|
Marina Vlady
(Traducere de Mihai Vakulovski)
ADIO
Inima ta, obosita si hartuita de excese fara numar si fara sfirsit,
inceteaza sa mai bata. Pentru prima data asta s-a intimplat
intr-o zi sufocanta, 25 iulie 1979, in Samarkan, in
timpul spectacolului ("Hamlet", n.n. - Vladimir Visotky
juca rolul principal), tu ai cazut, fara rasuflare, chiar pe scena. Injectia
in inima te-a intors la viata.
Insa exact peste un an, pe 25 iulie 1980, intilnirea
cu moartea n-a mai putut fi evitata.
Ultima noastra discutie, in seara lui 23 iulie:
- Mai vrei sa ma vezi? Am bilet si viza pentru 29.
- Vino, doar stii ca te astept.
- Multumesc, iubito.
Cit de des auzeam, inainte, aceste cuvinte; iar acum, iata
ca de foarte mult timp, nu mi le mai soptesti. Le cred, acum, te simt
din nou apropiat si drag.
Doua zile sint in culmea fericirii, imi fac un adevarat
program pentru intilnirea cu tine, ma gindesc cum sa
te sustin, cum sa te distrez. Fac ordine prin casa, pregatesc totul, cumpar
flori, ma improspatez si ma infrumusetez. Pe 25 iulie, la
ora 4 dimineata, ma trezesc transpirata, aprind lumina, ma ridic si privesc
lung la pata rosie de pe perna mea - strivisem un tintar enorm.
Privesc spre aceasta pata colorata intr-un fel de inconstienta si
cu ochii goi. Trece doar o clipa si deodata se aude sunetul telefonului,
de-acum stiu ca voi auzi alta voce decit a ta…
- Volodea umer (Volodea a murit).
Atit, doar doua cuvinte, scurte, rostite de o voce incurcata
si necunoscuta…
Camera unde e intins trupul tau are ferestrele inchise. Esti
imbracat intr-un pulover negru. Parul, pieptanat pe spate,
deschide si mai tare fruntea inmarmurita in incordarea
fetii. Pe piept se odihnesc miinile tale albe si lungi. Doar in
ele se simte pace. Sintem singuri. O indignare oarba mi se ridica
in piept. Cum poate sa dispara un asemenea talent urias, o asemenea
inima mare, o asemenea forta? De ce tace aceasta voce grea si puternica,
care cucerea multimile? Ca si tine, nu cred in viata de apoi. Ca
si tine, stiu ca totul se termina odata cu ultima rasuflare. Urasc aceasta
inevitabilitate.
Noapte. Aprind veioza noastra. La lumina ei aurie fata ta e linistita,
fina. Il invit in camera pe un sculptor vestit, care ma va
ajuta sa scot masca mortuara. Pot scoate masca, m-am ocupat citiva
ani de arta modelarii. Lucram in tacere. Masca va fi reprodusa,
in bronz, in trei exemplare. Pe masa ta sta masca mortuara
a lui Puskin…
Ora 5 dimineata, incepe lunga ceremonie funerara. Vin sa se inchine
vecinii, oamenii din teatru. Necunoscuti care-au aflat din auzite de moartea
ta. Moscova e pustie. Jocurile Olimpice sint in toi. Stim
ca nici presa, nici radioul n-au anuntat nimic despre moartea ta - doar
patru rinduri intr-un ziar moscovit de seara. Parasim casa
noastra, in masina Salvarii, cu medicii reanimatori care te salvasera
de atitea ori mai inainte si mergem la Teatrul Taganca, unde
va avea loc ceremonia oficiala. Liubimov a pregatit ultima montare cu
participarea ta. Scena e acoperita cu catifea neagra, proiectoarele sint
indreptate spre sicriu. Deasupra scenei atirna una dintre
ultimele tale fotografii, enorma, in alb-negru, in care tu,
cu miinile incrucisate la piept, privesti serios spre obiectiv.
In sala e muzica funerara. Locuitorii simpli ai Moscovei au venit
sa-si ia ramas bun de la trubadurul lor. Mii de fete s-au intiparit
in memoria mea, toti oamenii duceau flori, cu care scena a fost
acoperita pe loc, apoi un covor de flori s-a asezat pe podea. Timp de
citeva ore au curs siruri de oameni care se inchinau la sicriul
tau…
Strazile sint inundate de-o lumina orbitoare. Cit se poate
vedea cu ochii - numai oameni, multime deasa intinsa pe nenumarati
kilometri. In multime se aude vocea ta, sute de oameni si-au luat
cu ei casetofoanele cu cintecele lor preferate in interpretarea
ta…
Dupa inmormintare, intorcindu-ma din Moscova,
gasesc ultima ta scrisoare. Nedatata, dar stiu c-a fost scrisa pina
pe 11 iulie 1980.
"Marinocica, iubita mea, ma sufoc. Simt ca degraba voi gasi iesire,
desi acum ma simt slab si disperat.
S-ar putea sa am nevoie de atmosfera in care sa ma simt necesar,
util, nu bolnav. Cel mai tare vreau ca tu sa-mi lasi o speranta si sa
nu iei aceasta drept o ruptura, esti unica pentru care as putea sa ma
ridic din nou. Inca o data, te iubesc si nu vreau sa-ti fie rau.
La urma urmei, totul va reveni la locul lui, vom vorbi si vom trai in
fericire.
Tu.
V.Visotky".
Foloseam in scrisorile noastre, adesea, semnatura "Tu"
dupa ce auzisem o poveste indiana foarte sensibila. Conform traditiei,
in ziua nuntii mireasa s-a inchis in casa construita
special pentru tineri. Odata cu venirea noptii, mirele bate la usa. "Cine?",
intreaba ea. "Sint eu", raspunde el. Ea nu deschide.
Asta s-a repetat citeva zile. In sfirsit, sotul bate
iarasi la usa. Ea intreaba din nou: "Cine-i?" El zice:
"Tu". Ea ii deschide si usa si sufletul.
Ca si-n toate marile orase ale lumii, in Moscova nu se mai ingroapa
in centru. In afara cazurilor exceptionale, se dau locuri
foarte departe, la periferie. Oficialitatile anume acolo au vrut sa-l
ingroape pe sotul meu. Noi n-am fost de acord. Consideram ca mormintul
lui trebuie sa fie acolo unde s-a nascut - in centrul orasului.
Am hotarit sa mergem, cu o intreaga delegatie, la directorul
cimitirului Vagankovsk. El se afla la citiva pasi de casa noastra,
vechea si minunata biserica de aici e inconjurata de-o adevarata
livada. Iusif Cobzon, popularul cintaret, a venit singur, din proprie
initiativa. Directorul cimitirului de-abia il invitase la el si
Cobzon se si descheiase la jacheta, "E nevoie de-un loc pentru Visotky",
a spus el si i-a intins un pachet de ruble de-o suta, o intreaga
avere. Prietenii ramin uluiti, unii n-au vazut o asemenea suma niciodata
in viata. Fapta cintaretului ne-a miscat profund. Emotionat
si cu lacrimi in ochi, directorul cimitirului a zis:
- Cum v-ati putut gindi c-as putea lua bani… Eu platesc impreuna
cu voi.
Rusia a pierdut unul dintre cei mai mari poeti. Nu voi da pur si simplu
un loc, va voi da cel mai bun loc, pe aleea de la intrare, ca oamenii
sa poata veni la el si sa-l salute asa cum merita.
Acest om nici nu-si inchipuia cita dreptate avea. Timp de
atitia ani spre
mormintul lui se intinde un val continuu de oameni. In
fiecare zi munti de flori se aseaza la el…
David Borovsky, picto-decoratorul Teatrului Taganca, la care Volodea a
lucrat mai mult de 15 ani, a organizat, la rugamintea mea, o expozitie
a machetelor monumentului. Eu stiam precis ce vreau. Stiam ca-n muzeul
geologic din Moscova sint meteoriti - aceste bucatele de stele cazute
pe pamint. Ma intelesesem cu directorul ca, spre memoria lui
Visotky, imi vor da un meteorit pe care il voi alege
eu insami. Meteoritul, cazut in mijlocul Siberiei dupa milioane
de ani de calatorie, pe mormintul lui Visotky trebuia sa simbolizeze
viata lui sclipitoare, zbuciumata si atit de scurta. Din pacate
s-a intimplat altfel, dar am aflat ca, din 1985, noul asteroid
descoperit, intre Marte si Jupiter, de astronomii observatorului
din Crimeea a fost numit VLADVISOTKY.
In catalogul international al corpurilor ceresti el poarta numarul
2374.
Adesea, privind la cer, zimbesc la gindul ca acolo, in
acea lume atit de diferita si nesfirsita, rataceste un punct
mic si luminos, un corp celest neobosit, legat pentru totdeauna de numele
sotului meu.
Marina Vlady este cunoscuta actrita franceza de la Holywood, vaduva
tot atit de vestitului poet, prozator, cintaret si actor Vladimir
Visotky, dupa moartea misterioasa a caruia Marina Vlady a scris
volumul autobiografic "Vladimir ili prervannii poliot",
din care este tradus textul de fata
|
