Vasile BAGHIU

Iesind cu bicicletele primul gand a fost sa-l intrebi pe Ariel daca el avea probleme in gasirea subiectelor pentru povestirile lui. Era asadar o plimbare cu bicicleta a doi scriitori aflati in rezidenta intr-un mic orasel al Germaniei si care incercau sa se relaxeze dupa orele de munca de dimineata. Tu spuneai ca programul de doua pagini pe zi al lui Thomas Mann ti se pare foarte bun si ca incerci sa-l urmezi cat timp vei sta in Eggerode, dar ca nu intotdeauna ti se pare foarte usor, ca sunt zile in care tocmai pentru ca nu ai un subiect ajungi sa te simti vinovat ca nu folosesti asa cum ar trebui timpul. Bicicletele faceau zgomotul lor relaxant, fasaind pe asfaltul dur al aleii marginite de stejari tineri, iar voi va simteati bine, avand tot timpul la dispozitie, fara presiunile unei vieti agitate, cum aveti acasa, si discutand despre literatura. Ariel ti-a spus ca subiectele le gasesti pur si simplu privind in urma in propria ta viata. Apoi, in timp ce pedala usor spre capatul aleii care se vedea departe, la vreo doi kilometri, a inceput sa-ti spuna o poveste adevarata al carei protagonist fusese el insusi cu ani in urma la Paris. Era in 14 iulie, ziua nationala a Frantei, lumea iesise pe strazi cu stegulete si baloane, iar el observase o femeie care parea sa nu impartaseasca bucuria generala. Era cu adevarat foarte trista si avea expresia cuiva care cauta ceva anume in multime, ceva, o persoana sau poate un caine, pe care le pierduse, dar care era impiedicata sa le gaseasca acum de agitatia generala a strazii, de vacarmul care umplea tot bulevardul Champ Elyssee, care tocmai fusese interzis circulatiei masinilor cu cateva luni in urma, spre bucuria sutelor de oameni, parizieni sau turisti. "De ce sunteti trista, doamna?", a intrebat-o Ariel cu indrazneala. "Toata lumea e fericita, iar dumneavoastra aproape ca plangeti..." Femeia s-a uitat o clipa la el, usor derutata nu de indrazneala abordarii directe, pentru ca intr-o astfel de zi se cuvenea ca oamenii sa comunice pur si simplu chiar fara sa-si spuna numele si fara sa se formalizeze, dar de faptul in sine ca cineva observase tristetea ei in valul imens de exuberanta populara. Trecusera acum deja de intersectia cu soseaua care venea dinspre Münster si pedalau cu spor prin micul orasel Eggerode. Au privit in stanga biserica si capela, au auzit clopotul cu sunet distinct din turla, dar nu s-au oprit cum faceau de obicei, au mers mai departe pe un drum laturalnic marginit de lanuri de grau. La Paris sarbatoarea era in plina desfasurare, iar femeia i-a spus lui Ariel: "Mi-am pierdut catelul. Cum as putea sa-mi regasesc catelul? Catelusul meu! Boby al meu!" "Doamna, intr-o zi ca aceasta, tot de 14 iulie, eu mi-am pierdut tara. Atunci Irakul a devenit republica, dar nu disper, nu sunt trist. Incerc sa ma bucur si eu de bucuria francezilor. Asta-i viata!" Ariel spune ca femeii i-a placut argumentul lui, ii starnise interesul si l-a intrebat cine este si daca nu ar binevoi sa bea cu ea un coniac la o cafenea din apropiere. "Fireste ca am acceptat, Nicolae. Cum sa refuzi o femeie frumoasa, abia trecuta de patruzeci de ani si care avea nevoie de consolare?" Nu putea s-o refuze, gandeai, in timp ce pedalai mai usor, gustand acum placerea aerului racoros al unei albe alei marginite de stejari batrani, dar iti spuneai in sinea ta ca e usor poate sa traiesti intamplari de acest fel, dar nu e tot atat de usor sa le transformi in povestiri, sa faci din ele literatura. Au stat la un coniac pe o terasa in apropiere de Champ Elyssee, ascultand vuietul multimilor si vorbind fiecare cate putin despre propria viata. El plecase de tanar in Franta, parasind Bagdadul, iar acum era fara slujba, colindand bulevardele, dormind noaptea pe banci sau prin colturi, iarna incercand sa-si spuna singur povesti ca sa aiba motive de a lupta mai departe cu frigul, macar pana dimineata urmatoare, cand putea intra intr-o cafenea sa se incalzeasca si unde contra unei povesti proprietarul, un impatimit de literatura sau poate chiar un scriitor, il servea cu o cafea cu lapte, iar daca mai spunea o poveste primea si un corn sau, nu de putine ori, o bere adevarata intr-o halba adevarata. La intersectia bine semnalizata cu soseaua care venea dinspre Gronau, asa cum sunt toate drumurile in Germania, v-ati oprit. Aveai o problema la lantul de transmisie, asa ca l-ai rugat pe Ariel sa-ti tina bicicleta in echilibru, cu rotile in sus, in asa fel ca tu sa repari mecanismul de schimbare a discului. "Da, Nicolae (felul in care iti pronunta numele, cu accentul lui britanic si arab amestecat intr-un fel de nedescris, iti suna straniu), i-am povestit cum traiam ca povestitor ambulant, iar ea mi-a spus la randul ei ca divortase de un an si ca traia singura intr-un apartament mare din Saint Germain. Mai mult, m-a invitat la ea. Am ramas in noaptea aceea la ea, fericit ca un copil care primise in dar jucaria pe care si-o dorea. Asa e viata... plina de intamplari... plina de subiecte... Priveste in spate, in viata ta si vei gasi o sumedenie!" Avea dreptate. Mai mult, erai incantat de optimismul molipsitor al acestui irakian care traia de vreo douazeci de ani in Occident si de efortul lui de a te incuraja. Defectiunea la lant nu fusese una foarte complicata, asa ca ai reusit s-o remediezi, iar acum ati pornit pe soseaua principala Gronau-Münster, cam periculoasa, ai spus, pentru ca nu avea alee laterala pentru biciclete. Nu aveati sa mergeti mult pe acea sosea pentru ca dupa vreun kilometru ati hotarat sa o luati din nou pe o alee care traversa campul si intra mai incolo, la capatul lanurilor, intr-o padure sau o liziera, oricum o aglomerare de arbori batrani, cum parea sa fie din locul in care erati. Intamplarea din 14 iulie i-a adus lui Ariel pur si simplu un camin si o femeie, ceea ce in situatia lui era mai mult decat in visurile cele mai optimiste. Si chiar daca se certa toata ziua cu Vivienne, viata era de departe ceva ce i-ar fi placut acum sa ruleze mai incet. Stateau la terase, prin gradini ascunse in spatele unor cladiri somptuoase, unde isi consumau coniacurile si vinurile, umblau stransi unul in altul pe strazile unui Paris care devenise, pentru el, dintr-o data, foarte prietenos. Venise primavara, iar trotuarele straluceau de curatenie si lumina. Au trecut astfel cateva saptamani de viata placuta, relaxata, iar lui i se parea ca traia astfel de totdeauna, uitand noptile de sedere in frig. Intr-o zi insa totul avea sa se termine. Au inchiriat o barca si au iesit pe un lac de la periferie. Era liniste si pustiu, intrau pe sub niste arcane de poduri vechi, pe sub arcane de castele, pe sub arbori gigantici care tineau in umbra toata ziua acele ape adanci si unde acum nu se auzea decat cantecul ciudat al unei pasari singuratice. "La ce te gandesti?", l-a intrebat Vivienne. Ariel nu a raspuns. Vaslea in continuare imperturbabil. Nu a raspuns nici cand, nelinistita, frantuzoaica a repetat intrebarea. I se facuse frica. "Te gandesti la Hitchcock?" "Da", a raspuns el in sfarsit cu vocea unui Robert de Niro intr-un rol de macho. "Vrei, te rog, sa ne intoarcem?" "Ti-e frica?", a intrebat-o la randul lui Ariel. "Da, mi-e foarte frica!". Ariel pedala acum cu putere in fata spre iesirea din padure si iti explica scena infricosatoare din Hitchcock, cea foarte cunoscuta in care barbatul planuia s-o impinga pe sotia lui in lacul pe care pluteau si peste care se asezase greoaie o ceata cenusie, iti explica totul cu amanunte, chiar daca i-ai spus ca toata lumea stie scena aceea teribila. Ati iesit la lumina, iar acum va apropiati de cladirile coloniei de artisti. Cei doi s-au intors la mal de pe lac, apoi au luat un autobuz, s-au grabit inspre casa, spre Saint Germain. Acolo Vivienne i-a spus ca vrea ca el sa plece imediat din casa ei si pentru totdeauna. "OK", a spus Ariel, "Doar o clipa sa-mi beau ultimul coniac..." Si-a baut coniacul, in timp ce ea astepta in picioare, la usa, apoi, urmarindu-l impacientata cum isi pune putinele lui lucruri intr-un geamantan, stand astfel pana cand el a spus un "Au revoir" din varful buzelor si a iesit trantind usa. Aici, in colonia de artisti, ati ajuns transpirati de caldura si de efortul unui drum de vreo doua ore. Ati pus bicicletele la locul lor sub scara, apoi ati urcat scarile, fiecare in apartamentul lui, acolo unde numai daca privesti in spate, in propria viata, poti gasi subiecte.

Schöppingen (Germania)
iulie 2003