|
"Intr-o lume romaneasca in care politica
este hipercentralizata, este esential ca artistii sa
gaseasca, macar din cand in cand,
calea si catre marginile sociale, recuperand umanitatea
pitita acolo"
Dialog cu Ovidiu PECICAN
- Mihai VAKULOVSKI: Draga Peco, desi am supravietuit
comunismului, iata ca si in aceasta libertate
se mai cenzureaza, articole, eseuri si, tot atit de
grav, carti. Asa au patit si "Clipurile"
tale, volum care pina la urma a aparut, dar
doar in 60 de exemplare. Ar fi interesant sa povestesti
tu istoria acestui debut al tau in poezie…
- Ovidiu PECICAN: Mihai draga, de cand au aparut
Clipurile mele am ajuns la concluzia ca tipul de cenzura
caruia le-au cazut ele victima este unul special.
De atunci incoace, Gabriela Adamesteanu mi-a refuzat dreptul
la apararea propriei demnitati (ultragiate si
terfelite in revista pe care o conduce!) cu o trufie si o lipsa
de colegialitate greu de imaginat la cineva care imi propusese cu
un timp inainte sa colaborez ritmic la 22. Si cand
te gandesti ca era vorba de faptul ca gazduise
o chemare huliganica la pedepsirea cu orice mijloace a "tradatorului"
care eram... O alta revista, mult mai prietenoasa,
careia i-am alimentat vreme de mai bine de un an paginile cu mese
rotunde nu tocmai neinteresante - din cate s-au spus si semnalat
prin presa - mi-a respins o convorbire cu doi critici redutabili
pentru bunul motiv ca interlocutorii mei si cu mine am numit
cateva somitati ce, ni se parea noua,
derapasera de la practicile consacrate ale breslei. Vezi bine,
nici macar in literatura nu ai voie sa atingi
vreun fir de praf de pe borsalino-urile veritabile. Ce sa te mai
miri atunci de naravurile politice?! Un alt prieten (pe care nici
macar nu sunt suparat, el nu face decat sa
fie in ton cu atitudinile evocate mai sus) mi-a respins o alta
discutie in trei fiindca din ea ieseau sifonati
presedintele Uniunii Scriitorilor, patronul prin excelenta
al revistelor de cultura, Ana Blandiana, criticata pentru
replierea in contemplatie si pauza de la actiunea
civica de relevanta etc.
Clipurile mergeau insa intr-o alta directie,
si, cumva, mai in adancime. Am adunat intre copertile
lor toate automatismele de gandire, formularile pe cat
de memorabile, pe atat de paralogice, cvasiinjuraturile
si lascivitatile sugerate, vorbele de duh frizand
trivialitatea si trivialitatile tragand
cu ochiul spre spirit, pe care, de obicei, ni le autocenzuram,
dar care ne musca in fiecare clipa, feroce...
O pseudogandire si cvasisimtire reziduala, dobandita
in ani de scoala si de indoctrinare main
stream, o colectie de incalcari in du-te
- vino ale tabuurilor sexuale, politice, alimentare, patriotice si
de tot felul, care ne urmaresc aidoma mesajelor publicitare golite
de sens, dar persistente, dupa ani si ani. Unele imprumuta
ritmuri eminesciene si se umplu de continuturi de maidan, altele
sunt lozinci fals mobilizatoare dupa modele ilustre, azi abandonate...
In Clipuri am incercat un experiment detabuizant in
maniera avangardei de odinioara sau a practicantilor de exercitii
spirituale extrem-asiatice: am scos la iveala fragmentele de ganduri
si elanuri care navalesc cu furie in prim-planul
mintii si al sufletului atunci cand incerci sa-ti
"golesti mintea", sa obtii starea de satori.
E un exercitiu zen cu mijloace neaose, autohtone, impotriva
ipocriziilor sociale si a pudibonderiilor la adapostul carora
ne perpetuam mizeriile sprirituale, conformandu-ne tavalugului
comunitar. Cum sa imaginezi un zen bastinas este
o imposibilitate, se cheama ca trimiterea mea e doar o fandoseala
intelectualista pe care ma pregatesc sa o
sabotez deja, cum se vede. Ce sa fie atunci?! Un experiment? Poate.
Un exercitiu de atelier? Mai mult ca sigur. O testare a limitelor
literaturii? De ce nu?! Fara indoiala, tu,
care le-ai dedicat o recenzie generoasa, stii mai bine despre
ce este vorba.
Clipurile au fost, deci, cenzurate in primul rand de mine,
sunt o expresie a starii de postcenzura intima. De
acest tip de frana este cel mai greu sa scapam,
mi se pare. In cele mai multe cazuri e splendid ca lucrurile
stau astfel. Altminteri, probabil ca am deveni antisociali, anarhici,
ba chiar anomici... Cu toate acestea, "zona" respectiva
imi apare ca una demna de a fi explorata de literat,
in pofida marginalitatii ei periculoase (sau chiar
de aceea). Asa as citi si pornografia lui Apollinaire,
si tot asa imi explic juisarea adolescentilor la
auzul rap-ului unor formatii ca B.U.G. Mafia sau Parazitii
(fiecare dintre cele doua trupe avand, in mod simptomatic,
si piese interzise de Consiliul National al Audiovizualului).
Intr-o lume romaneasca in care politica este
hipercentralizata, este esential ca artistii sa
gaseasca, macar din cand in cand,
calea si catre marginile sociale, recuperand umanitatea
pitita acolo. Asa face Astalos cu Pe muchie de suriu,
asa opera si Villon in baladele scrise in jargonul
fratilor scoicari...
Ceea ce ma uimeste un pic este ca identifici in
Clipuri un material liric! Nu m-as fi gandit nici o clipa
la asta. Desi am debutat cu poezie in 1978, in Forum
studentesc (multumesc Biju, alias Ioan T. Morar), am abandonat
repede tentativele in domeniu, dorindu-ma un prozator. Intre
timp, insa, am incercat, pornind din mai multe directii,
sa "urc" catre izvoarele faptului si limbajului
literar. Cred ca prozele mele din Darul acestei veri - continuate
de un nou ciclu, deocamdata nepublicat in volum, dar intitulat
Zilele si noptile dupa-amiezei -, calificate, deopotriva,
drept poeme in proza, versuri albe etc., provin din aceeasi
dorinta de a explora dimensiunea genuina, incarcata
de o substanta vitala adeseori pierduta prin
diluare, a literaturii.
- Esti si istoric, si profesor, si scriitor, ai publicat
si proza, si teatru, si interviuri, si eseuri
teoretico-culturale, si istorie si critica literara,
si traduceri, si, iata - cum spuneam - poezie. Care e
relatia ta cu fiecare din ele? Cum si cind hotarasti
ca azi vei scrie proza sau critica? Cind scrii
eseuri de istorie literara, sa zicem, te simti la
fel ca si atunci cind faci sa zicem traduceri?
- Cand te aud cum enumeri lucrurile astea pe care ma stradui
sa le fac, imi dau seama de mai multe chestiuni, in
acelasi timp. Intai, ca dinafara trebuie
sa par - poate chiar sunt - histrionic sau, macar, indecis.
Nimeni, dintre cei ancorati in reprezentarile traditionaliste
ale vietii creative, nu va vedea intr-o asemenea pozitionare
altceva decat risipa datorata indeciziei; altfel spus,
lipsa de vocatie, instabilitate. De fapt, insa,
problema mea este ca am cautat de cand ma stiu
un raport de adecvare intre anumite continuturi care mi se
revelau, pe de o parte, si forma optima in care puteau
ele fi exprimate. Sunt lucruri care, spuse in proza artistica,
suna greoi si contrafacut. Ele pot deveni versuri sau,
si mai bine, confesiuni nedeghizate. Daca este o parte de
profesionism in ceea ce scriu, ea aici trebuie cautata:
in stradania de a obtine un acord intre fond
si forma. Nu cred in suprematia goala a
formei, si nici in continuturi care survin fara
nici o atentie fata de modul in care sunt exprimate.
As mai observa apoi ca intre scriitor, inteles
ca autor de beletristica, si jurnalist, vazut ca un
profesionist al mimesisului actualitatii, exista o
deosebire de nuanta, in parte anulata de artisticitatea
scrisului unui ziarist precum Felix Brunea-Fox si de travaliul jurnalistic
din Cu sange rece al romancierului Truman Capote. Tot in aceeasi
ordine de idei, cred ca Paul Veyne avea dreptate sa constate
ca istoricul este un producator de naratiuni, fie
ele si despre trecut, cum este, de altfel, si cazul. Oare nu
sunt, toate aceste ipostaze, fatetele unei vocatii exprimate
proteic, in functie de sensibilitatea la impulsurile unei
imaginatii si creativitati intotdeauna capricioase,
dar si de cele ale realitatii inconjuratoare,
plina de sugestii, presiuni si obstaculari specifice?
Scriu tot timpul, dar nu acelasi lucru. Un articol e mai simplu de
asternut pe hartie decat un eseu. Si, paradoxal,
nici cu studiile nu merge din cale afara de greu. Pentru mine,
insa, suprema concentrare survine atunci cand scriu
proza. Daca nu "vad" lumea in care
ma scufund, pentru a o face vizibila si celorlalti,
potentiali, pe care ii adapostesc, n-am facut
nici o isprava. Sa prinzi un gest, o lucire a ochilor, mersul
cuiva este mult mai greu, si doar practic posibil, in raport
cu urmarirea traseului unei idei ori demonstratii. De unde
si relativa bogatie a productiei mele istoriografice,
si relativa parcimonie a volumelor mele de proza.
Sunt, cred, scriitor, in multe feluri si din directii
plurale. Dar asta e ca un fel de mancarime alergica,
nicidecum o distinctie onoranta. Repet, desi instalat
bine in optiunile mele, explorandu-le nu fara
un anume program, nu m-am impus niciodata cu adevarat. Nici
nu sunt sanse de a ma impune. Ma bucur insa
nespus ca pot ilustra, prin exemplu personal, o anumita
directie de diversificare a tipologiei scriitorului roman
(ceea ce inseamna, pana la urma, imbogatirea
acesteia). Sunt un soi ciudat de marginal, destul de vocal pentru a da,
din cand in cand, o falsa imagine de centralitate
(nici pe departe atat de inzestrat in acest sens ca
Adrian Marino sau Emil Brumaru, de pilda). Ma simt solidar
cu Luca Pitu, un alt evadat din moda bucurestenizarii
obligatorii (si compulsive!), cu izgonitii si autoclaustratii
inspre periferie (N. Steinhardt este unul dintre putinii care
au lasat Bucurestiul pentru un loc uitat de lume numit Rohia,
C-tin Noica si-a faurit sihastria intr-o statiune
alpina, la Paltinis), sunt un orgolios, altminteri
bonom, scriitor roman provincial; pentru unii mai mult provincial,
decat roman, hahaha, cata vreme am si eu,
precum altii, ideea nastrusnica de a trai
intr-o tara de egali, indiferent de originea lor etnica…
Nu ti-ar veni sa crezi, draga Mihai, cati
dintre compatriotii mei sunt de alta parere, vazandu-se
in ipostaza un pic haiduceasca, un pic ridicola, de
razbunatori a o mie de ani de suferinte etc. Cred
ca si de asta imi place de voi, fratii Vakulovski,
dar si de voi, moldovenii de peste Prut, in general: va
vad ca pe niste atipici pe care centrul nu-i poate nicicum
mistui in burta lui megalomana; o sansa in
plus pentru creatie, care inseamna, la parterul blocului
unde locuiesc, li-ber-ta-te.
- Cum te simti la universitate? Cum ti se pare universitatea
si viata universitara de acolo, din calitatea ta actuala,
de prof? Iti amintesti cazuri cu profi din studentia
ta, cind ziceai ca daca ai fi tu in locul lui,
vai, n-ai face asa? Cazuri mai interesante cu colegi de facultate?
Ai avut descoperiri, pentru tine, interesante, din literatura medievala,
scriind monografii si portrete, predind lectii despre
asta?
- Ca medievist de formatie, gasesc delicii pana
si in anumite trasaturi ale universitatii
ce pot fi judecate drept carente. Ma refer, de pilda,
la faptul ca, fiind o creatie a evului mediu, universitatea
ramane - in Europa -, pana astazi,
o lume senioriala, a baronilor inconjurati de vasali,
a curtilor si fiefurilor administrative si stiintifice.
Ma socotesc un norocos ca am nimerit intr-o slujba
academica, de noua ani incoace. Initial, in
1990, am fost fericit sa parasesc Ministerul Educatiei,
pentru slujirea - pe bani marunti - a caruia facusem
sase ani o naveta zilnica istovitoare, fara
recompense. Dar s-a vadit mai repede decat foarte repede
ca banii castigati ca redactor al unei proaspat
infiintate reviste a Uniunii Scriitorilor nu-i ajungeau unui
tata de familie, chiar si atat de vag responsabil pe
cat eram eu. Am petrecut apoi o vreme intr-un centru de cercetari
regionaliste, dar, desi colegii erau tineri, centrul abia fusese
infiintat, iar sfantul patron al stabilimentului era
un scriitor important pe care odinioara il admirasem, ambianta
s-a dovedit oarecum nepotrivita cu viziunile mele saturate de mari
proiecte cu iz ecumenic. Am lasat deci traiul tihnit oarecum de
acolo, la sfatul profesorului meu regretat, acad. Pompiliu Teodor, care
era convins ca ritmul imprimat de necesitatea elaborarii
de cursuri si seminarii incitante semestrial, ca si proximitatea
prospetimii studentesti (mereu imprevizibila in
reactii) m-ar ajuta sa ma decantez si configurez
convingator. Avea, o stiu acum, dreptate, macar ca
mai e ceva pana la decantarea de sine sperata.
Universitatea mi-a sponsorizat primele carti cu pretentii
stiintifice, mi-a prilejuit infiintarea unei edituri
specializate - care, de curand, a dobandit o pretioasa
recunoastere si care continua sa publice valoroase
contributii romanesti si straine. Tot de
aici am pornit, profitand de un context favorabil, in cele
patru zari, intr-o succesiune de burse si schimburi
internationale scurte, dar esentiale, care nu au incetat
nici astazi. (Le-am rarit eu, in ultimii doi ani,
oarecum programatic, constatand cu stupoare ca ajunsesem
sa cunosc anumite colturi ale lumii mai bine decat
diverse locuri - totusi, faimoase - ale tarii mele de
bastina!) Mi-am facut prieteni nepretuiti
la universitate si, mai mult, am dobandit, aproape pe nestiute,
un public viu si exigent printre studenti, colegii mei mai
tineri. Sunt, deci, solidar cu universitatea mea, cu corpul academic in
general, considerand - poate utopic - ca revirimentul spiritului
civic, saltul in cunoastere, relansarea discursului public
poate reincepe, cu mai mult succes, de aici.
Am, nu o data, ganduri si cuvinte aspre, rebele, cu
privire la un fapt sau altul legat de viata universitara.
Dar fara asemenea feed-back-uri, o universitate s-ar surpa
in propriul elogiu continuu, semnandu-si actul de disparitie.
Mi-am dorit sa fiu in primul rand scriitor, si
iata-ma astazi profesor. Aceasta diferenta
intre proiectul initial si realitatea actuala
a asezarii mele profesionale imi permite un joc, o distanta
de strabatut, creeaza un spatiu pe care il
umplu printr-un joc permanent de indepartare - apropiere.
…Cat despre descoperirile mele: ele provin, fara
exceptie aproape, dintr-un singur seminar, din primul semestru al
anului intai al studentiei mele. N-am reusit inca
sa elimin nedumeririle starnite intr-o dupa-amiaza,
in sala mare de lectura a Bibliotecii Centrale Universitare
din Cluj, de un text cu numai cateva randuri mai lung de o
pagina, tradus din slavona de P. P. Panaitescu (dupa
ce Ioan Bogdan il tradusese intaia oara). E,
cumva, pacat, fiindca astfel nu pot inainta catre
celelalte chestiuni enorm de interesante, spre care m-au deschis celelalte
cursuri si seminarii.
- Imi povestea un prieten ca oriunde se ducea, la orice intilnire
culturala din Cluj, era unu', mare si haios, care lua cuvintul
peste tot, erai tu, stii. Cit de mult trebuie sa se
implice scriitorul in viata sociala?
- Haha, serios? Mare, da, sunt lung si lat. Si daca
ma gandesc la cat am publicat - mai putin cu
mult decat am scris -, circa 900 de titluri pana azi,
e clar ca nu numai fizic sunt greu de "parcurs". E adevarat,
viata pe care o duc, relativ repetitiva, chiar daca
nu neaparat si ordonata, imi permite o dinamica
sociala care pentru unii e uluitoare. Dar asta e optiunea
mea individuala, deci n-as sti sa spun cat
de tare ar trebui sa rezoneze scriitorul la viata sociala.
E treaba fiecaruia dintre confrati sa decida
pentru sine.
Pot insa adauga cateva lucruri cu privire la
motivatia mea privitoare la decizia de a fi, oarecum si intrucatva,
o prezenta publica. In tara noastra,
intelectualitatea s-a nascut la intalnirea dintre boierime
si cler. Altfel spus, atunci cand ea s-a afirmat pregnant,
a fost, de la bun inceput, partizana, de partea celor tari
si mari, si conservatoare, traditionalista, evlavioasa
mai cu seama la modul retoric, fara mari angajari
intime, cel mai adesea, si fara interes pentru crearea
unei opinii independente. Datorita acestui fapt avem, pana
astazi, o viata publica de clevetitori, barfitori
si demagogi de toata frumusetea. Mai putin o dezbatere
verticala, apasata, responsabila pe temele
comunitare si ale vietii fiecaruia. Sunt explicatii
istorice pentru asta - slabiciunea clasei targovetilor,
care a dat tardiv o burghezie autohtona, caracterul agrar al economiei
etc. -, dar ele nu trebuie privite ca o fatalitate, ci asumate critic
si constructiv. In orice caz, cel mai adeseori, intelectualitatea
romaneasca a preferat sa-si "nascoceasca"
poporul decat sa vina printre cei care tocmai il
alcatuiau. Uita-te chiar si la pasoptisti,
despre care nu se poate spune ca nu au incercat sa
faca ceva pentru societate, ei au invocat "patria", "natia",
"neamul" intr-o maniera transistorica, metafizica,
idealist-herderiana si mazziniana, ba chiar, ici si
colo, mesianica in maniera lui Lamennais (un catolic aclimatizat,
ca palmierii domnului Agathon, la solul nostru ortodox!). Nu e de mirare
ca au starnit o reactie coerenta si solid
articulata in Iasii Junimii; o reactie conservatoare,
care insa pornea de la ideea - de bun simt, fara
mari merite - ca in construirea viitorului avem nevoie de
o evaluare corecta a trecutului si prezentului, sesizand
generarea marilor trenduri in durata lunga a istoriei. Din
pacate, nici junimistii - si, in general, conservatorii
- nu au fost capabili sa depaseasca momentul
evaluativ, propunand o constructie a Romaniei moderne
in consens cu competitia economica si sociala
a natiunilor europene ale clipei lor istorice.
O suta si ceva de ani mai tarziu, un carturar
maghiar de stanga, originar din Cluj, Gáspár Miklos
Tamás, atrage atentia, intr-o misiva care a
starnit valuri, ca suntem cam tot acolo: intelectuali conservatori,
fara o examinare critica serioasa a trecutului,
fara o traditie amplu democratica (ci mai curand
avem la baza una extremista, si de stanga, si
de dreapta). Si, ca printr-o coincidenta, un tanar
coleg din Brasov, Ciprian Siulea, critic sagace si, uneori,
pertinent, al celor mai recente tendinte din dezbaterea noastra
publica, asuma programul maiorescian in mod explicit,
chemand conservatorismul romanesc la o resurectie, dupa
ce Varujan Vosganian a teoretizat dreapta de azi pe-ndelete, in
ditamai cartoiul, iar Razvan Codrescu exulta, inca
din 1997, Spiritul dreptei s. a. Situatia e oarecum grava,
fiindca inseamna ca Romania ramane
pe mai departe subdezvoltata la nivelul ofertei ideologice, penduland
repetitiv si grotesc - fiindca s-au schimbat enorm conditiile,
contextele - intre un soi de liberalism (ingramadit
si timorat ca oferta, dar si nationalist) si
un soi de conservatorism (cand nu direct ruralist si traditionalist,
oarecum asezonat in directie urbana). Aceasta dubleaza
jocul politic, vizibil si puternic particularizat pe extreme, dar
intr-o alcatuire vaga la centru, unde se intampla
ca, in functie de conjuncturi, dreapta sa aiba
initiative mai radical democrate decat social-democratia,
iar aceasta sa fie mai nostalgica si mai ciocoiasca
decat dreapta…
Eu m-am nascut si am crescut intr-un cartier marginas
dintr-un mare oras din vestul tarii, intr-o familie
mai deloc bogata in care nu cred ca a existat vreo
zi fara grija celei urmatoare. Nu ma regasesc,
deci, in nici unul dintre discursurile promovate de o oligarhie
care, dincolo de tendintele declarate, e aceeasi peste apartenentele
de partid (cu nuante, desigur, numai ca nuantele vor
conta in prim-plan abia cand lucrurile de fond se vor aseza).
Fiindca m-am saturat ca altii sa vorbeasca
in numele meu, m-am trezit vorbind singur. Tot din ambianta
copilariei, multiculturala si democrata - caci
saracia nu alege cand bate marginile - m-am trezit
si cu respectul fata de cei care, de buna credinta
fiind, ma invita sa le tin comunic opiniile
mele prin adunarile publice. Merg cu placere, cata
vreme nu disting acolo vreo tentativa de a ma manipula sau
de a ma instrumentaliza in vreo forma. Nu ma
tem sa-mi afirm cinstit opiniile, chiar daca ele supara
pe multi. La drept vorbind, tocmai de aceea le si sustin,
spre a semnala existenta unor alte pozitii decat cele
afirmate curent. E o imbogatire a climatului public,
mi se pare, si de fiecare data cand altii fac
la fel, fie si cu opinii contrare celor pe care le emit eu (contrare,
dar argumentabile!), salut diversificarea si oferta mai semnificativa
- pentru ca mai bogata - obtinuta astfel.
Una dintre directiile in care discut adeseori este stradania
de a arata ca poti fi un bun cetatean
al Romaniei chiar si atunci cand critici statul si
mecanismele functionarii lui, cand amendezi proceduri
inadmisibile ale unor institutii cu traditie, care s-ar cuveni
sa dea norma, chiar si atunci cand nu faci politica
de partid si nu prestezi omagii lipicioase nici unui lider. Desi
sunt roman - fara complexe generate de vreun "stigmat"
si fara merite inventate numai pe temeiul acestei apartenente
-, socotesc ca la noi mai e mult de facut nu numai pentru
a-i respecta si a le garanta drepturi efectiv egale concetatenilor
de alta limba si etnie, ci si multora dintre romanii
insisi. In timp ce, in raport cu primii, statul
nostru se comporta inca paternalist, dominator si
chiar arogant, cu ceilalti acelasi stat se arata centralist
si injust, fiind cu unii bland si generos, iar cu altii
in cel mai bun caz dezinteresat. Dar se poate si mai rau,
am vazut si stiu asta: sa fii femeie, sa
fii tanar, sa fii adventist, evanghelic sau penticostal
nu da bine in Romania, Taicutul - indiferent
care - se supara pe tine si te tine la colt.
In ultima vreme am incercat sa formulez asemenea critici
in diverse contexte, starnind destule reactii intolerante,
care insa nu m-au descurajat. Ca scriitor al Basarabiei venit
si afirmat in Romania, poti socoti si tu,
draga Mihai, daca merita sau nu merita dusa
o asemenea lupta vizand democratizarea vietii
publice romanesti, permeabilizarea relatiei dintre stat
si cetateni, retezarea arogantei administratorilor
si eficientizarea guvernarii. Sunt, totodata, de parere
ca femeile sunt inca in penumbra unora dintre
barbatii, a caror identitate generica o pot
preciza fara efort: e vorba despre barbatii
romani si ortodocsi de peste treizeci de ani dar, mai
ales, peste cincizeci de ani. Sunt relativ ironic cu excesele feminismului
intransigent - deocamdata vizibile doar in literatura tradusa
sau circuland in original -, dar acest tip de excese ale unor
activiste de peste ocean nu indreptateste practica
mentinerii pe pozitii subalterne a peste jumatate din
populatia tarii, femeile. Nu-mi place, desi sunt
ortodox, nici obsesia etnicista a bisericilor noastre, mai ales
cea ortodoxa (dar am intalnit tendinta si
la greco-catolici). Inca nu s-a depasit tendinta
acestor doua biserici, aflate in dispute pe teme patrimoniale,
de a se considera singurele reprezentante legitime ale crestinismului.
Cred ca pretentia de a exclude de la apartenenta nationala
pe membrii unor culte cum sunt cele protestante sau neoprotestante nu
poate decat dauna si sper ca, facandu-ma
auzit si pe aceasta tema, voi contribui intr-un
fel la depasirea acestui moment penibil.
Mai e o problema, si poate ca ai simtit-o si
tu pe piele proprie (daca nu, cu atat mai bine!): e mai bine
sa fii muntean decat ardelean, ardelean decat moldovean,
moldovean decat basarabean; dar cel mai bine si mai bine e
sa fii bucurestean. Or, nici asta nu mi se pare in regula,
cum nu poate fi just nici faptul ca, la noi, e mai bine sa
fii orasean decat satean. Pare precar inclusiv
din punct de vedere moral faptul ca noi, o tara "eminamente
rurala", nu cu mult timp in urma, lasam
satele si lumea care traieste in comunitati
satesti sa colcaie in mizerie si
premodernitate, la dispozitia capriciilor naturii, dar si sacrificand
natura cu nepasare dupa deciziile disperate ale unor sateni
pusi pe imbogatire usoara sau, poate,
nevoiasi (jupuirea salbatica a padurilor sta
marturie).
Sunt doar cateva dintre punctele de vedere asupra carora
am intervenit public in ultimii ani. Nici nu visam la asa ceva
cu douazeci de ani in urma. Pe atunci Partidul vorbea
pentru mine, si o facea intr-o maniera care-mi
producea un rau fizic. Apoi, dupa 1990, am asteptat
sa aud marile voci ale liderilor de opinie pozitionandu-se
in raport cu asemenea tematici. Curios lucru, dar foarte putini
au fost cei care au putut depasi pozitia comuna,
care nu era si a mea. Uita-te in jur: vrem intr-o
federatie de natiuni, dar suntem nationalisti cu
nuante adeseori xenofobe; vrem eliminarea discriminarilor
confesionale, dar noi le promovam; vrem drepturi in comunitatea
internationala, dar am dori sa pastram
absenta multora dintre ele la nivelul Romaniei. Cand
altii tac fiindca nu stiu, nu vor sau nu pot spune altceva
decat se spune, daca nu cred acelasi lucru, imi
iau inima in dinti si vorbesc. Altminteri, scriitor sau
nu, n-as avea nici o scuza in ochii mei si ai celor
care asteapta ceva de la mine.
- Prozele tale sint, ca si poeziile, de altfel, scurte si
foarte scurte. Cred ca nu chiar intimplator…
- Ba nu, nu este asa. Am un roman de vreo cinci sute de pagini,
inca nepublicat si iubesc prozele de desfasurare
ampla. Cred ca proza este, in buna masura
constructie epica, si ca stilul in proza
nu ar trebui cautat la nivelul frazei, in primul rand
- ceea ce e facil si la indemana -, ci in
maniera de a lega marile placi tectonice care alcatuiesc
romanul. Sunt insa si un iubitor de giuvaieruri in
proza, nu ma resping deloc exercitiile caligrafice
nipone ale lui Yasunari Kawabata, Ryunosuke Akutagawa si altii.
Exista o traditie scurta si scurtissima
a prozei, a foamei de epic, care strabate straturile cu un trecut
fastuos ale epicului popular, de taverna, ale snoavei, ale fabliaux,
ale povestirilor rabinice (hasidice), ale Patericului, ajungand
pana la parabolele elaborate de Kafka, Buzzati, Harms si
Eugen Ionesco. Ma intereseaza, o repet, "epicul pur"
care iti scapa printre degete chiar daca il
prefiri in trei randuri, "cu pipeta", transformandu-se
magic - alchimic - in poezie sau in altceva, care nu poarta
un nume precis. Citeste poezia lui, sa zicem, Horst Samson
sau a oricarui alt poet german banatean din
generatia lui Wagner, Totok si Hertha Müller sau, daca
vrei citeste-l pe Whitman si pe Edgar Lee Masters, ori pe Brecht
poetul, si vei vedea ca ei toti vin din directia
opusa, inaintand spre acelasi loc. Poate ca
asta e una dintre inovatiile demne de a fi retinute ale secolului
XX in literatura: explozia genurilor. E multa poezie
si mult epic in dramatic, iar acesta se regaseste,
la randul lui, in ambele. O opera necomentata
indeajuns la noi, desi citita mult in ultimii
treizeci de ani, de cand a fost tradusa, este trilogia SUA
a lui John Dos Passos. Acolo, in athanorul acestui biograf fictiv,
care e si poetul uluitoarelor montaje din farame de
articole care prefateaza capitolele, regasesti
nu numai pulsul unei lumi americane, sau general capitaliste, sau general
umane din modernitate, ci si al unei cautari dincolo
de conventia genurilor. Exista si urmasi ai lui
in literatura noastra: o carte profund religioasa,
cum este Jurnalul fericirii, a lui N. Steinhardt, datoreaza mult,
in maniera sa componistica, acestui precursor american ramas
in afara modei si insuficient cunoscut.
Repet: scriu proza lunga, ampla, enorma, abrupta,
in cascada… Dar e nevoie de curaj ca sa apari
cu ea pe o piata de carte ca a noastra, unde 98% din
romanele care apar sunt dezgustator de placide, lipicoase, expirate,
triviale sau fandosite. Si mai e nevoie de cota: altfel nimeni
nu-ti publica 600 de pagini sau o trilogie sau mai multe
zeci de volume (cum spera sa poata acoperi uitatul si
neinteresantul Paul Anghel, de exemplu).
- Scrii si proza fantastica, ai fondat si cenacluri
SF, te intereseaza si bucataria (mi-a spus un
bucatar-maestru ca pregateste impreuna
cu Peco o carte de bucate…). Ce are in plus literatura SF fata
de literatura din prozele tale existentiale? Ce iti
mai trebuie, pe linga faptul ca scrii bine si
stii sa gatesti bine, ca sa scrii o carte
de bucate sau una despre, sa zicem, sex?
- Am debutat in proza cu SF, profitand de faptul ca
in proximitatea Aradului se afla un centru foarte activ in
materie de SF: Timisoara. Acolo functionau, la sfarsitul
anilor 70 si la inceputul anilor 80, doua cenacluri
temeinice de profil: "H. G. Wells", condus de Viorel Marineasa,
si "Helion", al carui manager era Cornel Secu. A
contat mult pentru mine ca tinerii scriitori timisoreni m-au
adoptat indata. Le multumesc, astfel, fie si foarte
tarziu, prietenilor Silviu Genescu, Voicu A. David, Lucian Ionica,
Dorin Davideanu, Dusan Baiszki, ca si Cameliei Bochis,
lui Liviu Malita si Alexandru Pecican - ultimii fiind aradenii
cu care am pus pe picioare primul cenaclu de gen, "Alphaville",
de la Casa de Cultura a sindicatelor.
- Ce reviste iti plac mai tare? Cum ti se par revistele
culturale de limba romana? Ce ai fi vrut sa
faci in acest sens inainte de '89 si nu se putea, dar
acum oricum nu se face?
- Citesc cu placere revistele culturale romanesti ca
si pe unele dintre cele straine. Dar le citesc selectiv, e
imposibil sa citesti cu acelasi interes viu una singura
de la un capat la altul. Unele au mania numerelor tematice. Deci,
daca nu "cazi" pe tema lor, mai ca n-ai ce citi.
(Nu cred in gaselnita dupa care stilul salveaza
orice subiect, e plin de stilisti care nu spun mai nimic!) In
altele vezi un dispret trivial - desi se pretinde aristocratic
- pentru public: redactorul sef isi face o idee despre
literatura si viata literara, iar apoi o aplica
in paginile revistei dupa cum il taie capul. Or, o
revista e o arhitectura in care cititorii trebuie
sa-si poata gasi adapost. Unii critici
si eseisti practica sofisticaria, de parca
si-ar etala frumoasele diplome pe peretii cabinetelor (ca psihanalistii
occidentali). In loc sa comunice idei, opinii, te vara
in semiotica, in lingvistica sau, mai rau,
in hrubele unei gandiri care ii gandeste…
Proza dobandeste greu relevanta intr-o revista,
iar poezia sufoca paginile. Raportul dintre text si imagine
este intotdeauna in detrimentul imaginii, iar asta arata,
din nou, o retardare masiva. Astazi, cand media audio-vizuale
ne-au napadit (salutar, de altfel) si cand pe
la chioscurile din alte tari reviste minuscule insotesc
CD-uri si CD-Rom-uri, la noi e tot ca la Familia lui Iosif Vulcan.
Cred ca ar putea avea un mare succes de stima un Cosmopolitan
sau un Playboy sau chiar un Plai cu boi prin excelenta literar.
De stima, zic, fiindca hartia de calitate si
cernelurile fine urca pretul revistelor.
Sunt solidar cu revistele ardelene, la fel de greoaie ca altele, dar,
cel putin, mai atente la imaginea literara pe care o promoveaza.
Nu vei vedea in ele prea multe "caderi" sub o anumita
norma valorica. Nu sunt facute pe criterii foarte
clientelare. Marele lor defect - explicabil insa - este ca
au un aer de familie mai mult sau mai putin subliniat. El pare sa
provina din aceea ca sunt facute, majoritatea, de
echinoxistii de odinioara. Aceasta n-ar trebui insa
sa fie un impediment la nivelul inovarii formulei interne
a gazetelor culturale.
Apar, mai recent, si magazine literare pe internet. Citesc cu placere
si colaborez la Sud-Est (Valentina Tazlauanu o face
cu daruire si pricepere si in editie tiparita,
mai greu accesibila), la Tiuk-ul tau nastrusnic
(uite ca, iarasi, din margini vine prospetimea!),
iar in iunie curent am lansat, Laszlo Alex. si cu un grup de
alti amici, Leonardo (la www.eleonardo.tk), pe un site din Pacific,
in insula paradisiaca Tokelau (ura Gauguin si Conrad
si Somerset Maugham!). In zona aceasta se vad cel mai
bine tendintele novatoare, fiindca poti citi si
lucruri bune, si nume noi, si abordari diferite de cele
mainstream.
Public si citesc consecvent Observatorul cultural, cu unele dintre
opiniile dezvoltate acolo regasindu-ma intr-un acord
nepremeditat, insa binevenit. Ma plictiseste
tot mai mult 22, un fel de Romania Literara mai neindemanatica
(de cand si-a mai parasit vocatia civica
preluata masiv de Dinu Zamfirescu si cei care scot gazeta
liberala, de mare interes civic, Liber). Cu Dilema ne-am neglijat
amiabil si reciprioc, in cea mai mare parte a timpului. Imi
place mult Timpul iesean, unde Liviu Antonesei si Dan Petrescu
tin sus stacheta publicisticii incisive si de calitate.
O revista care imi merge la inima este Columna de
la Targu Jiu. Gh. Grigurcu o face aleatoriu, cand poate procura
banii pentru a tipari numerele gata alcatuite, dar desi
au aparut doar cateva numere, gasesti acolo viata,
actualitate literara, peren, fronda, intr-o compozitie
care te cucereste.
Una peste alta, nu ducem lipsa de reviste literare, desi putine
sunt cele care privesc spre viitor - cele mai multe adopta formule
traditionale, interbelice. Nu avem inca reviste CD-rom,
nici reviste care sa arate mai curand ca niste anexe
indispensabile ale unor CD-uri. Au aparut insa revistele
care se vand impreuna cu daruri (de la sapunuri
si parfumuri la plase de prins parul si chiar la…
carti). Lumea culturala pare la noi la fel de conservatoare
ca in dezbateri si este semnificativ ca dezbaterea cu
privire la literatura erotica si, mai general, la erotism
- rasuflata de decenii in Occident - se contureaza
in Romania abia acum, la vreo zece ani dupa disparitia
de pe piata presei a publicatiilor care explorau programatic
contactele erotice aborigene (Prostitutia, Occident de la Satu Mare
s. a.). Si aici, mania copierii strainatatii
s-a dovedit mai importanta decat atentia fata
de nevoile propriei societati. Faptul ca dl. Samuel
Tastet publica in Ed. Est traducerile din Henry Miller in
mod sistematic, in editii ultraluxoase si scumpe pe masura,
ca si faptul ca dl. Gabriel Liiceanu a dat la tipar traducerea
cartii Incest, de Anais Nin a adus in zona suficient
prestigiu cultural pentru a lansa si in presa literara
comentariile de gen, destul de conformiste, de altfel.
Inainte de 89, toate acestea - si multe altele - erau imposibile.
Am visat mereu, atunci ca si acum, sa fac reviste bune, gata
de devorat de un cititor avid, dar in acelasi timp atent la
calitate, bombardate de ravna potentialilor colaboratori,
carora noi, redactorii, sa fim siliti sa le
temporizam convulsiile si sa le esalonam
contributiile, dozandu-le savant. Din 1990 incoace am
avut norocul de a face parte din cateva redactii de elita.
M-am numarat printre initiatorii revistei aradene
Arca, pe care am regasit-o dupa circa sapte ani de
navigatie pe alte mari literare. Am facut parte din
prima redactie a Apostrofului clujean, care, cred, cu toata
modestia, ca tocmai atunci a fost, pentru circa un an, cel mai
aproape de gustul si deschiderea sa maxima. Am scris saptamanal,
cu inversunare, cronica literara, tot vreme de
vreun an, in Contemporanul brebanian, secondandu-l pe acelasi
Gh. Grigurcu (am devenit redactor acolo, pentru mai mult timp, abia dupa
ce mi-am abandonat ritmul si preocuparile critice). Am infiintat,
impreuna cu altii, si reviste savante (Caietele
Tranzitiei si Studia Europaea) iar de curand m-am lansat
intr-o noua aventura: revista on-line Leonardo. Cred,
insa, ca respiratia in literatura
incepe dincolo de zbaterea - totusi, efemera si
legata de stricta actualitate - din periodice. Imi place
revuistica asa cum imi plac gulasul si ciorba de
burta, pentru savoare si picanterie, pentru iuteala
reactiilor si acuitatea opiniilor. Cred, insa,
indestructibil, in obiectele numite carti, si
pentru ca ele iti permit marile desfasurari
argumentative pe care o revista ti le interzice.
- Ce scriitori romani iti par buni de dat exemplu tinerilor
si strainilor? Cine ti-a placut mai mult la prima
lectura?
- Imi plac autorii vii mult mai mult decat bunii autori rutinati
(fie ei si imbalsamati deja in folia
aurie a gloriei). Asa, de exemplu, continuu sa gust metafora
exploziva, nervoasa, a lui Petru Popescu din Prins si
Dulce ca mierea e glontul patriei, ca si scrisul scapat
din tatani al lui Nicolae Breban din Bunavestire.
Mi-e aproape Paul Goma din Calidor si Gabriela Adamesteanu din
Dimineata pierduta. Il iubesc pe Panait Istrati din
ciclul lui Adrian Zografi. Ii citesc cu placere pe cronicarii
modernitatii noastre timpurii.
Mi se pare insa ca nici unul dintre ei nu este de
tradus si nu depaseste un interes zonal. Nu mi se
pare esential sa fie universali. Daca Romania
ar avea respect pentru cultura si arta asa cum
se lauda profesorii de liceu, daca, in plus, ar avea
si un sistem de promovare culturala eficient, daca,
in concluzie, ar putea si ar fi dispusa sa investeasca
in asta macar atatia bani cat investeste
George Soros in cultura noastra (sau Fundatia Guggenheim
in orice intreprindere culturala majora), exact aceleasi
subiecte, aceeasi problematica, aceleasi personaje si,
in ultima instanta, aceiasi autori ar parasi
grabnic, macar in parte, rafturile bibliotecilor noastre
scolare si bibliografiile obligatorii, dobandind cautare,
devenind renumiti, prizati, cititi in extaz.
Cat despre prima lectura, ea nu prea e edificatoare. Imi
amintesc ca in copilarie mi-au placut enorm,
de la primele randuri, romanele lui Ion Minulescu, proza lui Toparceanu
si romanele lui Drumes. Ei si?! Asta nu ma face
sa cred ca aceste creatii de raftul doi sunt mai importante
decat sunt.
- Cum citesti cronicile la cartile tale? Asta are vreo
influenta asupra propriilor tale cronici, alea scrise de
tine?
- Ma intereseaza intotdeauna inteligenta, eleganta
si coerenta puse in joc de autorii recenziilor. Accept
constructiile lor chiar daca le contrazic pe ale mele (faptul
de a avea sau nu dreptate e prea putin important!). Sunt curios
mereu sa aflu ce pot insemna preocuparile mele pentru
altii si, cand se intampla sa
fiu luat in seama, ma bucur sau ma simt provocat.
Judecatile de valoare, pozitive sau negative, iarasi
sunt relativ secundare pentru mine, fiindca stiu cel mai bine,
in bine si in rau, cate parale fac si
ce mai ramane de invatat, unde sunt bun
si unde ma asteapta ani grei de eforturi. Vad
in cronicile dedicate cartilor mele gesturi de bunavointa,
chiar si atunci cand aceasta se converteste instantaneu
in… violenta simbolica. Totul, fireste,
in limitele bunei credinte. Imi place insa,
atunci cand se intampla sa intalnesc
grosolanii nepermise - cineva insinua ca m-as fi "vandut"
puterilor straine pentru ca am scris, impreuna
cu mai multi colegi, un manual controversat de istorie! -, sa
bastonez si cravasez prostia prea semeata. Mi s-a
intamplat asta in cateva randuri si,
sa vezi intamplare, respectivii n-au recidivat, acum
se tem oarecum de mine si mi-au creat faima unui "rau".
- Cum ti se pare literatura scrisa de tinerii de acum? Ai
avut surprize?
- Surprize esentiale, nu, n-am avut. Stiam foarte bine ca
exista tineri inteligenti si talentati, o vreme
unii au crezut si despre mine ca fac parte dintre ei dar -
brusc - am trecut de etapa promisiunilor pentru a deveni un condei contrariant.
Cand dau de ei, ii citesc si, uneori, scriu despre ei,
cinstit, ce cred. Imi plac foarte mult eseurile critice pe care
autorii lor le astern pe hartie cu sentimentul confraternitatii,
nu a excursului doct si cu pretentii de infailibilitate stiintifica.
Odinioara m-a impresionat Eugen Ionescu care a demonstrat, luand
ca victima romanul lui M. Eliade Maitreyi, ca poti
folosi exact aceleasi armunte pentru a lauda si a demola
o carte. Asadar, cand scriu cronici, propun o lectura
posibila (a mea!), argumentandu-mi, pe cat posibil
riguros, bogat si pasabil stilistic optiunile. N-am ce retracta,
cata vreme verdictele mele sunt asumat subiective, avand
alibiul bunei credinte - pe care o astept in reciprocitate
si eu de la ceilalti -, cum n-am nici ce merite revendica pe
seama lor. Nu cred ca, de pilda, pe tinerii cu care vin
in contact, doua randuri introductive de-ale mele ii
pot ajuta intr-un fel, dar daca ei au convingerea asta, le
scriu.
In general, insa, nu "vad" tinerii
- habar n-am ce ascunde acest generic masificant -, vad mai curand
pe cutare autoare sau cutare autor.
- Stiu ca, desi tinar, esti ca un frate
(mai mare) pentru unii scriitori tineri, poate ca pur si simplu
fiindca va intelegeti ca oameni. Cum ti
se par ei in comparatie cu scriitorii de virsta ta cind
erati la virsta lor, adica foarte tineri?
- Mi-a placut mult mitul coloniei artistice a lui Van Gogh si
Gauguin, chiar daca a sfarsit prost. L-am intalnit
si in literatura romana, in formidabilul
roman postum al lui Lucian Blaga, intitulat - neinspirat - de editori
Luntrea lui Caron. Si acolo, la un moment dat din desfasurarea
romanului, retragandu-se din calea rusilor, o mana
de artisti si savanti romani se retrag, in
timpul razboiului, la resedinta rurala a unuia
dintre ei. Sunt pagini fericite, acelea, fiindca vorbesc despre
mitologia punerii impreuna a fortelor creatoare in
mod voluntar si neinstitutionalizat, adica cu sentimentul
deplin asumatei libertati interioare si de creatie.
Asa vad eu si raporturile mele cu prietenii si prietenele
mele literare. Nu am cenaclu, nici nu cred in vocatia mea
de guru cenaclier. Cand intalnesc insa
textele unor oameni care au ceva de spus, daca se intampla
sa li se para ca publicarea lor ar fi improbabila,
ma stradui sa ii ajut. Nu as putea face
acest lucru insa fara sprijinul efectiv al
unor lideri de reviste ale caror nume, iata, am prilejul
sa le pomenesc aici: Al. Cistelecan de la Vatra, Nicolae Breban
de la Contemporanul, Gh. Grigurcu de la Columna, Vasile Dan de la Arca,
Ioan Moldovan de la Familia, Horia Medeleanu de la Aradul cultural. Cu
ajutorul lor am putut prilejui cateva debuturi sau afirmari
revuistice, dintre care mentionez doar cateva: Cristiana Teohari,
o prozatoare a satului sudic cu un potential extraordinar (volumul
ei dintai se afla sub tipar); Patricia Nedelea, cu un mod
de a imagina realitatea traita care promite un talent exploziv
pentru proza erotica si sfidatoare de conventii.
Nadia Manea scrie eseuri si intampinari istorice
care anunta un expert riguros si inovativ al domeniului.
Adriana Mica analizeaza din perspectiva sociologului campul
literar si intelectual actual. Toate acestea sunt intamplari
fericite, cu sau fara urmari. Mai departe, totul
depinde de autoare.
Cum mi se par aceste prezente in raport cu ceea ce eram eu
odinioara? Norocoase si… formate. Oricine poate verifica:
la Echinox, unde faceam treaba de randas, fiind
consemnat pe pagina a doua, la rubrica "Lupta cu inertia",
scriam inconfundabil de prost. La treizeci de ani inca nu
facusem progrese vitale. Si, la drept vorbind, cine-mi spune
ca scrisul meu de acum este lizibil?!
- Stiu ca totdeauna faci cite ceva, totdeauna pregatesti
ceva…
- Am incheiat o traducere dintr-un autor francez despre ordinele
militar-cavaleresti. Scriu un nou roman, desi pe cel vechi nu
l-am incheiat. Am un proiect de proza ultrascurta
(dar e proza oare?!) care, desi se completeaza de la
o zi la alta, fiind totusi departe de a fi incheiat, are un
titlu sigur: Zilele si noptile dupa-amiezei. In
septembrie inchei o carte de studii istorice care vorbesc despre
evenimentele sud-est europene dintre 1204 si 1241. Intelegerea
pentru publicarea ei a fost deja facuta cu Ed. Viata
Crestina din Cluj (tot nu ma obisnuiesc cu ideea
ca exista edituri interesante de descoperirile mele istorice).
Sunt cateva edituri care s-au aratat interesate de volumul
meu - care se apropie de pagina 300 - Originile istorice ale regionalismului
romanesc, un fel de istorie a formelor de organizare prestatala
medievale. Scriu intre timp un studiu introductiv la editia
romaneasca a cronicii despre cucerirea cruciata a
Constantinopolului, datorata lui Robert de Clari, si o postfata
la editia a doua a studiilor de istoriografie medievala ale
lui Stefan Andreescu. Adun material pentru Istoria literaturii romane
medievale (sec. XI-XVI), scrisa in proportie de o treime,
si completez cartea Femei in evul mediu romanesc, cu
care amenint lumea de mai mult timp. Intre timp, scot la iveala
din palarie o ploaie de articole, prin reviste ca Vatra,
Tribuna, Observator cultural s. a., sau prin ziare de tipul lui Buna
ziua, Ardeal. Pe scurt, sunt un grafoman fara cusur si
continuu sa ii imbolnavesc de ciuda pe
toti cei deranjati de continutul scrierilor mele sau
pe cei parcimoniosi cu talentul propriu.
(2003)
|
