Laslau GRUN - supravietuitor al HOLOCAUSTULUI

(Reportaje KLU de Mihai Vakulovski)

"Ei, numarul meu, 72045; daca facem un pariu si ma suni noaptea pe la ora 3, cam atunci deja dorm, si ma intrebi numarul de lagar ti-l spun imediat, nu pe gindite. Dupa 60 de ani, sau cit au trecut",
interviu cu Laslau GRUN (n. 1929)

(interviu dintr-un volum in curs de aparitie pregatit de Institutul Roman de Istorie Recenta)

- Mihai Vakulovski: Domnule Laslau Grün, pentru dumneavoastra acesta nu va fi nici pe departe primul interviu. Din pacate, motivul celor mai multe dintre ele nu e livresc, cultural, fantastic, ci existential, istoric, dumneavoastra fiind unul dintre supravietuitorii Holocaustului. Acum va e mai usor decit la inceputuri?

- Laslau Grün: Trebuie sa spun mai intii ca foarte mult timp noi n-am vorbit despre Holocaust, n-am vorbit in primul rind fiindca era o tema tabu. Dar noi, dupa ce ne-am intors acasa, cei care ne-am intors acasa, am crezut ca daca nu vorbim atunci putem uita. Dar ce s-a intimplat in anii '44-'45 si chiar in '40-'45 nu se poate uita. In ultimii ani eu am reusit sa pot sa vorbesc, acum mult mai usor, la inceput a fost foarte greu, pentru ca ceea ce mi s-a intimplat mie si familiei mele, cind iti aduci aminte, atunci intervine…, ce pot sa spun e ca fara plins nici nu se putea sa discuti. Dar acum eu pot sa vorbesc fara sa pling. Deci, pot sa vorbesc fara probleme.

- Cum a fost primul interviu?

- Nici nu mai stiu sa va spun exact cind a fost primul interviu, mi se pare ca a fost in august 1991, am fost intervievat chiar in germana, desi n-o stiu chiar asa de bine, intervievat de catre un reporter din Elvetia. Si dupa aceea chiar am fost invitat in Elvetia si o saptamina am umblat prin diferite scoli si am vorbit chiar si pentru oameni adulti, nu numai eu, am fost trei insi, a fost un domn din Tirgu Mures care a supravietuit deportarii si inca un domn care era din Ungaria si care a fost la Auschwitz. Acolo am dat mai multe interviuri si de atunci incoace, din pacate sau nici nu stiu cum sa spun, fac mai multe, am avut ocazia sa fac mai multe interviuri.

- Dar cind ati vorbit, in public, pentru prima oara in Romania?

- Cind am vorbit?

- Da. Fiindca pentru prima oara, in 1991, ati vorbit despre asta in strainatate.

- Nu-nu, am vorbit aici.

- Dar pentru straini.

- Da, dar eu am vorbit despre Holocaust pentru elevii mei, pentru studentii mei, dar asa, oficial, nu, nu s-a facut.

- Care actiune/interviu/eseu/conferinta de pina acum v-a parut mai utila?

- Vreau sa va spun ca indiferent cum se numeste, interviu, prelegere sau conferinta, eu consider ca toate sint utile, pentru ca acum, cind ne dam seama ca sint niste organizatii neo-fasciste care neaga Holocaustul, negationistii trebuie combatuti si singura posibilitate de a combate este aceasta, interviul sau, cum le numesc eu pe la scoli, lectii de istorie live.

- Familia dumneavoastra…

- Eu, impreuna cu familia, am trait la Reghin, orasul Reghin, care este la 50 de kilometri de Tirgu Mures. Acolo am trait in anii 40.

- Cum ati aflat despre deportare si cam ce virsta aveati atunci?

- Deja inainte de '40 au fost legi antirasiale, dar care s-au agravat dupa '40 si deja la scoala, unde am umblat, aici, in Ardeal, iar partea asta a Ardealului era ocupata de armata maghiara, in '42 era deja legea care se numea numerus clausus. Numai un anumit numar de elevi evrei puteau sa frecventeze o scoala ariana, sa-i spunem asa. La Reghin, oras mic, erau doua scoli. Una germana, la care era imposibil sa ajungi, iar cea maghiara era romano-catolica, deci, scoala profesionala. Deci, numerus clausus insemna ca doar un numar de trei, patru sau cinci copii evrei puteau sa frecventeze clasa respectiva. Daca imi amintesc bine am fost patru sau cinci elevi evrei in clasa unde invatam eu. Cind esti copil inca nu simti legile rasiale, care ti se pareau normale. Normal ca nu erau normale. Dar deosebiri erau. De exemplu, cind erau organizate lectii premilitare ei mergeau sa traga cu pusca cu aer conditionat, iar noi nu aveam acces. Noi atunci trebuia sa mergem sa lucram cu lopata sau altceva. Ma rog, batai intre noi erau, dar asta nu tinea de faptul ca eram evrei sau nu.

- Erati copii…

- Eram copii si jucam fotbal s.a.m.d. Socul pe care nu pot sa-l uit tine de un caz din vara lui 1943, cind am fost dat afara din strand, un strand foarte frumos din Reghin. Vreau sa va spun ca Reghinul se numea atunci Reghinul Sasesc. Era un orasel unde convietuiau romani, sasi, maghiari si evrei, dar marea majoritate erau sasi. Sasi si romani, dar erau cam tot atitia romani si maghiari. Intr-o zi de duminica erau si citiva Hitlerjugend, ne-au scos afara din strand, eram multi, erau destul de multi evrei in Reghin, ne-au scos afara fiindca este inadmisibil sa se scalde in acelasi bazin arienii cu evreii, ne-au spus. Asta m-a socat - vorbesc acum de un copil de 13 ani. Dupa aceea un alt soc am primit cind m-am dus la medicul scolii. El era seful organizatiei fasciste, care se numea "Milos", "Milos" insemna sageata, asta era crucea cu sageti, semnul fascismului maghiar. Trebuia sa-mi dea scutire de la educatia fizica, pentru ca-mi fusesera scoase amigdalele. Avea un cabinet medical in oras si pe usa cabinetului era scris: "Nu consult ciini si evrei". Astea sint niste lucruri care au intrat mult in sufletul meu si au ramas pina astazi. Dar astea erau numai niste preludii pentru ceea ce a urmat mai incolo.
In 1944, in martie, partea Ardealului care era ocupata de unguri a fost ocupata si de nemti si la sfirsitul lui aprilie, intr-o zi, s-a batut toba. Era un oras mic si asa se aducea la cunostinta populatiei despre o lege sau o hotarire a primariei, s-a batut toba si s-a spus ca a doua zi dimineata toti evreii sa fie in fata casei lor. Noi, deja demult, de doi ani, purtam steaua galbena, puteam sa iesim in strada doar daca purtam steaua galbena pe haine sau pe palton, sau pe camasa. Tata nu mai avea de doi ani dreptul sa lucreze, puteam sa ne ducem in piata sa cumparam numai dupa ora 12. Era razboi, era foamete aproape si ce aduceau taranii mai intii cumparau arienii si ce raminea puteau sa cumpere si evreii. Deci, totusi, eram putin pregatit pentru ce a urmat, dar inca o data va spun ca cu ceea ce a urmat nu se poate compara. In ziua de 2 sau 3 mai, dupa anuntul asta, ca trebuie sa fim in poarta, am fost in poarta, au venit jandarmii, ne-au luat si ne-au dus in ghetouri. Ghetourile erau o portiune din oras care a fost rezervata pentru evreii din oras. Si la Reghin si la Tirgu Mures ghetourile au fost organizate in fabrici de caramizi care nu erau in functiune. De ce in fabrici de caramida? Pentru ca fabricile de caramida aveau niste uscatorii fara pereti, dar acoperite, unde se puneau caramizile pentru uscare si astea erau foarte bune - foarte bune in ghilimele - pentru cazarea celor adunati in ghetouri. Eu cu familia am ajuns intr-o casa, pentru ca vreo 4 case care au intrat in perimetrul ghetoului au fost evacuate si am fost cazati acolo, intr-o casa cu camera, bucatarie si un grajd, am fost cazati cam 10 familii, va dati seama cam in ce situatie si am fost vreo 7 sau 8 copii care am dormit in pod, iar adultii cum au putut, in cele doua incaperi si afara, pentru ca era destul de cald si se putea dormi si in camara de lemne si… unde au apucat. Ne intretineam din ceea ce am adus de acasa, mincare nu s-a facut acolo, s-a luat mincare de acasa si cel mai groaznic era faptul ca in ghetou s-a infiintat o camera de tortura pentru cei care, s-au gindit ei, s-ar putea sa fi ascuns bijuterii. Noi nu eram bogati, dar tata a avut un serviciu foarte bun si avea un salariu bun si, deci, s-a presupus ca si noi am ascuns bijuteriile. Si pe tema asta si tata si mama au fost dusi la camera de tortura si au fost torturati, batuti in talpi. Mama, saraca, dupa doua sedinte de tortura a albit complet si n-a mai putut incalta nici un pantof, pentru ca asa i s-au umflat picioarele. Aceasta situatie mai tirziu a fost fatala pentru ea, pentru ca, desi avea doar 45 de ani, cu parul alb si cu picioarele umflate, a fost considerata o batrina si inapta de munca si a fost trimisa direct la camera de gazare. Dar despre asta mai tirziu. In situatia asta am stat in ghetou cam trei saptamini, nu stiu exact cite zile, dar pina la sfirsitul lunii mai - sigur, pentru ca in iunie am ajuns la Auschwitz. Deci, la sfirsitul lui mai, inceputul lui iunie, am fost adunati, intr-o zi, tot ghetoul si un ofiter german SS si un ofiter jandarm ne-au spus ca vom pleca intr-o tabara unde barbatii cei apti de munca vor lucra, iar batrinii si batrinele si copiii vor fi tot acolo, dar vor avea grija de copii. Au spus ca e razboi si ca e nevoie de forta de munca. Totul se baza pe minciuni. Eu nu stiu, dar mi-a povestit tata ca se stia ceva, ce se intimpla, pentru ca au venit odata niste refugiati din Polonia care au spus ce s-a intimplat cu evreii din Polonia. Ca au fost dusi si au fost nimiciti, dar nimeni nu a crezut in asta. Adica au crezut ceva, zicea tata, dar nu le venea sa creada ca asa ceva se poate intimpla. Dupa acea sedinta, inainte de asta ne-a fost totul luat in afara de verighete, atunci ne-au luat si verighetele. Ma rog, s-au bagat in niste plicuri, s-au scris numele. Bagajele, daca erau mai multe, pentru ca nu era voie sa iei mai mult de un bagaj, iar unii isi luasera in ghetou cite doua sau trei, s-a spus ca e voie sa iei numai un bagaj de mina, iar celelalte bagaje vor fi trimise dupa noi. Deci, totul era facut ca sa crezi ceva, ca sa nu fie panica. Dupa aceea am fost dusi la gara, am fost imbarcati in vagoane de marfa. Cam 70-80 de persoane intr-un vagon. Intr-un vagon unde nu era absolut nimic, deci fiecare cam un loc de sezut a putut sa ocupe. S-au bagat doua galeti, una cu apa si una pentru necesitati si s-au inchis vagoanele. In aceste vagoane inchise am calatorit aproape trei zile. In prima seara, nu stiu unde, la Oradea sau dupa Oradea eram deja, nu puteam sa stim unde sintem, pentru ca cele doua gemulete mici care sint intr-un vagon de marfa erau blocate cu sirma ghimpata si oricum nu puteai vedea, cine statea chiar linga geam putea sa se uite afara, dar asta era cam greu. Acolo am fost preluati de catre SS-isti germani, acolo jandarmii unguri s-au retras, s-au deschis usile, s-au scos galetile, ma rog, s-a umplut cu apa si cealalta s-a golit, a, nu ei au facut asta, cineva din vagon, s-au inchis usile si am pornit mai departe. Inca o zi si o noapte si se pare ca a treia zi, da, am ajuns la Auschwitz. Nimeni nu auzise de Auschwitz. Am ajuns inainte de masa, s-au deschis vagoanele, era o poarta mare pe care scria, in germana, "Munca elibereaza". Se spunea prin megafon ca toata lumea sa se dea jos din vagoane, tot ce avem sa ramina in vagoane, pentru ca le vom primi dupa aceea, absolut tot, si sa se incoloneze barbatii intr-un rind si femeile in altul. Au fost foarte multi batrini care n-au putut sa se coboare din vagon, erau bolnavi, au fost vagoane unde erau si morti si era o echipa de baieti, tot in haine vargate, noi inca n-aveam haine vargate, dar prima data la ei am vazut haine vargate, care, am aflat dupa aceea, se numea Zonder Kommando, deci un comando special. Ei ajutau sa ne coborim din tren, n-aveau voie sa vorbeasca cu noi, dar, printre dinti, sopteau un cuvint: "Alesghezum". "Alesghezum" inseamna "Toata lumea-i sanatoasa". Nu stiam ce inseamna, dar dupa aceea am aflat. Ceea ce am vazut atunci si mi-a ramas intiparit e ca s-a dat jos din vagon o femeie cu un copil in brate, o femeie tinara si o femeie mai in virsta, poate ca era bunica, poate ca nu era bunica, dar unul dintre baietii astia din Zonder Kommando a smuls, era un copil de vreo 6-7 luni, l-a smuls si l-a pus in miinile batrinei. Asta a inceput sa tipe si atunci au luat-o si au impins-o in rind, ca sa se duca in rind. Cu acest gest - noi am spus ca e un dur, cum poate sa smulga copilul din bratele unei femei - a incercat sa-i salveze viata, pentru ca femeile tinere cu un copil in brate erau trimise automat in camerele de gazare. Asa ca daca aceasta femeie n-avea copilul in brate se putea salva. Asa insa a fost trimisa la munca, nu la camera de gazare si poate ca putea sa supravietuiasca. Deci, era o loterie de care noi n-am avut de unde sa stim. Din momentul ala noi ne-am despartit de mama si de sora-mea, iar eu cu tata ne-am incolonat in coloana barbatilor. Se mergea in rind, in fata fiind un ofiter SS care dirija "dreapta" sau "stinga". Cind am ajuns deja coloana era de cite unu, eu am fost in fata, tata era in spatele meu. Cind am ajuns in fata ofiterului, m-a intrebat: "Citi ani ai?", in limba germana, noi toti stiam limba germana, pentru ca, v-am spus, provenim dintr-un orasel unde au trait si sasi, si romani, si unguri, stiam toate trei limbile, eu n-am raspuns, n-am spus citi ani am si tata, din spatele meu, a spus "17". Auzind ca am 17 ani, s-a uitat la mine si a spus: "Merge" si mi-a aratat partea unde se duceau cei care erau selectati pentru munca. Asa am ramas in viata. Au fost foarte multi care, cind au ajuns in fata acestui ofiter, au vazut ca pe partea cealalta merg oameni mai in virsta si copiii, spuneau: "Domnule ofiter, eu am o boala…", "A, nu-i nimica, pofteste acolo", deci, pentru asta spuneau cei de la Zonder Kommando "Toata lumea-i sanatoasa", adica nu cumva sa spui ca esti bolnav. Numai ca, in momentul ala, dupa trei zile de cosmar, cind vii intr-un vagon unde-s 70 sau 80 de oameni sau unde iti faci nevoile fata de 79 de oameni, ma rog, oamenii se intorceau…, deci, dupa aceea, vii si te dai jos dintr-un tren, nu poti sa-ti dai seama, vezi numai ca scrie ca munca te innobileaza, ca nu se loveste, pentru ca duritati nu erau, oamenii ne-au spus ca vom lucra - vom lucra - cit mai putea sa fie din razboi? Citeva luni si vom fi iarasi acasa, asta era in capul oamenilor. Pe tata l-a intrebat: "Ce meserie ai?", tata a spus ca este specialist in vinuri, ca asta era, era specialist in vinuri, conducea un mare angro de vinuri al unei firme din Cluj care a avut sucursala la Reghin si era specialist. No, a spus, cred ca era doctorul Mengele, a spus: "A, specialist in vinuri, foarte bine!" Cind ne-am dus mai incolo, ca dupa aceea ne-au dus intr-o baraca unde trebuia sa ne dezbracam de toate hainele, numai pantofii ne-au ramas si am facut baie, ne-au tuns, ne-au ras, au facut tot si ne-au imbracat in haine vargate, ca la cei din inchisori. Apoi ne-au dus intr-un lagar, Auschwitz avea mai multe lagare, era un lagar mare, dar impartit in lagare mai mici, dar tot asa, cu sirma ghimpata. Ne-au dus in lagarul E, era asa: A, B, C, D, E… Lagarul E era lagarul tiganilor. Chiar asa s-a numit lagarul, pentru ca acolo erau adunati tiganii si dupa aceea exterminati, dar cei care au ramas acolo au fost sefi de bloc. Bloc se numea o baraca enorma care se numea Bloc nr. 21, nu stiu, sau cit era al nostru, unde sefi erau o familie de tigani nemti. Acesti tigani nemti, care au ramas in viata dupa ce toti au fost exterminati, astia vroiau sa dovedeasca ca ei sint de partea nemtilor, sa arate ca si ei pot sa faca asa cruzimi, ca sa ramina in comanda, sa spunem. Ei, aia au fost sefii nostri in aceasta baraca uriasa, unde ne-au bagat cam pe 800 de insi. 800 de insi fara nici un pat, deci era o baraca absolut goala. Acolo noaptea, deci pentru noapte trebuia sa intram in baraca, pina atunci - nu, noaptea ne asezam toti in rind, de-a latul baracii, cu picioarele indepartate. Deci, eu ma asezam cu picioarele indepartate, urma ala care se aseza intre picioarele mele s.a.m.d. si noaptea, cind trebuia sa ne culcam, fiecare se lasa pe spate si dormea pe celalalt, pentru ca altfel era imposibil, nu era loc. Trebuie sa va spun ca acest lagar era un lagar de tranzit, deci Auschwitz avea trei functii: un lagar era de exterminare, cei care au fost exterminati imediat, dupa aceea - de tranzit, cei care urmau sa se duca intr-un lagar de munca si o parte din Auschwitz era chiar lagar de munca, lucram pentru o fabrica, nu stiu, acolo, undeva linga Auschwitz. Deci, noi eram in tranzit. Aici am primit, trei saptamini, cit am stat acolo, o pregatire de dezumanizare. Deci, aceasta dezumanizare cam asa se intimpla: nu mai erai nimic, erai un zero. Dimineata, de exemplu, cind trebuia sa iesim din baraca, era ora 5 sau 5 si jumatate, nu mai stiu, dar era intuneric cind ne trezeam, atunci trebuia sa ne incolonam pentru WC. WC-ul era o baraca enorma, tot asa de mare, cu 70 sau 80 de gauri, dar mai intii trebuia sa se incoloneze 70 - poftim la WC. Venea comandantul cu noi. Ne terminam treaba in doua minute, afara, inapoi in asta erau deja urmatorii 70. Va dati seama ca in jumatate de ora erau unii care deja nu puteau sa tina si atunci…, asa era facut ca ultimii, care, daca nu erau 70, a spus seful asta, in ghilimele, ca "Daca nu sinteti 70 nu mergeti la WC". Si atunci aia se rugau de noi sa ne mai punem o data in rind si sa intram inca o data la WC, "Daca nu - nu putem merge". Deci, dezumanizant total. Dupa aceea - incolonare pentru micul dejun. Micul dejun era …, nu era fiertura, era ceva negru, dar cald. Fara piine. Dar pentru asta trebuia sa ne incolonam cite 5. Sa stiti ca incolonarea cite 5 era la fel peste tot, incolonarea cite 5. Ne incolonau cite 5 si atunci aduceau mincare. Pe o caruta, nu stiu daca ati vazut in filme, pe o caruta care se trage si se impinge, cu doua roti mari si cu o suprafata destul de mare, unde erau niste cazane cu mincare, cu ce se aduce, din alea, bidoane. N-aveam nici linguri, n-aveam nimic, absolut nimic cu ce si din care sa putem minca. Atunci se opreau, in caruta erau lighene si oale de noapte. Puneau intr-un lighean 5 portii si dadeau oala la primul din rind, coloanei de 5 si: "Asta e pentru voi 5". Si cum sa maninci? Sa maninci fara lingura, fara asta…? La inceput nimeni nu minca, dar foamea isi spune cuvintul, nu se poate sta, mai ales fara lichid. Si atunci am gasit solutia, fiecare sorbea 4 inghitituri, sau 5 inghitituri, depindea de cam…, deja stiam cam cit, asa… Deci, modalitatea asta de a servi masa, "a servi" si "a minca", eu pe toate astea le pun intre ghilimele - la prinz se dadea o fiertura, in care era ceva din niste legume uscate, asta era in toate lagarele, era o mincare, asa, cum se da la noi la porci. Se dadea, tot asa, intr-un lighean sau intr-o oala de noapte. Asta a tinut trei saptamini. Dupa trei saptamini au inceput sa se organizeze grupuri de lucru, pe specialitati. Se spunea sa iasa din rind medicii, inginerii si mai stiu eu cine si dupa aia ii trimitea la cele mai grele locuri de munca, in mine de piatra… Si atunci cineva ne-a soptit, nu stiu cine, prietenii lui tata, s-au prins ei, asa, sa iesim din rind cind vor cere muncitori necalificati. Si eram muncitori necalificati, de fapt, unde eram eu calificat la 14 ani? Si a venit ziua noastra, cu muncitori necalificati, dar toti care au ramas erau muncitori necalificati si ne-am imbarcat, in conditii mult mai bune acum, eram 40 de insi intr-un vagon, undeva ne-a prins, nu stiu in ce gara, un bombardament, dar, ma rog, asta a fost pe timp de razboi, stiam noi ce este razboi, am ajuns intr-un lagar in Bavaria. Linga Munchen, trebuie sa stiti ca linga Munchen era lagarul de exterminare Dachau. Acest lagar, Dachau, era primul lagar de concentrare din Germania. Si acest lagar avea 11 lagare care apartineau de Dachau si care erau lagare de munca. In unul din aceste lagare de munca am fost noi dusi, se numea Kaufering III, se numeau Kaufering I, II, III s.a.m.d. Acest Kaufering III era un lagar nou infiintat, pentru ca nu departe de acest lagar, intr-o padure, a fost un santier enorm unde se construia o fabrica de rachete, sub pamint, dar era enorm. Lucrau acolo mii de oameni si acolo noi, ma rog, nu stiu pina unde am ajuns cu lucrarea, dupa aceea am citit o carte care a aparut in Germania, despre acest lagar si eu am sa povestesc cum am ajuns la ea, o carte de cineva din Landberg, care era foarte aproape, a facut o lucrare de doctorat din aceasta povestire a santierului si a lagarelor de linga Landberg si Munchen. Ma rog, am ajuns in acest lagar. Erau baraci de cite 10 persoane si erau baraci de cite 40 de persoane, sapate in pamint si cu acoperis, din pamint si iarba, ma rog, iarba a crescut mai incolo, ca erau noi baracile. Noi am ajuns intr-o baraca de 10 persoane, unde erau 10 locuri de dormit. Deci, inchipuiti-va, locuri de dormit, care erau despartite de scinduri si, intre scinduri, pe locurile de dormit, era paie. Si am primit patura si am primit o gamela si o lingura. Deci, va dati seama ca dupa Auschwitz, dupa lighene si oale de noapte sa ai gamela proprie, sa ai lingura proprie, sa ai patura proprie, sa ai loc de dormit propriu era… 5 stele de acuma, atunci nu stiam de "5 stele". Si era normal sa ni le dea, pentru ca trebuia sa lucram. Am luat in primire imediat locurile si deja in a doua zi a inceput activitatea. Eu am ajuns intr-un comando, intr-un grup de lucru, eram 10 insi care descarcam vagoane. Sa stiti ca acest santier enorm…, acolo trebuiau construite cai ferate, pentru ca materialele de constructie trebuiau aduse. Dupa aceea, la descarcare, am fost dusi la facut sine, cai ferate. Nu conta ca eram copil, trebuia sa fac acelasi efort ca si adultii. Ma rog, adultii ma protejau unde puteau sa ma protejeze, ca eu eram unul dintre cei mai tineri, nu puteai sa spui ca esti bolnav, pentru ca daca spuneai ca esti bolnav sau nu poti te duceau la Dachau. La Dachau era camera de gazare si crematoriu. Noi stiam deja treaba asta si fiecare incerca sa nu fie bolnav. In august, mergeam la lucru si unu' a zis: "Domnilor, e pacat sa mergem cu pantofii, vine iarna si n-o sa avem pantofi, sa mergem desculti". Si fiecare si-a ascuns ghetele, ca eu n-am avut pantofi, ghete am avut, am pus sub… (ride), sub "perna", sub paie, paiele care mi-au folosit ca perna si am umblat descult, dar nu mult, vreo 2-3 saptamini. Si dupa aceea au inceput ploile, pentru ca eram in muntii Alpi, eram la 60 de kilometri de Elvetia, dar si Germania este in munti. Acolo e foarte frumos, noi nu prea am vazut frumusetea acolo. Cind a trebuit sa incalt ghetele, mi-am ros picioarele, pentru ca ori ghetele s-au micsorat, s-au uscat sau mi-a crescut piciorul, nu stiu, dar, in orice caz, mi-au facut niste rani la picioare. Ranile nu se vindecau, pentru ca aveam deja lipsa de vitamine si atunci ranile nu se mai vindecau. Si atunci, ma rog, era un post de sanatate, care n-avea medicamente, numai pansament, dar pansamentul era de hirtie. Deci, pansamentul era ca hirtia igienica. N-am mai putut incalta nimic, eram intr-o situatie foarte grea si atunci batrinii, batrini care aveau 50 de ani maximum, tata avea 51 si, pentru ca atunci era multa hirtie de ciment, se lucra cu ciment angro, deci, din hirtia aia de ciment care, nu stiu daca stiti, e dubla, asa, si cu aia mi s-a infasurat piciorul, s-a legat cu sirma si peste acest pantof, sa spun asa, ca nu era pantof, s-a pus hirtie gudronata. Hirtia gudronata este acea hirtie care se pune pe case, pe acoperisul caselor de la tara. S-a pus hirtie din aceea, era destula acolo, s-a legat peste asta cu sirma. Deci, eu n-am avut probleme, nu intra apa, nu intra frigul. Asa am umblat la lucru pina in decembrie, cind era deja zapada, era frig si atunci, cu chin cu vai, am primit o pereche de ghete de la magazia lagarului, ca era si magazie, si croitorie, si pantofarie, adica cite unu' lucra acolo, dar mai mult pentru seful lagarului. Aceste ghete, cum am spus, erau cu talpa de lemn si deasupra din pinza. Era mai mare cu vreo doua numere, cred, dar am bagat hirtie in ei, sosete, ciorapi, altceva nu exista si cu hirtie de ciment din asta, din sac de ciment, era o incaltare pentru iarna nemaipomenita si foarte la moda acum, ma rog, atunci nu era la moda. Si cu aceste ghete am ajuns pina la eliberare. Dar pina atunci mai era mult.

- Cam cum decurgea o zi obisnuita intr-un lagar de munca?

- Erau doua feluri de lagare: de exterminare si de lucru. In lagarele de lucru se murea muncind. Traiai, in conditiile care erau in lagar, numai pina cind puteai sa muncesti. Dimineata - desteptarea, era inca intuneric totdeauna. Se dadea un "mic dejun", o…, ceva, un fel de "cafea", dar nu era cafea, calda, si o bucata de piine, deci noi deja primeam piine. Mincam, dupa care era adunare pe Apel Platz. Apel Platz-ul asta era, in fiecare lagar, un loc unde te adunai, dimineata si seara, ca sa fii numarat, sa se vada numarul total al lagarului. Aici stateam ore intregi. Deci, incepea dimineata si pe la ora 7, hai sa spunem, s-a spus "Adunare pentru apel". Si apelul: acolo trebuia sa te incolonezi dupa blocuri. Deci, blocul cutare aici, blocul cutare - acolo, blocul cutare - acolo. Noi formam un bloc din 10 baraci mici. Si era un sef de bloc, care detinut era. Unii erau mai detinuti decit altii, vroiau sa dovedeasca, unii, nu toti, ca ei pot sa faca orice pentru nemti. Incolonare. Daca aveai vreun mort in baraca trebuia sa aduci si mortul si trebuia sa-l pui in rind, rindul cite 5. Si era, mortul, sustinut. Dupa jumatate de ora, o ora, stai acolo, nu puteai sa stai jos, stai in picioare, venea, la noi, un plutonier SS si, impreuna cu seful lagarului, care era tot un detinut, dar un detinut de drept comun, care era scos din puscarie, erau arieni, erau nemti si aia erau sefii. Ei puteau sa faca orice in lagar, puteau sa ma omoare, nu trebuia sa dea socoteala. Si, va dati seama, astia trebuiau sa dovedeasca ca sint buni. Si venea ala, plutonierul, nici nu era ofiter, venea plutonierul si incepea sa te numere. In fine, daca era unul care inca nu s-a trezit sau unul care nu putea sa vina, era pe moarte si nu l-au adus afara si lipsea unul sau altceva atunci iar incepea numaratoarea, se cauta omul… Stateam asa pina cind se raporta ca sintem atitia si atunci spuneau "Incolonare pentru lucru". Fiecare in echipa lui de lucru. Si atunci aici intotdeauna erau nereguli, pentru ca erau grupuri bune si grupuri mai putin bune. Ce era mai putin bun? Unde seful, maistrul, ca erau acolo si maistri, batea, lovea si bateau rau. Si atunci se afla. De exemplu, maistrul nostru urla, tipa, dar nu da, nu lovea. Asta era un lot mai bun. Si atunci unii se fofoleau acolo. Era un grup de 40 si cind se numara erau 43. Atunci se lua lista si se citeau numerele, ca in lagar noi nume nu aveam - numai numere. Si daca cumva iti citea "numele" tau si tu nu erai atent, era scris aici (arata la piept - n.n.), numerele, mari, se puteau vedea si tu nu-ti dai seama ca te striga pe tine, atunci venea la tine si bataia era suta la suta. Ei, numarul meu, 72045, daca facem un pariu si ma suni noaptea pe la ora 3, cam atunci deja dorm, si ma intrebi numarul de lagar - ti-l spun imediat, nu pe gindite. Dupa 60 de ani, sau cit au trecut, mai mult. 60 aproape. Deci, numarul asta a intrat, din frica, in constiinta oamenilor, extraordinar. Asta nu puteai sa uiti. Daca eu, copil, n-am putut nici pina in ziua de azi sa-mi uit numarul. Deci, cind se formau coloanele, cu lovituri, cu suturi, atunci porneam spre santier. Si cind ajungeam la santier era deja ora 8-9, pentru ca trebuia sa mergem pe jos, pe undeva. Adica "pe undeva", stiam noi unde "pe undeva", caci trebuia sa trecem gara de la Kaufering, unde era foarte interesant, pentru ca mai gaseai ceva pe jos, un mar mincat pe jumatate si aruncat, deci, orice, orice se putea minca. Lucram cam 14 ore, 13-14 ore. La prinz se dadea acolo o mincare, tot din asta, pe dupa masa, pe la 4-5 ajungeam inapoi in lagar. Si atunci mergeam direct la bucatarie, incolonati. Si acolo primeam mincare si o bucata de piine. Acuma, era bine daca piinea era taiata, dar de multe ori se dadea pentru 6 sau 5 insi o piine. Si acuma aceasta piine trebuia impartita. Lingura fusese facuta cutit. Minerul lingurii a fost lovit, cu pietre - erau acolo oameni care s-au ocupat cu asta - s-a facut cutit. Foarte tehnic: lingura impreuna cu cutit, nu stiu de ce nu se fabrica, pentru ca este nemaipomenit de practica. Si atunci se impartea piinea. Dar, impartita in 6, piinea, colturile piinii erau mai, cum sa spun, avea un gramaj mai mare. Si atunci imparteala se facea…, sau se tragea la sorti sau aduceam unul strain, unul care ne cunostea, statea cu spatele si ala care a impartit piinea, ala punea mina pe felia de piine. Ala nu vedea: "Asta pentru cine?" - "Asta pentru Grün". Lua Grün. "Asta pentru cine?" - "Asta pentru Shwartz". Lua Shwartz. S.a.m.d. Deci, asa se impartea. Daca nu puteau sa se inteleaga... Cine ia coltul, pentru ca totul era pentru colt. Oricum faceam nu puteam sa impartim egal. Inca n-am povestit niciodata treaba asta cu imparteala piinii, acuma mi-am adus aminte. Dupa care se intra in baraca. Te mai duceai incoace-incolo, ma rog, mai stateai de vorba, in lagar, inauntru. Am avut unul care se numea Marti-mincinosul. Marti este diminutivul la Martin. Deci, Martin-mincinosul. Acest Marti-mincinosul era din Tirgu Mures, se pare ca era jurist, nu acolo, aici, in Tirgu Mures. Si acolo avea un serviciu foarte bun: el curata WC-urile SS-ului. Sa stiti ca aceasta era o slujba super. Si acest Marti-mincinosul, asta aparea seara - el nu venea la lucru, pentru ca, asa cum mergeam noi la lucru, el mergea la WC-urile pazei - si atunci el venea seara si spunea in felul urmator: "Mai baieti, eu acolo, in WC-uri, tu stii, gasesc ziare. Si, pe cuvintul meu de om, va spun, am citit ziarul partidului nazist, ziarul lor principal, si eu, care stiu sa citesc printre rinduri, spunea, trebuie sa supravietuim, pentru ca mai mult de doua saptamini nu tine, deci doua saptamini trebuie sa facem orice ca sa supravietuim, ca se termina razboiul si plecam acasa. Vin americanii". Si oamenii ascultau si dupa aceea spuneau: "Mai, Marti asta e mincinos. Da daca acuma nu minte!" Am citit eu si din alte carti ca si in alte lagare erau mincinosi din astia. Care, de fapt, erau ca o injectie psihologica. Pentru ca foarte multi n-au supravietuit, au murit pentru ca "s-au lasat". Asa se spunea in lagar. "Ce s-a intimplat cu asta?" - "A, s-a lasat". "S-a lasat" insemna ca omul si-a spus ca el nu poate supravietui si nu mai lupta pentru viata. Si murea. In afara de cele doua boli care erau mortale, tifosul exantematic, microbii caruia sint dusi de paduchi si cealalta boala mortala era diareea de lagar. Era un fel de dezinterie, dar ei spuneau diaree de lagar - asa eu traduc din germana. Aceste boli in majoritatea cazurilor erau hotaritoare. Mortale. Si a treia astfel de boala era omul care din punct de vedere psihic "s-a lasat". N-aveau nimic, dar isi spuneau ca nu mai pot. Interesant este ca primii care s-au lasat erau medicii. Am avut medici multi in lagar, nu ca medici, erau ca si ceilalti. Acesti medici au facut socoteala ca un om nu poate sa supravietuiasca cu atitea calorii. Dar nu scria in nici o carte ca un om poate sa sufere - animalul nu e nimic fata de ce poate sa indure un om. Organismul cumva se adapteaza la mizeria asta. Si medicii, foarte multi dintre ei au decedat prematur. Ei, vreau sa spun ca acest "mincinos" ne-a dat injectii serioase pentru noi, speranta ca razboiul este aproape sfirsit. Si asta era prin februarie, inca mai era mult. Acesti paduchi ne-au facut viata si mai amara. Nu erau posibilitati de igiena. Era o teava lunga cu gauri in loc de baie - baie pe dracu! Dimineata curgea pe acolo un pic de apa si, ma rog, sapun - nu!, prosop - nu!, nimic, cum puteai sa te speli? Sa speli camasa? Imposibil! Intr-un an de zile, pina la eliberare, eu am facut dus o singura data. Iarna, inca era iarna, ne-au dus intr-un alt lagar ca sa facem baie, de fapt mai mult ca sa dezinfectam hainele. Ne-am dezbracat, s-au legat hainele si s-au dus la dezinfectare. Noi intram in baie si era apa calda, era ceva incredibil. Ne-au lasat vreo 10 minute, dupa care ne-au scos afara, afara era zapada, ne-au scos afara, ca hainele nu erau aduse, nu erau dezinfectate. Ma rog, am stat acolo si eu am stat in zapada, desi cei mai batrini erau in jurul meu, care eram copilul si trebuia aparat cumva. Deci, stateam in zapada, oricum, nu stateam in alta parte. Dar nu stiu daca am racit sau a racit cineva, pentru ca boala asta, raceala, nu exista. Ori erai bolnav, ori erai sanatos. Daca era bolnav inseamna ca murea, daca era ceva exceptie - raminea in viata. Era singura baie intr-un an de zile. Va dati seama, ceva de groaza. Dar duminicile, cind nu se lucra, vara mai ales si toamna, atunci se facea, duminica, "apel pentru paduchi". Ce era "apel pentru paduchi"? Ieseam pe Apel Platz, cite 5, normal, ne asezam jos, pe sol, fiecare trebuia sa scoata camasa si se incepea cautarea si omorirea paduchilor. Paduchii astia intra in tivul camasii, in tiv acolo se baga si ies noaptea sa suga singele si atunci ii scoteai si incepea exterminarea paduchilor. Asta se numea "apelul paduchilor". Ma rog, au fost si unii care faceau haz de necaz si faceau concursuri cine face mai multe victime. Dar asta degeaba faceai, pentru ca a doua zi se faceau alti paduchi din oua. Era ceva de groaza. In aprilie, 24 spre 25, sintem adunati pe Apel Platz, vine comandantul lagarului, un SS-ist, capitan, si ne tine un discurs in care spune ca ne vom incolona, vom parasi lagarul si ne vom duce intr-o localitate, intr-un lagar mare - intr-o tabara, n-a spus lagar, a spus tabara! - unde vom astepta sfirsitul razboiului si cind se sfirseste razboiul atunci toata lumea va primi haine si mincare si va pleca spre casa. Noi in aprilie '45 deja nu mai credeam nimic, fiindca erau prea multe minciuni si nu mai credeam, dar faptul ca ne-a dat pentru drum cite o piine intreaga, repet, o piine intreaga, care nu era mucegaita, o bucata de salam, salam de cal si o bucata de margarina, ne-au spus ca e mincare pentru 3 zile, cam 3 zile o sa marsaluim, erau cam 35 sau 40 de kilometri. Nu trebuia sa iei valiza, ca n-aveai nimic, lingura era bagata linga nasture si pe lingura era agatata gamela. Gamela avea un miner. Asta era tot bagajul. Si am pornit, ne-am incolonat si am pornit. Seara am ajuns intr-un sat. In marginea satului era un cimp si ne-au spus ca acolo putem sa stam pina dimineata. A inceput o ploaie cu zapada, dar, ma rog, asta nu ne-a interesat, nici nu stiu cum am dormit, jos sau in picioare, nici nu mai stiu. Stiu ca dimineata, cind ne-am trezit, tipa neamtul: "Incolonare" sau nu mai stiu cum, erau numai jumatate dintre paznici. Ei, imaginati-va, paznicii care erau rai au disparut. Vreau sa spun ca in timpul zilei un avion american ne-a survolat si a plecat. Nemtii s-au speriat, pentru ca frontul era foarte aproape. Era '45, aprilie, mai erau citeva zile si se termina razboiul. De fapt, am fost dusi sa fim toti exterminati, asta am aflat dupa aceea. Dupa ce am iesit din lagar, lagarul a fost desfiintat complet, s-a arat, s-a ars, nici urma de lagar n-a ramas. Dimineata ne-au incolonat, cu chiu cu vai, deja s-a vorbit, nu stiu de unde s-a luat treaba, sa nu ne grabim, sa mergem cit mai incet. Ei, nu trebuia mare efort ca sa mergem incet, pentru ca de-abia ne-am putut misca. Si atunci a fost ceva formidabil, ca a venit o caruta din sat plina cu cartofi. A adus un taran care a cerut voie, a discutat cu seful pazei si ne-a impartit cartofi. Fiecare a primit un cartof, eu, daca imi amintesc bine, am primit doi, ca eram mai mic. Si acesti cartofi au fost mincati cum i-am primit, nu tu spalat, nimic, cum i-am primit asa i-am mincat. Vreau sa va spun, am uitat sa va spun ca atunci cind am ajuns seara acolo, pe cimp, nimeni n-a mai avut nici o bucatica de mincare. Pe drum am mincat o piine intreaga. Oamenii au fost asa de flaminzi ca nu puteau, nu aveau cum sa se duca cu piinea subsuoara, eram innebuniti de foame, am mincat tot. Mai erau unii care, totusi, au mai pus in buzunar o bucatica de colt de piine. Aia, ca sa nu ne faca rau, se intorceau si mincau asa, muscind numai putin din dinti, ca sa tina mai mult, deci nu musca, ci putin, asa… Dar, altfel, mincare nimeni n-avea. Si acesti cartofi, si ca gest, era fantastic. Pentru noi era nemaipomenit. Insemna ca nemtii sint speriati si vor ceva sa faca. Si am ajuns in lagarul Dachau, unde am fost, de fapt, trimisi si lagarul Dachau, ca si Auschwitz, era impartit in mai multe sectoare. Noi am fost dusi in lagarul Allach. Acolo am gasit niste baraci goale, am fost acolo cazati, mincare n-am primit, a trecut o zi, a mai trecut o zi, eram innebuniti de foame. In 30, dimineata, a iesit unul din baraca si a inceput sa tipe ca in turn nu e nimeni. In turnurile de paza, unde erau de obicei soldati, cite un soldat SS-ist, care avea arma automat. Nu mai era nimeni. Noi noaptea am auzit zgomote de tunuri, de mitraliere, deci era frontul. Dimineata nemtii au disparut complet. Dar americanii inca nu venisera. Deci, a fost o zi in care nu era nimeni. Si atunci oamenii, innebuniti de foame, au iesit in cautare de mincare. Foarte multi au pierit in aceasta actiune. Care era mai bine dotat fizic a iesit, au spart magazia SS-ului. Au gasit mincare, conserve de carne. Eu am vazut doua cazuri. Unul a venit cu o conserva de carne, a inceput sa manince carnea aia, grasa cum era, fara piine, a mincat jumatate si a murit. Iar altul a murit cu mina in sacul de zahar. Pe mine tata, am fost impreuna tot timpul, nu m-a lasat. Dar nici nu mergeam eu, aveam 32 de kilograme, eram foarte slab. El stia ca nu e voie, a facut si Primul Razboi Mondial si fusese si in lagarele de prizonieri, nu in conditiile in care eram noi, dar, totusi, nu era sanatoriu, stia ca nu e voie sa maninci dupa o foame. N-am mincat. A doua zi au aparut americanii. Primul tanc a intrat in lagar, s-au dat jos doi oameni si unul a impartit bomboane. Bomboanele pe care le-a impartit nu erau bomboane, noi nu stiam ce-i aia, era guma de mestecat. Noua exact asta ne lipsea, guma de mestecat. Dar ei n-au avut altceva si ne-au vazut cum aratam… Si, ma rog, am mincat guma de mestecat, ma rog, erau niste bomboane care nu se prea terminau si era foarte bine asa, fiindca au tinut cit mai mult. Ei s-au dus, cu frontul, mai departe si a venit o grupa speciala. Ei au inchis lagarul, nu mai iesea nimeni nicaieri si au instalat niste corturi cu bai. Nu stiu cum le-au facut. Acolo trebuia sa mergem pe rind la baie, dar inainte de a merge la baie trebuia sa aruncam toate hainele, tot ce am avut pe noi, intr-un foc de linga un cort. Cu paduchi cu tot, normal. Am intrat in cortul ala si acolo ne-au luat in primire asistente, barbati si femei, mai multi negri erau si turnau peste noi sapun lichid, nici nu vazusem pina atunci sapun lichid, de unde sa vad, si cu peria ne-au curatat complet, ne-au ras, ne-au tuns, ne-au facut injectii dupa aceea si acuma urmeaza, ironia soartei - ne-au imbracat in haine SS. Deci, ei au gasit acolo o magazie de efecte militare, au luat jos insemnele si ne-au imbracat pe noi, cu cizme, cu tot… - va arat fotografia, cu astea am venit acasa, cu cizme care, am scapat de ele, fiindca erau cizme de iarna, din postav, deci sus postav si jos piele. Asta au gasit - asta ne-au dat. Si inchipuiti-va cum aratam, adica aveam 32 de kilograme si tata a avut 42 sau poate nici atita si atunci hainele astea nu erau croite pentru niste "musulmani", asa ne spuneau. In lagar acelora care erau foarte slabiti, aproape de moarte, li se spuneau "musulmani", nu stiu de ce se numeau "musulmani", dar asa era. Deci, noi eram "musulmani", cum arata pe noi…, totul era groaznic de mare si cu cizmele alea, ma rog, am primit si pijama, am primit tot-tot-tot, si sosete am primit, ceva extraordinar. Si atunci am mai stat doua zile acolo, in lagarul ala, bine, am primit mincare, ne-au adus mincare speciala, nu mincare multa, si acolo faceam foame, ne aduceau mincare numai asa, cu tiriita. Au venit niste autobuze si camioane, ne-au imbarcat si ne-au dus intr-o tabara de refacere. Aceasta tabara de refacere inainte era o tabara de Hitlerjugend, linga un lac, in munti, intre Munchen si Garmisch Partenkirchen, poate ca nu va spune nimic acest nume, Garmisch Partenkirchen, dar trebuie sa spun ca in '36 a fost Olimpiada de Iarna in Garmisch Partenkirchen, e cam lung numele, dar asa era, deci, intr-un loc foarte frumos, acolo am stat in case, ma rog, nu vile, ca erau in forma de cazarma, dar cite 3-4 intr-o camera, cu paturi absolut normale, aveau grija de noi, ne dadeau dimineata vitamine, seara injectii, au fost utilizati medici nemti, americanii i-au mobilizat, erau speriati extraordinar, dar nu le-au facut nimica. Mincarea era tot mai normala si, va spun, intr-o luna asa ne-am refacut ca eu deja am inceput sa joc fotbal. Erau mai multi tineri, dar toti tinerii erau mai mari decit mine, de 17-18 ani, mai era unu' acolo care avea 15 ani, pentru ca eu, cind am fost dus acolo aveam 14, cind m-am intors aveam 15. Au fost acolo, in lagar, de toate neamurile, incepind cu rusi, greci, cehi, polonezi, de toate, francezi; si statele respective, au fost unii, cum erau francezii, ca dupa o saptamina au venit, cu avioane speciale, si i-au dus pe compatrioti. Ma rog, noi am fost mai la urma lasati si am ajuns, la sfirsitul lui august, cind ne-a venit rindul si noua, ne-au dat documente pe care fotografia este in costum SS, tata avea negru si eu aveam verde, tanchist eram, nemaipomenit, si atunci au venit, ne-au imbarcat in niste vagoane normale pina in Praga, acolo cehii au luat vagoanele, pentru ca erau vagoanele lor si pina in Romania trebuia sa venim in alte vagoane si atunci am primit vagoane normale, adica de marfa, pina in Ungaria. In Ungaria au venit rusii, au luat vagoanele si ne-au dat alte vagoane, din astea, plate, platforma. Era timp frumos, stateam pe marginea vagonului, noaptea dormeam, nu era problema. Adica pentru noi era indiferent cu ce vagoane calatorim. Am venit pina-n Cluj si in Cluj, in gara, ne-am intilnit cu sora-mea, despre care n-am stiut absolut nimic. Vreau sa va spun ca dupa eliberare, dupa doua saptamini deja au aparut liste, liste cu nume. Deci, in lagarul din Landsberg se afla nu stiu cite sute de supravietuitori cu urmatoarele nume, pac-pac-pac, din Ungaria, din Polonia, din nu stiu unde si atunci fiecare cauta sa-si gaseasca o ruda sau ceva supravietuitori. Noi n-am gasit pe nici o lista nimic. Trenul mergea pina in Cluj. Cind am ajuns in Cluj, tata a intrebat: "Nu stiti ceva spre Reghin?" Un C.F.R.-ist zice: "Dom'le, mergeti inainte
( - LG: N-ai fost la Cluj…
- MV: Ba da, fratele meu invata acolo.
- LG: Da? Si acuma e gara mare si dupa aceea mai este o gara mai micuta mai incolo),
zice, dom'le, mergeti pina acolo ca acolo este un tren de marfa care pleaca spre Reghin". Tata - "Hai, hai, hai repede", ca am avut si bagaje deja, am avut schimb de camasi, am avut, ma rog, o sacosa militara, am facut rost. Mergeam, tata inainte si eu dupa si deodata ma striga cineva si era sora-mea. Va dati seama, intilnire extraordinara, atunci am aflat ca mama, saraca, nu mai este si ea nu stia nimic despre noi. Si ea a venit acasa in iulie, ea s-a eliberat la Auschwitz, printre foarte putinii care s-au eliberat in ianuarie la Auschwitz, pentru ca cei care puteau sa umble, cind veneau rusii spre Auschwitz, majoritatea au fost dusi de nemti, pe jos, si impuscati pe drum, iar ea, pentru ca era foarte bolnava, camerele de gazare si crematoriul nu mai functionau, erau aruncate in aer, ca sa nu ramina urme si erau vreo 300 de insi despre care au spus ca astia si asa mor, o sa spuna sora-mea, nu spun mai mult, si ea a venit mai repede acasa si a aflat ca vin supravietuitori si in fiecare zi mergea la gara. Si intr-o zi ne-a gasit. Am mai stat pe la rude, in Cluj aveam rude, fiindca am avut o familie care a supravietuit ascunzindu-se intr-o pivnita a spitalului fost evreiesc si acolo am stat. Am ajuns acasa intr-o saptamina, casa era goala, nu era absolut nimic, prima noapte am dormit pe jos si trebuia sa incepem o viata noua. In fiecare oras era un fel de sanatoriu unde pina cind iti refaceai locul unde stateai. Stateam acolo citeva saptamini, Crucea Rosie ne da si mincare. Eu am venit la Tirgu Mures sa-mi continui studiile, am terminat numai opt clase, sora-mea la fel, ea este mai mare si, cu chiu cu vai, am reinceput viata. Vreau sa spun ca un semestru am umblat la scoala cu hainele SS, nu aveam alte haine. Dar asta nu era ceva extraordinar, pentru ca majoritatea aveau haine militaresti undeva gasite, lasate, familiile erau sarace, a venit foametea in '47, ai auzit de foametea din Moldova, care s-a resimtit si la noi.

- Tatal meu a facut o carte de interviuri cu supravietuitorii foametei de dupa razboi.

- Da, da, da, foametea aia. Cam atit, asta a fost. Dupa aceea am inceput o viata legata de normalitate, am facut facultatea la Bucuresti, la sport si am facut sport, in '59 fosta mea logodnica mi-a devenit sotie si a stat totdeauna alaturi de mine si am facut tot ce este posibil, avem doi copii, nu mai sint copii, avem o nepotica, una singura si acum sintem mai in virsta, asa, nu sintem batrini, nu-mi place mie sa spun ca sint batrin si incerc, acum, cit mai pot sa vorbesc si vorbesc, ma duc pe la scoli, despre Holocaust. Eu le-am numit "Lectii de istorie pe viu" si cred ca este singura forma de lupta contra negationistilor, care neaga Holocaustul, pentru ca majoritatea dintre noi, care sint supravietuitori, nu pot sa vorbeasca, vorbesc si dupa 5 minute incep sa plinga, au fost, la inceput, perioade cind credeam ca daca nu vorbim atunci uitam si cind vrei sa uiti ceva groaznic crezi ca poti uita, dar nu se poate uita si orice ocazie care se iveste eu spun "Da", pentru ca asa este bine, daca pot sa vorbesc - sa vorbesc, sa spun, ca nu cumva vreodata sa se mai intimple aceasta rusine a omenirii.

- Credeti ca ar fi posibil asa ceva in mileniul III?

- Eu cred ca nu, nu, nu, nu mai este posibil.

- Nici macar pe continentul negru?

- Nu, nu asa. Se face comparatie intre Holocaust si Gulag. A fost groaznic Gulagul, dar nu se poate compara, fiindca in Holocaust au fost nimiciti copii nevinovati. Nu spun, in Gulag majoritatea au fost nevinovati, dar cu un plan de nimicire al unui popor, un plan de nimicire al copiilor. Va dati seama ca aici…, va dau numai un exemplu: la scoala generala numarul 4, care era scoala evreiasca, in aceasta scoala, intr-o clasa, cit este un perete exista o tabla de marmora, iar pe aceasta marmora sint inscrise numele copiilor de la clasa I pina in clasa a VIII-a, toti copiii si mi se pare ca din toti copiii care au terminat atunci scoala au supravietuit doi, care sint undeva in Israel, este incredibil acest lucru. Copii care…, nevinovati, numai pentru faptul ca apartineau unei etnii au fost exterminati in masa. Eu cred ca trebuie sa luptam, nu cumva sa se intimple inca o data, nu in Europa, in Africa, oriunde.

- Spuneati ca numai cite doi-trei dintre copiii evrei invatau in clasele romanesti. Cum se alegeau acesti copii?

- Nu erau scoli romanesti, erau scoli unguresti, fiindca Ardealul de Nord atunci era ocupat. Eu nu pot sa spun cum, prin ce pile sau care au fost principiile de selectie, dar eu stiu ca prietenii mei, cei care nu au fost admisi, trebuiau sa faca naveta la Tirgu Mures, unde era o scoala evreiasca, unde au putut sa continue studiile. Scoala evreiasca in care e acea tabla de comemorare, in scoala aceea au putut sa continue studiile, care au putut sa faca naveta, care n-au putut sa faca naveta n-au facut scoala.

- Nici parintii nu v-au povestit cum se putea ajunge intr-o scoala locala?

- Nu, pentru ca nici nu era o tema. Ce sa povesteasca unui copil de 12 ani? Dupa aceea am devenit matur, dupa lagar, si mama, saraca, nu mai era.

- Ati spus ca in ghetoul din Reghin era un sistem de tortura. Cine erau cei care indeplineau aceasta "munca"?

- Astia erau jandarmi unguri civili. Ma rog, nu stiam ce grade aveau, erau vreo 4 insi care, cind veneau in ghetou, toata lumea tremura de frica. Au fost luati cei care s-a presupus ca au ascuns bijuterii.

- Care era atmosfera in vagonul de marfa cu care ati fost dusi de la Reghin?

- Era o atmosfera de groaza. Va dati seama, 70 sau 80 de oameni inchisi intr-o incapere asa de mica si cu posibilitati de a-ti face necesitatile in fata tuturor, intr-o galeata, puneti-va in situatie, este groaznic. Deci, ma rog, eu am fost copil, mincare pe drum noi n-am avut, nici apa, doar apa care era in galeata. Dar mama a adus doua sticle de suc de rosii si ne dadea cite o gura-doua de suc de rosii, pentru sora-mea si cu mine, si dupa aceea mi-am dat eu seama ca nu se termina sucul de rosii, pentru ca si mama si tata se faceau ca beau, dar mi se pare ca ei n-au baut nimica, pentru ca sa ne ramina noua mai mult lichid. Deci, cu doua sticle de suc de rosii am mers doua zile si doua nopti.

- Va amintiti cam cum va incurajau parintii, cam ce vorbeati?

- Nu-mi amintesc, nu-mi amintesc, pentru ca, cind esti copil - esti copil, in jurul meu au fost, asa ne-am grupat, parintii mei erau in spatele meu si eu stateam cu inca un prieten si doua fete, una era din Gheorghieni, pentru ca in ghetoul din Reghin au fost adusi toti de pe Valea Muresului pina in secuime, deci toti evreii, incepind din Sfintu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc au venit in ghetoul din Reghin. In ghetoul din Tirgu Mures au venit oameni din alte orase din Ardeal, care erau in apropierea Tirgu Muresului. Deci, ce-am vorbit noi, copiii, nu pot sa-mi amintesc.

- Va amintiti numai atmosfera…

- Da, atmosfera era de groaza.

- Cine erau nemtii aceia din brigada speciala care au incercat sa va ajute?

- Asa, brigada speciala nu erau nemti, erau evrei polonezi care lucrau in acest Zonder Kommando, in care, am aflat mai tirziu, erau 800 de insi care deserveau si crematoriile, acesti oameni din Zonder Kommando au avut un trai super. Ei au avut acces si la bautura si la mincare, dar numai patru luni. Dupa patru luni toti au fost bagati in camerele de gazare, exterminati si veneau alti 800 in locul lor. Nu stiu daca ati auzit ca in octombrie '44 un grup de Zonder Kommando din astia, cind le-a venit rindul sa fie exterminati au facut rost de exploziv, pentru ca ei au avut posibilitatea sa faca rost de aur, ei au fost aia care au scos din gura mortilor dintii de aur care trebuiau predati nemtilor. Ma rog, au facut rost de aur si cu aur se putea face rost si de altceva si au facut rost de explozibil, au facut sticle incendiare si cind au venit nemtii sa-i extermine s-au opus si a fost o lupta, ma rog, scurta, ca au venit tancuri si i-au desfiintat pe toti.

- Au mai existat incercari de evadare, incepind cu Reghinul, pina a va lua in lagar, doar se stia ce va urma?

- Se stia, au aflat parintii, dar n-au crezut, n-au crezut. Nu credeau si atunci au fost, au fost situatii in care au reusit sa plece in Ardealul de dincolo, sa plece spre Turda, spre Alba Iulia.

- De obicei acestia au fost dusi in Transnistria, nu?

- In Transnistria au fost dusi prima data cei din Basarabia si din Bucovina, din Ardeal foarte putini au fost dusi in Transnistria. Eu stiu doi care au supravietuit, unul este in Lugoj, dar ceilalti in Ardeal, au ramas in Ardealul romanesc.

- In perioada de dezumanizare cum va intelegeati, intre voi, cei care nu va cunosteati, existau certuri, existau batai?

- Nu, nu, nu, nu. Eu, cel putin, n-am vazut. Ma rog, certuri erau, mai ales mai tirziu, cind foamea era deja de groaza, atunci erau, erau pentru nimicuri, pentru ca stresul era extraordinar, se certau pentru ca portia lui de piine era mai mare sau mai mica, dar asta nu inseamna ca nu au fost si discutii normale intre oameni normali. Din punct de vedere al situatiei. Vreau sa-ti spun ca, de exemplu, in baraca, seara se discuta de toate, dar totdeauna discutiile se terminau cu "mincarea", se discuta despre mincare, ca noi mincare n-am avut. Si atunci "se gatea", erau barbati care stiau cum se gateste si spuneau cum se face aia, aia, aia. Ascultam toti pentru ca ideea era ca daca vorbim despre mincare poate visam ca mincam si asta era extraordinar. Nu stiu daca am visat ca maninc, poate ca au fost, dar nu-mi amintesc.

- Va amintiti de vreun vis din acea perioada?

- Nu, nu, nu.

- In afara "gatitului", despre ce mai vorbeati?

- Se discuta despre razboi, despre familie, despre ce se poate discuta intre oameni mari. Bine, eu eram ascultator, dar se discuta de toate, absolut de toate, dar niciodata nu lipsea discutia despre mincare.

- Dupa ce v-ati intors acasa, cind va intilneati, intre voi, despre ce vorbeati?

- In primii ani am facut chiar intilniri. Cei din lagarul Kaufering, unde eram, ne intilneam la Reghin, vreo doi-trei ani, dupa aceea eu am plecat la facultate si, incet-incet, a murit unul, a murit inca unul si nu s-au mai respectat, dar atunci discuta fiecare cum a reluat viata, cum se descurca, ce face, cine a mai venit din familie, citi au ramas din familie, deci asta era discutia.

- Despre perioada asta vorbeati?

- Da, vorbeam, la inceput vorbeam, dar mai tirziu au venit alte probleme, apoi, cum am spus, incercam sa uitam, poate, daca nu vorbim despre aceasta problema poate ca uitam.

- Ziceati ca inainte de a pleca existau legile si atmosfera aia antisemita. Cum era dupa ce v-ati intors?

- A, nu, toata lumea era filosemita. Toata lumea spunea, si cei care erau antisemiti, eu ii stiam, spuneau: "Doamne, dar cum v-am asteptat, ce rau ne-a parut". Cei care au fost chiar rai au disparut, insa. Tribunalele au fost pentru criminalii de razboi.

- Da, dar aia "mici"…

- Si aia mici au fost prinsi. Dar doi insi care au fost kapo, au fost evrei din Cluj care s-au purtat foarte urit in lagar, erau sefi de bloc, au avut niste expresii foarte ciudate si chiar au lovit de nu stiu cite ori pe mai multi si au fost batuti mar, acolo, dupa eliberare, apoi au disparut, acolo, in Germania, astia au fost condamnati.

- Dar cum erau alesi, acolo, sefii de bloc s.a.m.d.?

- Nu stiu, aia care aveau gura mai mare, cred.

- Dar cine-i alegea, nemtii?

- Nu, alegea kapo mai mare, din lagar. Deci, noi la Kaufering aveam sef de lagar, care era un detinut de drept comun, nu stiu ce a facut, crima ceva, un neamt care a fost scos din puscarie si a fost facut sef. Era cu triunghi negru, deci fiecare avea semn care sa-l deosebeasca pentru ce era inchis. Nu, nu, era verde. Aveam un subsef, un olandez care era detinut pentru ca era homosexual, mov era. Mai era un sef de magazie care era "negru", negru nu stiu ce dracu era, noi eram "galbeni". Acesti sefi erau atotputernici in lagar. Ei nu trebuiau sa dea socoteala nici daca omorau pe cineva.

- Vad ca aveti aici multe carti, carti despre momentul istoric in discutie, ati zis ca nu prea vreti sa le cititi, dar cind le cititi si confruntati viata, istoria cu literatura…

- Cind citesc ma tulbura foarte mult.

- Ati avut colegi, prieteni din lagar care au devenit scriitori, istorici?

- Da, da, da, sigur ca da. In Bucuresti n-ati stat de vorba cu domnul Lustig, care a scris "Dictionar de lagar", a scris doua carti inca in anii '80, el a fost tot in Kaufering, eu am fost in Kaufering III, el a fost in Kaufering IV, merita sa cititi cartea, foarte interesanta. Dupa aceea, cartea domnului doctor Nyiszli, a fost medic al lui Mengele, aia este o carte de groaza, scrie despre viata din curtea crematoriului. Cind a fost procesul de la Nürnberg a fost dus de la Oradea la Nürnberg cu un avion special, era martor principal in procesul de la Nürnberg.

- Ati fost la Muzeul Holocaustului din New York?

- Nu. Am fost la Muzeul Holocaustului din Dachau. Am uitat sa-ti spun ca in 1995 am fost invitat la comemorarea a 50 de ani de la eliberarea lagarului Dachau. Am fost cinci insi din Romania, invitatia a fost din partea guvernului bavarez. Acolo am vizitat tot, si muzeul, este un muzeu foarte interesant. Camerele de gazare si crematoriul este intreg, se poate vizita. A fost o comemorare foarte frumoasa, iar dupa comemorare am fost invitati de catre primul ministru al Bavariei la o masa, au fost vreo 2000 de insi invitati, de toate neamurile. Acolo a fost un caz foarte interesant. V-am spus eu inainte ca atunci cind am fost eliberati a intrat un tanc si ne-au dat gume de mestecat. Ei, in aceasta "masa", sau cum sa-i spun, unde am fost invitati, in Palatul Guvernului, a fost o masa suedeza si acolo, nu stiu cine a hotarit treaba asta, m-am intilnit cu un individ care avea scris pe - am avut aici scris, pe piept, un ecuson pe care scria de unde sintem - scria USA, la mine scria Romania, scria USA si l-am intrebat daca stie germana, eu nu stiu engleza, si zice: "Stiu". Zic eu: "Tu, din Statele Unite, cum ai ajuns aici, ai fost deportat?" - "Nu", zice, "Pai, zice, eu sint dintre eliberatori, zice, noi am eliberat Dachau si ne intilnim in fiecare an cu eliberatorii si cu citiva care s-au dus in America, dintre cei eliberati aici, la Dachau, si facem totdeauna o masa comuna si acum, pentru ca erau 50 de ani, am venit aici". Si mi-am adus aminte de tancul ala. Si zic: "Nu cumva tu erai ala care ai intrat cu tancul si ne-ai impartit guma de mestecat si noi am crezut ca sint bomboane?" Ala s-a uitat lung la mine si zice: "Eu am fost". Deci, inchipuie-ti tu ca noi citeva minute am fost in centrul atentiei. Cameramanii, televiziunile, au venit toti la noi, pentru ca era un caz special: s-a intilnit eliberatorul cu eliberatul. Am cartea de vizita aici, mister Thomson, m-a invitat in California, ma rog, i-am spus ca anul asta sint ocupat si nu pot sa ma duc, l-am invitat eu pe el. Am dat un interviu, la "Romania libera" a aparut, a citit cineva interviul si PRO TV-ul mi-a dat un telefon si m-au intrebat daca sint de acord sa fac un duplex cu americanul si daca am adresa. Am cartea de vizita si le-am spus: "Da, cum sa nu, cu mare placere, nici o problema". Si m-au sunat ca nu se poate, ca nu-l gasesc. Am avut numarul de telefon, faxul, tot si nu l-au gasit. Acum, poate ca si-a schimbat numarul sau poate ca nu mai este sau poate ca s-a mutat sau poate ca era plecat. Si a ramas asa, au spus, cei de la PRO TV, ca mai incercam, pe viitor. Deci, asta a fost un lucru foarte interesant, cu acest mister Thomson care m-a facut sa maninc prima data o guma de mestecat.

- Si o intrebare mai de sfirsit, asa: care au fost urmarile sociale majore rezultate din faptul ca ati fost in lagarele naziste?

- Situatia dupa razboi era cam asa: unii erau supravietuitori ai lagarelor, refugiati, ce stiu eu, fiecare a avut cite ceva. Bine, nu se compara cu situatia mea, dar toti eram intr-o situatie…, tara era saraca, n-aveam eu ceva special. Dupa citiva ani dupa ce ne-am mai refacut au venit nationalizarile si ne-au luat casa, ca am avut casa noastra. Deci, cum au suferit si altii in continuare am suferit sau n-am suferit si eu, fiindca dupa aceea am devenit totusi student si am invatat si stiti ce inseamna studentia, e alta viata, ma rog, toti studentii scriau, povesteau, nu era o problema. In continuare mi-am facut datoria in meseria mea.

- Si cum si unde v-ati intilnit cu fosta logodnica?

- A, cu fosta logodnica. Cu fosta logodnica m-am intilnit in 1956, erau pregatirile pentru recensamint. Eu eram profesor, dinsa era functionara la alimentara, au fost scoase din productie, asa se numea atunci, ca sa ne pregateasca pentru recensamint. No. Si acolo, ea statea la o masa, eu stateam la alta masa, mi-a placut si dupa trei ani ne-am casatorit.

(septembrie 2002)