Gheorghe MOROSANU

Metroul fara Ceausescu

Aceasta carte nu poate fi dedicata decit nasului Ghita LAZAR,
cel care a inaltat o multime de catedrale comuniste, fara a se fi putut bucura prea mult de ele.

Traita: Bucuresti, 1975-1977
Scrisa: Piatra Neamt

INTR-O NOAPTE DE COSMAR...

"MEE - TCH SANTIER METROU
Legitimatie nr. 237
Numele: MOROSANU
Prenumele: GHEORGHE
Functia: Necalificat
Emisa la 09.03.1976
Titularul prezentei are locul de munca la LOTUL COTROCENI"

Am fost, dupa cum vedeti, unul dintre primii constructori ai Metroului. Nu un brigadier trimis de UTC cu steaguri si casti albe sa netezeasca taluzuri intr-o vacanta, ci un tinar moldovean plecat cu o valiza de carton pe santier, unde intotdeauna se cistiga mai bine pentru ca si munca e mai grea.
Acolo s-a legat prietenia mea cu John, zis Kent, cu "Troscau", cu Ilie, rudarul cel plin de energie. Acolo l-am cunoscut pe marele fierar-betonist Ghita Lazar, "nasul" care m-a scaldat in Iordanul muncii adevarate.
Dupa doi ani am plecat, nu alungat de greul muncii, ci chemat de alte ale vietii farmece. Timp de inca vreun an mi-am amintit si nu prea de prietenii mei si de munca de acolo. Aveam doar o senzatie continua de zbor. Nu e o gluma, nu e o figura de stil. La fiecare pas simteam ca ma desprind de pamint. De ce? Ati ghicit, e simplu: pentru ca nu mai duceam in spate fierul beton pe care il carasem zi de zi, in cel de-al doilea an de Metrou.
Scrierile ce urmeaza sint niste reportaje care au luat-o razna, nascute intr-o noapte de cosmar. In noaptea aceea, bolnav fiind, halucinatiile mele cuprindeau numai scene, figuri si intimplari de la Metrou. De la Metroul meu, evident. Si dintr-o data toate au inceput sa se lege in povesti inchegate, cu cap si coada (si ceva trup?) si toate se adunau intr-o carte.
Dimineata, redus aproape la temperatura cadaverica de o frectie cu spirt, m-am apucat sa le pun pe hirtie. Scrise, rescrise, transcrise, aduse la o forma acceptabila, lasate "la copt" prin cele sertare si iarasi luate la purecat, in sfirsit, iata-le:

I. INAINTE DE FIER-BETON

PLECAREA

Toamna 1975
De la gura tunelului Tasca-Bicaz, un TV rablagit pornea intr-o dimineata in directia Bucuresti, cu cinci pasageri. Doi dintre ei isi spuneau, in intimitatea lor glumeata, John si Stapinul. Alti doi - tata si fiu - erau supranumiti Gilma-mare si Gilma-mic, pentru ca aveau fiecare cite o umflatura cam cit o maslina - unul dupa ureche si celalalt la radacina nasului. Al cincilea, un batrin speriat si ticait, purta porecla "pocaitul" pentru ca apartinea unei vagi secte religioase. Unul din cei de mai sus, ati ghicit, era viitorul scriitor, cel care va fericeste cu lectura paginilor de fata.
Cu o zi in urma, cei cinci formau o echipa de betonisti ai tunelului, dupa cum urmeaza: Gilma-mare era "brigadier" si in aceasta calitate avea de mers la birouri, unde, bineinteles, participa la dezbaterea unor probleme tehnice stringente; Gilma-mic, printul mostenitor, cind nu-si lua liber sa se plimbe prin oras, statea in coada lopetii si le povestea celorlalti tot felul de aventuri traite in zbuciumata lui viata. (Ultima era o ancheta la militie, fiind el banuit, fara nici un temei, desigur, ca ar fi spart niste vestiare de la gura tunelului). Pocaitul, la intrarea in sut, dadea plin de rivna citeva zeci de lopeti, apoi deodata facea o figura de muribund, ducea mina la stomac si spunea ca trebuie sa mearga "pentru el", deci sa iasa la capatul galeriei, cale de patru kilometri. Astfel, sarcina punerii in opera a betonului raminea practic in spatele celorlalti doi, care, in paranteza fie spus, nu puteau spera la alta soarta, ca recruti in ale santierelor ce erau.
Dar situatia nu a durat mult. Caci intr-o buna zi, seful de lot a aparut cu o hirtie in mina si i-a anuntat ca sint detasati, intreaga echipa, la Metrou-Bucuresti. Gilma-mare a sarit ca ars:
- Ia stai, dom'le, cum vine asta? Ce, ne mutati cum vreti, unde vreti?
- E dispozitie de la santier, eu trebuie s-o aplic.
- Aplici pe p... ma-ti, a comentat "brigadierul" in surdina. Si tare: Dar cu ce mergem?
- Cum, cu ce? Nu este tren, avion, treaba voastra.
- Pe asta s-o crezi dumneata. Nu trebuie sa trecem si noi prin comuna, sa luam ceva bagaj, sa lasam raspuns la familii? Ne puneti o masina la dispozitie.
- Tata, zice Gilma-mic, da' eu am buletinul la militie.
- Chiar asa, ce fac cu buletinu baiatului? L-ati bagat in ancheta, ca e hot...
- Lasa ca i-l scot eu, pregatiti-va.
- Si masina! Daca va convine, daca nu...
Se vede treaba ca i-ar fi convenit orice sefului de lot, numai sa-i vada plecati. (Pe toti oare? Nu se va sti niciodata. Ca si tavalugul istoriei, marile santiere au deturnat destine si au modificat caractere cu o forta careia bietul individ rareori i-a putut opune vreo rezistenta). A doua zi dimineata erau asteptati de un TV care avea pe bord, ce credeti? nepatat, virgin ca un ghiocel abia iesit de sub tirania nametilor - buletinul de identitate al lui Gilma-mic.

Un timp au mers in tacere, fiecare cu gindurile lui, Gilma-mic a cuvintat primul:
- He, ce credeau ei, ca ma baga-n puscarie. Pe mine... Eu sint baiat de Bucuresti. Sa vedeti acolo... Intii si-intii ma duc in Cismigiu, unde sint cele mai faine gagici. Numa o data ii fac la una din ochi si imediat vine dupa mine.
Gilma-mare i-o reteaza scurt:
- Mai taci in p... ma-ti, ca numa prostii indrugi. S-o crezi tu c-ai sa-ti faci de cap si-ai sa cheltui banii cu toate sifiliticele alea. Prost oi fi eu sa las salaru pe mina ta. Nuu, am sa-ti pun frumos banii pe CEC, ca cind ne-om intoarce la Moldova sa-ti fac o casa, sa te-nsor, poate te-oi vedea si pe tine om la locu tau... da nu cred, ca pin-acu tot cu oistea-n gard ai dat.
"Pocaitul" incearca sa-i trezeasca la realitate:
- Mai oameni buni, da voi va dati seama unde aveti a merge? Stiti voi ce-i acela Metrau? Voi ginditi ca-i galeria de la Tasca? Acolo-i tunel mare, cit sa mearga doua trenuri. Mereu se surpa malurile si in fiecare zi moare cite unu. Lucrezi numa cu puscariasi. Cari pamint cu roaba si te pazeste militianu cu pusca la cur. Si te duce cu duba la dormitoare...
John:
- Ce zici, Stapine, de speriatii astia? In loc sa se bucure ca merg gratis la Bucuresti, vorbesc niste prostii mai mari ca ei. Le-a pus Dumnezeu mina-n cap si ei habar n-au.
Viitorul scriitor tace, privind ingindurat pe fereastra masinii. Metroul este lucrarea care-i trebuia. Cum de nu i-a trecut prin cap? Nu-i nimic, bine ca le-a trecut altora. Si-apoi acolo e si centrul vietii literare. Va scrie, va publica (va publica?), va ajunge un scriitor adevarat, asa cum viseaza din frageda pruncie. Dupa care se va intoarce in frumosul lui oras, unde mama va fi fericita cu asemenea fecior. Si tot in acel oras il va mai astepta (il va mai astepta?) o fiinta, cea mai fermecatoare din lumea asta, alaturi de care va fi fericit intreaga viata si in eternitate.

Coborit in comuna sa-si faca bagajul, "pocaitul" nu s-a mai intors la masina. Metroul se va face, d'a capo al coda (vorba nasului Ghita Lazar) fara participarea sa. Ceilalti si-au continuat drumul, fiecare cu gindurile lui.

(continuare in numarul urmator)