Liviu ANTONESEI

"Check Point Charlie (7 povestiri fara a mai socoti si prefata)", Editura T, Iasi, 2003

Nicoleta CLIVET

Erosul bine temperat

E greu de spus daca tot omul se simte dator cu o criza in jurul a cincizeci de ani, dar e sigur ca Liviu Antonesei a facut-o, ba chiar a si depasit-o cum nu se putea mai onorabil - dedicindu-se doar literaturii. Volumul Check Point Charlie. 7 povestiri fara a mai socoti si prefata (Editura T, Iasi, 2003) este produsul acestei consacrari exclusive si dezvaluie un prozator nerabdator sa puna in forma momentele de incandescenta - totusi, nu si de ruptura - din propria biografie. Prefata narativa reconstituie parcursul existential al autorului, cu accent pe intretaierile acestuia cu literatura. Lucru firesc pentru cineva care la intrebarea „cine esti si ce esti" raspunde fara ezitare „scriitor", pentru simplul fapt ca „totul pare sa [i] se fi intimplat pentru a sfirsi in literatura" (5). Literatura despre care are o idee inalta, de vreme ce ea trebuie obligatoriu impregnata cu experiente esentiale, pline, iesite dintr-o „memorie imaginara", ce poate oferi realitatii mai mult decit a pierdut aceasta din cauza distantei temporale" (35).
Prozele volumului sint reluari/ rescrieri ale celor schitate la douazeci si cinci de ani, pe cind autorul isi traia prima criza existentiala. Desi cu numeroase elemente autobiografice, textele se vor in principal „fictionale", cititorul (cam subestimat si preferat „naiv") fiind avertizat ca ar face bine sa identifice pe parcurs „anumite invariante stilistice, tematice si de viziune". (10) Ceea ce nu-i chiar atit de dificil. Retrospective fiind, povestirile activeaza intii memoria, urmind apoi derularea unui scenariu epic saturat de traire, aglomerat de evenimente ce se precipita pina la a nu mai putea fi prinse in discurs. In cinci dintre proze experientele narate sint si unele erotice, iar invarianta lor poate fi dedusa din prima: o femeie frumoasa, senzuala si stranie are initiativa si conduce jocul erotic. El, uimit de spontaneitatea si firescul ei, se simte mereu depasit de situatie si incapabil sa ia totul din acel prezent plin, dens. In plus, se vede asaltat si de o criza a limbajului, astfel incit trairea ramine adesea nemarturisita, undeva dincolo de cuvinte: „De fapt, cred ca o iubeam de-a binelea, dar cum naiba sa i-o fi spus? Neincrederea in cuvinte ma bloca ori de cite ori voiam sa comunic ceva important. Am stiut de la bun inceput ca lupta cu imperiul cuvintelor porneste din aceasta jalnica neintelegere, dintr-un malentendu penibil, vrei sa locuiesti cuvintele pentru ca te inspaiminta, pentru ca nu le poti stapini, nici macar controla sau supraveghea. Altcum, ti-ar fi indiferente. Ar fi ca o anexa, un simplu instrument ca oricare altul, ca roata de pilda. Ma salvam atunci invocind probleme mult mai importante, mult mai impersonale, mai indepartate si mai abstracte. Moartea. Dumnezeu. Universul infinit. De aceea ma si depasea mereu prezentul, care imi scapa printre degete, cautind mereu, ca si acum, urmele unui trecut ce nu-mi mai apartinea pur si simplu, si semnele unui viitor pe care-l innobilam cu blazonul necunoscutului si al probabilitatii" (26-27)
Dintr-un fel de timiditate epica, extazul erotic este redat cu un oarecare tehnicism, mai ales din clipa in care personajului-narator (si autor, spre crisparea naratologilor de serviciu!) nu-i mai este de-ajuns simtirea, tintind spre intelegere:„Mi-a scos slipul si s-a rasturnat pe spate, tragindu-ma peste ea. Nici nu mi-am dat seama cind eram inauntru, miscindu-ma usor si ritmic. Era umeda, calda si muschii ei ma stringeau ca o mina pulsatorie. Atunci am inteles ce inseamna o pizda adevarata si cit de putin democratic este ea raspindita in multitudinea de sexe femeiesti" (19-20) Inca de la a doua proza curajul epic incepe sa scada, trecindu-se nonsalant peste „pasajul erotic", numai „ca sa nu devin repetitiv" (57-58). Discursul direct, frust se lasa concurat de varii generalitati usor patetice si cert paguboase.
(Re)vazut din perspectiva masculina, cu o punctuala distanta ironica si solicitind in grade variabile „memoria imaginara", erosul iese imputinat, detensionat. Invers, in viziunea feminina din O scrisoare sosita din cyberspatiu stilul confesiv-pasional il detroneaza pe cel imaginativ-cerebral, dind la iveala cea mai apropiata de „autenticitate" si mai indepartata de „literatura" dintre prozele volumului:„Nu credeam ca ma doresti cu adevarat, dar cind ai inceput sa ma pipai cu salbaticie nu mi-a mai pasat, ti-am raspuns la fel, asa cum nu o mai facusem cu nimeni nicidata: te-am muscat adinc de umar, cu gindul prostesc de a te trezi, ai gemut sfisietor si asta m-a stirnit parca si mai mult, mi-am infipt unghiile in pielea ta, ti-am zgiriat spatele, abdomenul, m-am aplecat peste tine intr-o pozitie dominatoare si te-am sarutat pentru intiia oara cu adevarat, hohotind in plins, cu patima si furie si dor si disperare. Simteam singele pe buze si pe limba, nu mai conta nimic, am inteles ca intreg trecutul si viitorul nostru comun se concentra acolo, in acea clipa ireala, foarte concreta, foarte vie. Te muscam si imi raspundeai muscindu-ma, mina ta mi-a cuprins brusc sexul, ai patruns cu degetele in mine, m-a durut si am gemut si eu, apoi te-ai calmat si m-ai mingiiat, schimbind ritmul ca un dirijor care-si simte cu adevarat orchestra. Am plins si am lasat dragostea sa ma cuprinda si atunci am recunoscut fara nici o umbra de indoiala clipa unica, neasteptata si irepetabila a iubirii, a daruirii mele totale pentru tine: totul era pur, clar, simplu si transparent, eram lucida de parca as fi fumat iarba, eram in trecut si eram acolo, cu tine, am simtit si am stiut ca te iubeam si a fost minunat sa ma simt pentru intiia oara Femeie" (119-120) Fenomenologia clipelor saturate - eroticeste vorbind - din viata autorului ar fi ramas in imponderabil fara completarea feminina din penultima povestire, probabil singura in care intensitatea trairii si pregnanta discursului sint in echilibru.

Darurile maturitatii

Motto: "Spre deosebire de cafea viata nu este niciodata instant, ea exista pastrind mereu si toata aroma plantatiei si mirosul transpiratiei sclavilor"

Cu toate ca rindurile de pe ultima coperta te pregatesc pentru o carte erotica, "Check Point Charlie (7 povestiri fara a mai socoti si prefata)" de Liviu Antonesei (Editura T, Iasi, 2003) e si nu este o carte de dragoste. Este o carte de dragoste fiindca aproape toate textele (aproape deoarece, desi cu faze din alea, "Povestea calului si a carutasului" nu e nici pe departe o proza de dragoste, ci una social-politica) pornesc de acolo, de la o iubire hipi ("cind imi vine rindul, cind cred ca imi vine rindul, pentru ca nimeni nu face legea intre fostii hipioti"), dar acesta e doar un inceput. Liviu Antonesei e un scriitor mult mai subtil (nu ca n-ar fi un Henry Miller subtil, dar la Liviu Antonesei procentajul de iubire pe bune e mult mai mic, desi e foarte important). Din povestirile lui mereu ies la suprafata trairi mai puternice decit actul sexual, care sta la baza prozelor sale, poate si din motivul ca Liviu Antonesei alege pentru povestiri numai intimplari din trecut, din prezent fiind doar comentariile si redactarea, astfel lupa autorului e mult mai utila. Personajul principal in "Check Point Charlie (7 povestiri fara a mai socoti si prefata)" este amintirea. Toate personajele lui Antonesei isi amintesc, inclusiv copilul narator din "Povestea calului si a carutasului", la Liviu Antonesei toti au un trecut. Orice ai face, orice ar fi facut, "Trecutul nu disparea niciodata cu totul, raminea undeva ascuns in intregime si irupea in prezent, uneori mai puternic, mai cotropitor decit toate senzatiile prezentului". Volumul este scris ca o incercare de evitare a unei crize pe care scriitorul o simte ("Cine a facut o criza cum se cuvine la un sfert de secol n-o sa rateze alta cind se apropie jumatatea!"), ca un fel de concluzie, in sfirsit, e un volum scris de un om caruia i se apropie semicentenarul, lucru accentuat de LA, nicidecum evitat, cuvintul inainte numindu-se "Prefata narativa sau ce ginduri ii pot trece omului prin minte cind se apropie centenarul", prima parte - "Clipa in care tragi linia", iar textul incepe asa: "Cind se apropie, cind ti se apropie semicentenarul, cind devii un fel de ruda, ceva mai indepartata, din pricina diferentei dintre geologic si organic, cu monumentele istorice, ai toate motivele sa cazi pe ginduri, sa faci bilanturi, sa-ti evaluezi sansele ce ti-au mai ramas. Sau daca ti-au mai ramas. E clipa in care pui mina energic pe creion si tragi linia, o linie groasa, bine conturata, si dedesubt adaugi si scazi". Liviu Antonesei cade pe ginduri frumos, iar rezultatul este admirabil. Daca Ovidiu Pecican isi intitula volumul sau de proza (foarte) scurta "Darurile acestei veri", Liviu Antonesei ar fi putut numi volumul "Darurile maturitatii" ("Am avut din nou senzatia ca nu vreau sa se termine niciodata, ca mi-ar placea sa se intinda timpul ca o plastilina, sa se extinda clipa aceea la nesfirsit. Doar adolescenta iti poate face asemenea daruri, ori maturitatea tirzie, cind te iluzionezi ca o iei de la capat, ca jocul reincepe si cind, tocmai din pricina acestei iluzii, navalesc peste tine amintirile"). O carte motivata existential si pregatita iscusit si temeinic de prefata, o carte foarte bine scrisa, foarte interesanta, actualul LA avind in plus fata de "optzecistul" LA in primul rind amintirile, mult mai multe si mai bogate, acesta fiind cel mai important dar al maturitatii, un fel de apa vie care te pastreaza - te poate pastra - tinar, iar LA chiar e tinar si daca si-ar fi ascuns virsta n-as fi banuit niciodata ca este "optzecist". Deci, prozele lui Liviu Antonesei au doua planuri temporale, unul din prezent si unul din trecut, prezentul fiind teoretic si teoretizant, scriitorul fiind si un eseist extraordinar (vezi si eseul din interiorul cartii), iar trecutul fiind existential, erotic, de actiune, combinatie pe care as ilustra-o cu "Eram dezbracat si purtam o carte in mina". Este interesant si faptul ca prozele din acest volum au o desfasurare scenica, ceva care iti aminteste de filmele erotice tip "Emanuelle". Prima proza a cartii e un text care exista si datorita memoriei, asa si numita, "Intilnirea, memoria…". Actiunea (intilnirea) este scrisa din perspectiva unui om care, ca si autorul, se uita in urma, chiar de pe munte. O istorie pina la urma de dragoste, desi poate ca "Intilnirea, memoria…" e mai intii o proza existentiala, ca si textele lui Liviu Ioan Stoiciu, imi dau seama ca mai ales cele in proza. Personajele centrale se intilnesc intimplator, ca in celelalte proze ale lui LA, traiesc o istorie de dragoste deosebit de intensa (ceea ce li se intimpla si personajelor din celelalte proze) si scurta cit o vacanta, se despart la fel cum se intilnisera si gata. Asta ar fi fost o proza de dragoste, dar naratiunea nu se incheie aici, ci la dialogul personajului homodiegetic cu Antim, calugarul filosof, caruia cindva ii placea sa raspunda la intrebari cu alte intrebari. Personajele episodice sint la fel de puternice ca si protagonistii "erotici", ca sa zic asa, lucru destul de rar intilnit in proza romaneasca. Antim studiase literele si filosofia la Bucuresti, in timpul razboiului, dar scapase de armata si publica la ziare si reviste si, pentru entuziasmul prea mare la un cenaclu, a fost inchis vreo 4 ani, apoi s-a calugarit cu greu, dar, dupa ce a schimbat citeva manastiri, considerindu-le prea lumesti, s-a retras intr-un schit. Tot el i-a imprumutat naratorului Cioran, Eliade, Kierkegaard s.a. Alt personaj secundar din "Intilnirea, memoria…" e vinatorul care a ucis ursul carnivor, un om care, prin povestirile sale te face sa uiti de ursul urias de alaturi si sa ramii cu gura cascata la povestile lui. Daca amintim si de lexicul dezinhibat si absolut normal, pe care il utilizeaza LA, e interesanta si relatia dintre personajele in actiune, el si ea. Ea, mereu alta, e o gagica super, cu care se intelege fara cuvinte, prin gesturi si care adesea il coboara cu picioarele pe pamint in cel mai natural mod cu putinta ("Cred ca te-am asteptat de cind ma stiu, parca am banuit mereu ca o sa vii si te-am asteptat in aceasta colonie ratacita, in aceasta cabana la fel de ratacita si incompleta. Chiar asa mi te-am imaginat, putin mai mare, daca vrei, mai matura decit mine. Te-am recunoscut din prima zi, in magazin, cind… - Ma iubesti ori iti place doar sa ma futi?"). Daca prima proza e facuta sa fie importanta pentru intimplare, "MARIA sau elogiu pentru portocala sau despre momentul acela inselator cind ai impresia ca parasesti adolescenta ori ca adolescenta te paraseste din proprie initiativa" e un adio (ceva mai ciudat) zis adolescentei, deci aici e important ca intimplarea a trecut, e in trecut - si pentru personajul din trecut, caci de data asta scriitorul a alungat cu mai multa incredere prezentul/teoreticul din proza care, astfel, a avut numai de cistigat. De fapt, LA trimite la plimbare erotismul care trebuie sa fie in aceasta proza, pastrind doar detaliile si fazele mai delicate: iesirea/intrarea din/in biblioteca, intilnirea cu personajul feminin care avea in mina o plasa cu portocale, el a exclamat "Portocale!", ea, care il vedea pentru prima oara i-a intins o portocala ("nu pe cea mai mare, dar nici pe cea mai mica si mi-a intins-o cu cel mai firesc gest din lume")... Foarte frumos. Dupa ce am citit povestirea mi-am cumparat portocale, sper ca dupa ce veti citi cronica veti dori sa cititi si cartea. Stiinta scriiturii lui LA se vede si din faptul ca, eliminind actiunile erotice asteptate intr-o istorie de dragoste, ne face atenti la trairile personajului principal care trece dintr-o stare in alta si chiar de la o virsta la alta. "La Morrison Hotel, in Pere Lachaise" e o proza in spirit morrisonian suta la suta, o vizita care intr-adevar merita povestita, o traire foarte intensa si plina de libertate, proza din care as cita mult, dar mai bine cititi-o, o puteti gasi si-n nr. 4 al revistei electronice "Tiuk!" (tiuk.reea.net) si pe site-ul lui Liviu Antonesei (antonesei.as.ro) si, evident, din carte, care este un obiect foarte cochet si atragator (edituraT@timpul.ro). "O scrisoare sosita din cyberspatiu" e o proza construita dintr-o scrisoare mai degraba adevarata decit inventata/scrisa de scriitor, comenatriul-amintire a acestei scrisori si a intimplarilor amintite acolo si o alta scrisoare a aceluiasi personaj feminin, ramasa de data asta fara comentarii. O proza care, desi actiunea prima a avut loc mai demult, se scrie, cu ajutorul internetului (prin e-mail), in doi, la un fel de distanta temporala (din actiunea prima) si de loc si la o apropiere fierbinte. Proza care poarta numele cartii (sau invers) e despre o chestie pe care naratorul o astepta demult si pe care si-o inchipuise superba, dar care se dovedise altfel, cum se mai intimpla in viata. Intr-o calatorie in Berlin, personajul masculin se intilneste cu fosta lui iubita, care emigrase si pe care nu putea s-o uite, desi trecusera 2 ani, isi inchipuia de unde o sa apara, unde isi vor pune-o, ce-unde-cum-cind, dar, desi totul a fost in ordine, l-a apucat o stare existentiala din alea neprevazute, un dor de casa, s-a simtit strain, a simtit ca "trebuie sa plece! Trebuie sa plece imediat de aici, nu doar de linga Check Point Cherlie, nu doar de linga Oana, nu doar din Berlin, ci din lumea asta mult prea igienica, incit nici nu-ti poti imagina un avort septic, si vag idiotizata, care incepuse sa-l irite, sa-l scoata din sarite, chiar sa-l sufoce, poate fara un motiv plauzibil, dar nu si fara violenta. Aici nu e de trait, cel putin nu pentru el, isi spuse in minte. Nu e nici de trait, nici de futut, daca n-o fi cumva acelasi lucru! Iar in unele imprejurari e chiar acelasi lucru, isi zise, cu o hotarire atit de violenta de parca ar fi dorit sa desfida pe cineva". "Povestea calului si a carutasului" e o proza politica. Vasile, personajul principal, e ceea ce s-au numit "chiaburi", un om care n-a semnat, n-a vrut sa intre in Gospodarie, in colhoz, n-a vrut sa dea calul, a fost luat, batut si sfatuit, apoi, cind a vrut sa emigreze, nu in America, in Australia, a fost dus in Baragan. Pica vechiul sistem, se intoarce, vine noul primar, instiintindu-l ca "trebuie sa-si darime gospodaria si s-o mute mai linga sat pentru ca incurca planurile de sistematizare a asezarii venite de la judet, ca acum nu mai erau regiuni si raioane, ci judete". Noaptea, dupa ce s-a intors de la circiuma - asta stie naratorul, un copil de vreo 9 ani, care il pindeste, fascinat, de dupa geam - vede pe cer, din focul de pe cer, un cal calarit de un calaret urias. "Tramvai in ceata" e o alta proza socio-fantastica, de fapt o proza psihedelica, in care personajul-narator se trezeste prea devreme, dupa o noapte de cosmaruri de la o masea, urca in tramvai si pleaca, dar tramvaiul sare de pe linie si pina este readus in functiune oamenii au iesit si au plecat, naratorul raminind doar cu inca vreo trei oameni care nu se grabeau. Tramvaiul s-a pornit deodata ca o sageata rosie si a mers si a mers pina naratorul s-a trezit linga locul de munca. Cam asta e fabula celor 7 proze. "Check Point Charlie (7 povestiri fara a mai socoti si prefata)" de Liviu Antonesei este un volum foarte interesant in care, la lectura, veti gasi si multe alte lucruri care merita mentionate, si faze ca-n Henry Miller, si aducerea in discutie a termenilor care definesc actul sexual, si multe altele, pe care va las sa le gasiti singuri. Lectura placuta.