Alexandru VAKULOVSKI

despre Emilian Galaicu Paun

Despre nimic si despre toate cate putin

Emilian Galaicu-Paun isi incepe romanul, Gesturi (trilogia nimicului) (Editura Cartier, Chisinau, 1996) cu motto-ul: "Flaubert vroia sa scrie un roman despre nimic. Nu trebuia sa aiba subiect sa se sustina numai prin stil, asa ca Duhul Sfant plutind deasupra abisului, sau ca micile animale din filmele lui Disney cocotate pe o creanga care se rupe, dar ele nu cad pana cand nu se uita in jos. N-a scris romanul acesta..." (Howard Nemerov, Stilul). Atat dupa denumire, Gesturi (trilogia nimicului), cat si dupa motto, cititorul isi da seama ca Em.Galaicu-Paun ne propune un roman despre nimic, fara subiect. Intr-adevar, romanul e despre nimic si, cumva, despre toate, n-are un subiect "normal", ci doar franturi/fracturi care, in aparenta, nu au nici o legatura cu realitatea.
Romanul e construit din trei parti: 33 1/3, Gesturi si "Carte nu stie, ce numai iscalitura invatase de o face". Toate trei sunt diferite, nu au un subiect comun, iar ceea ce le face sa fie parti ale aceluiasi roman e stilul, aceeasi atmosfera si constructia cartii. Emilian Galaicu-Paun pare sa-si fi "imprumutat" manusile sale de poet, pentru a scrie acest roman. Gesturi e un roman experimental. Nu intamplator, la lansarea lui, Aureliu Busuioc, care trebuia sa-l prezinte, in stilu-i caracteristic, ironic, l-a numit poem. Desigur ca imediat s-au auzit voci din sala care pareau sa-l corecteze, sa-i aminteasca de faptul ca e vorba de un roman. Aureliu Busuioc nu uitase genul textului, pur si simplu Gesturi e la limita intre roman si poem, iar daca il numim roman e din simplul motiv ca romanul e mai incapator decat un poem.
Prima parte, 33 1/3, incepe cu o paranteza: "(continuare din P.S.)". Naratiunea e la persoana a treia, scrisa cu o tensiune mare, se citeste cu ritm, asa cum ai citi un poem, pe nerasuflate. De altfel, asa e scris tot romanul. Personajul principal e El, "scris cu majuscula numai pentru a fi identificat". Naratiunea porneste cu o scena cotidiana, niste copii L-au fugarit pe El pana L-au prins si, in bataie de joc, punand un disc pe care scria 33 1/3 pe un bat, L-au pus sa cante. El nu vrea sa cante, e pus cu forta si pana la urma incepe: "isi umfla pieptul si-n clipa cand mana baiatului invarte, printr-o miscare repezita, discul din varful batului, urla fara de sine - ba-ba-ba-bam! - si urletu-i asemeni unei sfori cu ghiulea la capat hasureaza prin aer un cerc in care prezenta oricui este, din motive de securitate, exclusa, ceea ce simt imediat tinerii, dand trei pasi inapoi, ca la comanda, ba-ba-ba-bam! - continuand sa-l asculte asa, tinuti de el la distanta respectiva prin bombaneala-i tot mai nestavilita, tot mai agresiva si rapitoare, ca un vartej cu epicentrul in gaura intunecata a pustiei de gura". Acest zbierat schimba intorsatura naratiunii, el afecteaza si cititorul ("ca doua maini iesind din aceasta foaie si inhatandu-l pe cititori de urechi - ba-ba-ba-bam!"), cel vanat, El, devine vanatorul: "dupa ce L-au vanat toata seara prin huditele suburbiei (si inca nu se stie cine a gustat mai mult nelinistita placere a vanatorii - haituitul sau haitasii), El lasandu-se prins abia atunci cand a simtit ca le scapa si ca anume El va regreta cel mai mult in caz de-i scapa, in caz de-i scapa pe dansii (vanatoare pe cerc: cine pe cine?)". Proza o ia in directia banuita de la inceput, cand El aparu cu majuscula. Baiatul, barbatul haituit, El, se transforma in Isus, iar haitasii in ucenici. Totul e intre cotidian, cu blocuri gri, cu o atmosfera de joc crud, copilaresc si mitologic - cu magia cifrelor, ortografia, tonul solemn al naratiunii. Chiar si varsta personajelor este incerta, intre adolescenta si maturitate ("este prins - exact 33, 1/3 de la nasterea-I - in zeroul incapator al unui cerc de tineri").
Vlajganul roscat, cel care a condus haituirea, relanseaza jocul: "joc de treceri, pe loc repartizand rolurile: tu ai sa fii Petru, tu - Ioan, tu - Magdalena, tu - soldatul roman, dintr-o privire de ansamblu cuprizandu-I pe toti, pe fiecare in parte cum isi joaca rolul, si-n clipa cand se vede insotit de Petru, Ioan, Magdalena, soldatul roman s.a., incepe Noul Mister (atat de maret, incat tot ce-a fost pana la el a fost doar un pretext, textul fiind dat la P.S.), apropiindu-se indata de El si, sarutandu-I cu buzele sale unsuroase obrazul neras, intr-o liniste mormantala, rosteste prima replica: "Invatatorului".".
Inca un motiv al acestei prime parti e timpul. Cea care e numita la sfarsit Magdalena descopera timpul in forma de melc, un melc care creste si-i face sa dispara la inceput pe bunica ei, care statea imobilizata de ani de zile, apoi pe tatal ei. In timp ce mama ei doarme "melcul i se urca pe labele picioarelor si incepu sa inainteze inspre genunchi, raschirat, cu coarnele groase ca niste degete, aidoma unei palme dornice sa mangaie, n'importe quoi n'importe qui, picioarele femeii desfacandu-se si primindu-l fara rusine sau falsa pudoare intre coapse, in timp ce melcul se intindea din cochilia cat o pendula acoperindu-i sexul peste trupu-i de femeie iubeata, sumecandu-i camasa de noapte, scotandu-i-o in varful coarnelor ajunse acum adevarate brate care, iata, ii mangaie grumazul si ce frumoasa esti tu, iubito, in mijlocul desfatarilor, dar fiindca in casa lor niciodata nu s-a citit Biblia, realitatea se dezvaluie fetitei intr-o formula oarecum familiara, "melcul o fute pe mama"." Timpul in Gesturi e un fenomen incert, haotic si suprapus. Iesit din timp e si cel care scrie P.S.-ul ("de-atunci incoace reincarnandu-ma de nenumarate ori (cererea si oferta!), in toate epocile si societatile, ubicuu"), domnul-cu-terminatia-numelui-in-da, prezis de parintii Lui ("dintre care unul presupus") si care binecuvanteaza cu un sarut pe cate cineva. P.S.-ul e prins si el de magia cifrelor, cel de care e scris, pretinzand ca a descoperit "raportul dintre intreg si a treia parte, si se iscaleste la sfarsit cu: "iu- / (sfarsitul in prima fraza)", deci - da, jocul ramanand deschis, caci sfarsitul se termina cu inceputul, urmand a rula mai departe ca un disc.
Cea mai mare parte a romanului e chiar Gesturi. E un text construit din fragmente, aproape fiecare avand ca "declansator" un citat initial. Primul fragment incepe cu "...nu voi mai spune niciodata eu". Intr-adevar, in text nu va mai exista eu, iar personajele vor fi fara nici o caracteristica, fara ceva care sa le permita sa spuna eu. Descoperim un personaj care se afla in cautarea descoperirii propriei corporalitati, e intr-o camera, doarme, se trezeste, realitatea se amesteca cu oniricul, neexistand nici o regula a despartirii uneia de alta. E o atmosfera ce mi-a amintit de Nuntile necesare a lui Tepeneag. De altfel romanul e intertextual, fiecare rand amintind de o alta carte. Emilian Galaicu-Paun incearca sa faca un text in care nu mai conteaza actiunile, ci gesturile. Personajele lui depersonalizate nici nu sunt in stare de altceva decat de gesturi ("La inceput a fost gestul, nu cuvantul, caci insasi aparitia cuvantului a fost un gest inainte de a fi sunet. Sfarsitul lumii va depinde si el de un gest."). O intoarcere de pe o parte pe alta in somn, deschiderea si inchiderea in ochi, camera care domina fiinta din ea ca pe ceva mai putin, mai insignifiant decat un obiect, camera ca un uter, in care embrionul creste, dar e si inchis. E o atmosfera in care nimic nu merita facut, nimic nu te indeamna sa faci ceva. Doar sa inchizi ochii ca/si sa visezi, sa traiesti mai cu adevarat intalnirea cu geamanul, cel avortat, jertfit pentru tine.
Apoi - plimbari pe langa fiinta "de sex opus" in care personajul nu indrazneste sa se opreasca, desi asta isi doreste. Rusinea lor fiindca sunt goi de la mijloc in jos. Rusinea primilor oameni. Dumnezeu care e invocat, dar care nu apare de nicaieri, care pur si simplu e absent. Personajul care aduce cu Isus, cu Fiul si care nu are pentru cine se jertfi, care putrezeste inainte sa se nasca, care se naste mort. In sfarsit se intalnesc, merg in camera uter si fac sex in noaptea cand se schimba ora. La sfarsit, femeia schimband ora de la trei la doua, ii spune: "nu te fa... n-a fost nimic." Femeia in Gesturi e si sora si iubita: "Nascatoare si curva".
Romanul e plin de repetitii obsesive, ca un fel de bolmojeala a unui saman innebunit sau care si-a pierdut duhurile. Dupa toate aceste pagini se intrezareste autobiograficul (cineva l-a pictat pe Isus dupa chipul lui Emilian Galaicu-Paun!; Em. G(a)-P(e) a scris romanul chiar inainte de-a implini 33 de ani) si realitatea. Un Chisinau sumbru inghitit de o gigantica Uniune Sovietica.
Vedem si o cronica dintr-un ziar la o carte de-a lui Galaicu-Paun, apoi, personajul se gandeste la romanul pe care trebuie sa-l faca (Conditia porcina), care-i chiar Gesturi, volumul pe care il citim: "in tot romanul, al carui volum nu va depasi o coala de autor, fiindca s-a spus "Felul vostru de vorbire sa fie: "Da, da, nu, nu". Ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rau", va trebui sa evite a-i spune personajului sau pe nume, a-i indica varsta, nationalitatea, a-i zugravi portretul, biografia, caracterul etc. Fiinta eroului liric e izgonita chiar si din sex, chiar si din pronume. Este doar in reactiile sale care au echivalente verbale la persoana a III-a, singular, indicativ, prezent: mananca, doarme, tremura de frig, plange, se spala pe maini...", "Metoda e foarte dificila: cel mai nevinovat pronume personal de forma scurta, un nenorocit de -l, sau o, iti poate juca festa si atunci intreaga constructie a romanului, axata pe ideea depersonalizarii - intr-o societate ci viza de resedinta obligatorie - a omului fara acte in regula, se va prabusi. Nu are nevoie de prototip, fiindca prototipul deja presupune caracter, or tocmai lipsa desavarsita a acestuia trebuie sa sugereze fiecare pagina scrisa." Astfel Emilian Galaicu-Paun a luat in calcul chiar si interpretarile criticilor, asa ca, pentru siguranta, a scris chiar el prima cronica, chiar in volum. Gesturi se termina cu scrisul personajului pe o oglinda aburita (ce ne aminteste de Cartarescu): "Personne c'est mois".
Partea a treia a romanului e chiar un poem. Un poem pe care il si putem gasi si in Yin Time, volumul de poezie al lui Emilian Galaicu-Paun de la editura Vinea. El isi are scopul de a completa forma triptica a volumului, un lucru care nu-i scapa niciodata lui Galaicu-Paun. Gesturi (trilogia nimicului) e un volum care incearca sa treaca de opacitatea realitatii, peste tehnicile pe care le foloseste, peste autobiografic, mitologie si religie. Si peste toate astea gaseste un n. de la sfarsit: nimic.