|
Mihai VAKULOVSKI
Numele poemului este Piscu
sau Opresc pixu' la Daniel psi(-scu)
„Eu poetul ma numesc cuvint
Scriu din limba
Insa nu v-o arat
Decit daca ma-mbat
Ma opresc aici"
„da, mi-e frica de moarte
si totusi continui sa fumez."
Daniel Piscu, autorul a trei carti de poezie - Aide-memoire (Editura Litera,
Bucuresti, 1989), Scrisorile de acasa (Editura Vlasie, Pitesti, 1995)
si Titlul poemului este aforism (Editura Axa, Botosani, 1997) - este un
anti-poet prin excelenta. Dupa ce reuseste sa-si creeze o popularitate
uimitoare si chiar o adevarata legenda, scriind in continuare la
poemul care se va dovedi mai tirziu ca este si se numeste aforism,
Piscu ramine un scriitor oral si nu-si publica multa vreme volumele
de poezie (si de proza) scrise inca in studentia sa si a generatiei
"optzeci" si citite la Cenaclul de Luni, unde poeziile sale
au avut un succes nebun („Versurile lui, stiute tuturor, transmise
exclusiv pe cale orala, alcatuiau un folclor la care se faceau permanent
referinte. Predomina parerea ca intreaga generatie, care, in
acel cenaclu, se afla in pragul ecloziunii lirice, ar sta sub influenta
lui, ca sub o pecete" - Nicolae Manolescu). „Cine nu-l cunoaste
pe Piscu moare sarac", scrie, pe coperta unui caiet, personajul Florin
Iaru din Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, o proza hiperrealista
extraordinara, din pacate inca nepublicata. Intr-adevar, personajul
Piscu cintareste destul de greu pentru poezia acestuia, fara de
care imaginea poeziei "optzeciste" ar fi incompleta. Daniel
Piscu ocupa cu multa siguranta un tron colorat si lucios: el, Daniel Marian
Piscu este autorul de seriale al generatiei "optzeci". Poeziile
sale narative cu rime aiurite si intimplari ordinare, puse
pe note cit se poate de false (un volum, nepublicat fireste, se
numeste Game) aduc un aer care i-ar fi lipsit generatiei daca Daniel Piscu
n-ar fi fost sustinut si de Viorel Padina si Mircea Cartarescu. Nu tin
minte sa fi privit vreodata vreun episod intreg de film serial,
dar cred ca succesul lui Piscu la Cenaclul de Luni se leaga cumva de succesul
serialelor la femei si tocmai astfel se poate lamuri oralitatea lui Daniel
Piscu, mai importanta decit la orice alt poet al generatiei "optzeci",
o generatie, in fond, orala, dupa cum a si declarat o mare parte
dintre cei mai cunoscuti membri ai ei. Probabil e ceva care umple un gol
si care-l face pe cititor sa se simta bine si -poate- superior, ori te
face sa traiesti impreuna si in acelasi timp cu personajele
intimplarile lor, firesti, ordinare si banale. Cu toate asemanarile
cu alti poeti, cum e Alexandru Musina (prin aerul avangardist), Mircea
Cartarescu sau Viorel Padina (prin rima turmentata), Daniel Piscu pina
la urma e un poet singular, care - de-si stie locul - nu s-a hotarit
daca sa-l ocupe sau nu, cum scria Nicolae Manolescu inca in
propozitia de incheiere a postfetei cartii de debut. Desi critica
literara a insistat asupra claritatii si laconicitatii lui Daniel Piscu
(ca stilistica, Piscu se defineste cu exactitate in poemul cu numarul
125 al Titlul-ui poemului…: „Eu poetul ma numesc cuvint
/ Scriu cu gitul / Dar nu va pot oferi nici lantisoare, / / Nici
margele / Podoabe gasiti la alti poeti / Nu-n versurile mele / Ma opresc
aici"), adevaratul Daniel Piscu se zbenguie in poemele ludice,
libertate de manevrare obtinuta cu maiestrie datorita unei rime tot atit
de vioaie ca si cele din jocurile copiilor („Cind din banan
s-a scuturat banana / si cind un con a aparut in pin / m-a
apucat un dor de Ana / si-am inceput sa pling si sa suspin."
- Cind ma gindeam la Ana), arma secreta a scriitorului Daniel
Piscu. Anume aceasta rima specifica e la originea abstractionismului,
umorului si ironiei (ambele de obicei duioase), vivacitatii si simplitatii
poemelor lui Piscu (ultima comparabila cu cea a lui Matei Visniec, doi
poeti legati si de un titlu comun - Omul care vorbeste singur, doar ca
Visniec l-a dat unei piese, nu unei poezii.) Joc (asa se numeste si un
ansamblu de dansuri populare romanesti din Rep. Moldova, dar si
o marca de tigari - fara filtru) din Scrisorile de acasa e un poem ce-l
caracterizeaza perfect pe Daniel Piscu, selectat si-n Antologia poeziei
generatiei '80 de Alexandru Musina, un poem reprezentativ, care se tine
anume pe aceasta hora a rimicitatii absurde si aiuritoare ce te amuza
si/sau te irita. Desi atit de abstract, Joc de fapt e un poem al
cotidianului, dar al cotidianului lui Daniel Piscu, nu al lui Musina,
Romulus Bucur sau Florin Iaru, un cotidian psi(-scu) („Eu (lui):
Te salut,/ dar mi-e frica de scut / si mai ales de sarut… / El: Nu
de sabie? / Eu: Nu, am o corabie… / Tot eu: Bine, iti string
mina, / multumesc ca mi-ai adus Saptamina… / (Nu mi-o
adusese, / Pe unde fusese?) / Tot eu: Fara sa plec / ma inec…/
El: Bine, te salut. / Eu: Mi-e frica de lut…,/ dar fac un pas / si
va las…/ Da-mi mina, / multumesc ca mi-ai adus Saptamina…/
(Si dam mina) / Tot eu: Bine, fac doi pasi / si ma lasi… /
El: Bine, te salut./ Eu: Mi-e frica de slut, / dar mai intii
dau un ocol / si-apoi ma duc sa ma spal… / in lighean / El:
E in van…" s.a.m.d., etc.). Eul poetic din Joc se da in
spectacol in citeva situatii casnice consecutive, folosind
intens acelasi tip de rima, ceea ce-o face pe mama-sa sa se ingrijoreze,
spunindu-i: „Te-ai cam ticnit de la un timp", banuiala
ce, fie vorba intre noi, la o prima lectura ii incearca
si pe cititori. Se spune ca intr-un timp Daniel Piscu asa si comunica.
Daca il intreba controlorul de bilet, spunea „Eu sint
student", „da, domnule student, biletul la control", zicea
controlorul si auzea: „nu fac amor / domnule controlor / si n-am
bilet / ca-s si poet…" s.a.m.d., jocuri de cuvinte si rima utilizata
masiv si-n partea dramaturgica din Cel mai mare roman al tuturor timpurilor,
citabil in intregime. Acelasi tip de poezie cu rima aiurita,
intilnita si la Viorel Padina si Mircea Cartarescu, domina
si textele din Aide memoire, cartea de debut (tardiv: „Probabil ca
din respect pentru legenda sa, la fel cu Ion Vinea odinioara, Daniel Piscu
a tot intirziat sa-si adune poeziile in volum. / O face
acum, cind generatia lui (generatia 80, cum s-a intitulat
singura) a dat deja un numar considerabil de carti, constituindu-si un
profil propriu; si o face, in mod semnificativ, la aceeasi editura,
„Litera", la care au publicat, acum aproape un deceniu, cei
dintii poeti ai generatiei, aceia, cum se zicea, „influentati"
de el." -Nicolae Manolescu), doar ca absurdul si absurditatea lui
Daniel Piscu nu ramin deschise, ca la Padina, si nici nu se prelucreaza
pina la luciu ca la Cartarescu, ci stopeaza intr-o dezlegare
aproape simbolica, asa cum se intimpla si in Domnul
si Doamna: „Domnul Viata, sinteti simpatic! / Doamna Moarte,
va sta bine cu coc!", si nici macar nu se opreste aici („Eu
poetul ma numesc cuvint / Voi scrie unde, cum si cind / Ma
opresc aici?" - 237, Titlul poemului se numeste aforism), Daniel
Piscu simtind o chemare de a distruge pina la capat poezia, care
la inceput promitea si era interesanta si ca forma, si ca idee:
e vorba de facerea in direct a poeziei (asa cum se scria si romanul
pomenit, live si prin acumulare), martorii careia sint un domn si
- apoi- o doamna ( cu D-uri mari, fireste). Daca ar fi asa cum crede Ioana
Parvulescu - „In versurile lui Daniel Piscu nimic nu
e fortat" („Contrapunct", nr. 24, 1990) - Daniel Piscu
ar fi unul dintre cei mai fini poeti ai generatiei, insa pe autorul
Scrisorilor… il intereseaza mai mult actiunea, momentul facerii
poemului decit forma lui finala, de aceea multe dintre textele care
ar fi putut iesi „de antologie", pina la urma sint
ratate tocmai din cauza ca autorul forteaza, asa cum se intimpla
si-n poemul in discutie, care se incheie cu un „Ce noroc!
Ce noroc!" numai pentru ca „noroc" rimeaza cu „coc".
Aceasta ratare a finalurilor este oarecum caracteristica generatiei "optzeci",
formata la cenacluri si obisnuita sa-si ajute cititorul, care - la lectura
-, asa cum mi se intimpla mie si cum li se va intimpla
si acelora care nu vor avea ocazia sa-i asculte pe Piscu - Petreu - Padina
- Popescu…, n-are nevoie de aceste codite lamuritoare, „puse"
si de Flora - Iaru - Marin - Danilov - Cosovei…
Daniel Piscu e autorul unor poeme de un comic dezarmant, obtinut prin
ridiculizarea unor probleme ce framinta oamenii & omenirea („Eu
am iubit oamenii, dar mai mult omenirea" - Yan Raynis) de sute (mii)
de ani , probleme general umane, ca-n Cei patru ochi ai mei, unde eul
poetic se intreaba, „filozofic", „cine am fost? Cine
sunt? Si cine voi fi?" sau ca-n sacrificiu, unde tinta e artistul
in doua ipostaze mai mult sau mai putin ridicole, cu trimiteri intertextuale
clare : (I) „e de prisos sa-ti mai spun / ca misiunea mea / era si
este inca atit de grea / fiindca (in paranteza fie spus)
/ in acea seara simteam ca trebuie / sa mai scriu inca alte
cinci poezii / care traiau in mine de dimineata / am vrut sa-i rog
in acea seara / pe tatal meu si pe mama mea / sa se roage cumva
pentru mine / sa nu mor inainte de a scrie" si (II) „trebuia
cineva sacrificat / pe tata, pe mama, sau pe sora mea / iubita era prea
departe". Cu ajutorul parantezelor explicative, Daniel Piscu mimeaza
bombaneala, astfel obtinind o ironizare foarte originala a monologului
interior („Dragul meu, / a facut dulceata de gutui / (pentru prima
data) / o ruda ne-a vizitat / (am servit-o cu dulceata) / i-am vorbit
despre viata / i-am sugerat ca e cam zaharisita / dar ca ea (cea care
facuse dulceata) / mi-a facut sa-mi treaca greata / si ca e nemaipomenita.
/ -Da, cam zaharisita (dar e buna)..."). Absurdul ajunge la maximum
in partea a doua din Scrisorile de acasa - Vederi - , unde cuvintele
se leaga dupa o logica asociativa, pe care o va folosi mai apoi Gheorghe
Craciun in citeva din prozele sale scurte: „Lama noua
/ ma taie pina la singe / ce-i drept o folosesc fara gratar
/ dar si puloverul e nou / si nu ma stringe / are fermuar".
Cu toata ludicitatea sa, poezia lui Daniel Piscu este biografica, in
cartile sale scriindu-se biografia unei familii, ca si la Cristian Popescu,
de care ne amintim si la lectura poemului Nepotelul din Aide-memoire,
cind „intr-o seara s-a urcat pe o lada / si ne-a spus
/ taceti, vreau sa va spun / o poezie / si sa taca si strabunicii din
pozele / de pe pereti", poze omniprezente la Cristian Popescu. Doar
ca, daca Cristi Popescu a insistat asupra acestei teme facind din
familia Popescu un mit, Daniel Piscu s-a multumit sa observe si s-a limitat
sa selecteze unele intimplari si situatii familiale, apoi
trebuie tinut cont si de faptul ca si mizele au fost diferite, mai ales
ca Daniel Piscu avea legenda sa personala, pe care n-o mai putea darima
ca sa construiasca pe ruinele ei legenda familiei Piscu. Poeziile lui
Daniel Piscu pur si simplu vor sa te faca sa te simti bine. O poezie hedonista
cu functie farmaceutica pentru cititor, nu se stie insa daca si
pentru scriitorul care foloseste in poeziile sale foarte mult dialogul
care sustine acea rima saltareata ce ar trebui - ar merita - sa se numeasca
rima Piscu, rima ce-mi aminteste de ciuleandra lui Liviu Rebreanu, pina
acolo incit - dupa un timp de citire a lui Piscu - as putea
sustine ca eul sau poetic e un personaj din mintea lui Puiu Faranga. Pentru
a intelege si a savura si mai mult „inventia" lui Piscu,
care e impingerea la o limita abstractionista sau hiperrealista
a rimei, poate e necesar sa transfer din Cel mai mare roman al tuturor
timpurilor ironizarea acestei rime ironice:
„Al.M. (trezindu-se la ora 11, cinta): Am intrat in istorie
calare...
Daniel: Pe ce? Pe cal sau magar?
Al.M.: Pe cai. Pe cai romanesti (sculindu-se): Daca nu ma
crezi, poti sa mi-o belesti...",
o ironizare la prima vedere vulgara, dar personajul Al.M. foloseste arma
„dusmanului", sutind mingea drept in vinclu, direct,
dezgolindu-si mecanismul, rima Piscu joaca impotriva lui Piscu.
Titlul poemului este aforism este o carte „dintr-o bucata",
o carte experimentala care pe tot teritoriul ei isi scrie titlul,
???????????????? e scrierea acestui titlu - "Titlul poemului se numeste
aforism" - , unul dintre cele doua aforisme de baza ale cartii, cel
de-al doilea fiind „Eu poetul ma numesc cuvint". O carte
analizata minutios de foarte tinarul Alexandru Vaculovschi ( Fara
titlu, „Contrafort", nr. 4 (54), apr. 1999), din articolul caruia
am sa citez un fragment care prin concizia si precizia sa ma ajuta sa
economisesc spatiu si timp : „Titlul poemului este aforism se vrea
un poem-volum ars poetica al lui Daniel Piscu impartit in
243(!) de parti, variante ale unui singur poem, fiecare parte completind-o
pe precedenta etc., etc. pina se ajunge la titlul cartii. Pina
la a 53-a parte Daniel Piscu scrie cu doar cele patru cuvinte din titlu,
fiecare segment avind ca titlu de asemenea o combinatie facuta din
cuvintele de pe coperta. De la 53 pina la sfirsit fiecare
parte va purta numele cartii. De la 54 poemul incepe sa creasca
cu un rind ce va fi prezent aproape in toate finalurile partilor/poemelor:
„Ma opresc aici". De la 56 primul vers va fi acelasi: „Eu
poetul ma numesc cuvint", dupa care urmeaza explicatia la persoana
I, cum, despre ce, pe ce, din ce, cu ce, pentru cine, prin ce, in
ce, ce scrie poetul. Aici Daniel Piscu enumera toate simturile omenesti
cu care scrie („Eu poetul ma numesc cuvint / Am scris cu toate
simturile / Auziti-ma (-va) (-i) / Mirosi-ti-ma (-va) (-i) / Gustati-ma
(-va) (-i) / Pipaiti-ma (-va) (-i) / Intuiti-ma (-va) (.i) / Bucurati-ma
(-va) (-i) (etc.) ), toate partile corpului cu care si pe care scrie (gura,
ochi, ureche, nas, miini, picioare, buze, limba, par, frunte, obraji,
ceafa, spate, talpi, umeri, gene, git, piept, burta, unghii), cu
alte cuvinte epuizeaza toate prepozitiile care pot fi alaturate la cuvintul
„scriu". (...) Titlul cartii e despre titlu, asa cum poemul
e despre poem(...)." As adauga doar ca Titlul poemului este aforism
are o viziune moderna despre poezie (autorul lui Fara titlu spune ca Titlul
poemului este aforism e „un volum construit dupa tehnicile modernilor
cu un continut postmodern"), pentru Daniel Piscu poezia nu e „de
vinzare" („Totul de vinzare" - Andrej Wajda
(film din 1968), Mircea Martin (prefata la prima carte a lui Cristian
Popescu), Bogdan Ghiu (rubrica de revista).) si poate de aceea nici de
publicare n-a prea fost, daca ne gindim la soarta bibliografica
Daniel Piscu (104: „Poezia nu e o marfa"). Foarte interesant
(„ce ciudat, ce bizar, ce coincidenta") e si faptul ca si Cel
mai mare roman al tuturor timpurilor (in manuscris de peste 20 de
ani) se incheie cu „Si ma opresc, deocamdata, aici". Extraordinara
aceasta obsesie scriitoriceasca, aceasta rabdare de a duce cu sine - in
anii (decenii) - o idee pe care, dezvoltind-o, o purifici pina
ajunge , intr-adevar, aforism. Daniel Piscu e un poet care, desi
n-a prea insistat pe la edituri, a avut o altfel de abilitate decit
majoritatea colegilor de generatie si si-a creat o legenda prin metoda
lui Casius Clay (nu cu pumnii, prin cuvinte) scriind indeajuns de
bine ca sa ma simt obligat sa citez ultimul rind din postfata lui
Nicolae Manolescu. Citat: Ma simt obligat de adevarul istoric sa-l invit
pe Daniel Piscu sa treaca in fata.
Am incheiat citatul.
Ma opresc aici.
Ma opresc, deocamdata, aici.
|
