DOUA INTERVIURI CU DUMITRU CRUDU
(autor - Mihai Vakulovski)

Dumitru Crudu - poet, prozator, dramaturg si publicist. Nascut in R. Moldova (1868), student in Chisinau, Tbilisi, Brasov, masterat - Sibiu. Ziarist, profesor, autorul fracturismului, impreuna cu Marius Ianus. Carti publicate: Falsul Dimitrie, E inchis va rugam nu insistati, Sase cinturi pentru cei care vor sa inchirieze apartamente (poezie), Crima singeroasa din statiunea violetelor (teatru). In prezent redactor la "Europa libera" (Chisinau).



1999
"Tatal meu visa sa mor pana sa implinesc trei ani, fiindca auzise el ca asa poti ajunge inger"
interviu cu Dumitru Crudu
- Mihai Vakulovski: O tema destul de interesanta ar fi peregrinarile tale studentesti (culturale? literare? geografice?...)
- Dumitru Crudu: Eu nu m-am suportat niciodata ca om sau ca poet. Am peregrinat vrand sa scap de identitatea mea imediata, care m-a incomodat mereu. La Tbilisi, de exemplu, atunci cand am ajuns, mi-am descoperit falsitatea mea fundamentala, care ma omoara. Cel mai mare blestem pentru un om fals este singuratatea. Ei bine, eu am fost vreme de patru ani singur in Caucaz. Singuratatea, falsitatea si foamea de autenticitate a trairii m-au transformat intr-un peregrin. Dupa ce mi-am descoperit goliciunea interioara stiam ca aveam doua solutii: una era sa calatoresc, iar alta sa ma sinucid. Deocamdata, prefer sa fiu un peregrin. Adica atunci cand esti plecat nu mai reprezinti un sistem, o colectivitate sau un eu simbolic, ci doar pe tine, asa cum esti, neras sau cu unghiile netaiate. Eu nu vreau sa reprezint pe nimeni, nici macar pe mine ?nsumi. Eu nu sunt un poet basarabean sau roman. Eu nu sunt poet, desi imi doresc foarte mult sa fiu. Drama mea este aceea ca eu nu mai am bucurii. Eu nu ma mai pot bucura de nimic. Bine macar ca mai am simtul umorului. Calatoriile nu-ti aduc bucurii, dar te ajuta sa-ti recapeti simtul umorului, fara de care n-ai putea sa traiesti.
- M.V.: - Raspunsul tau mi-a adus aminte multe citate si sintagme de-ale aceluiasi Dumitru Crudu: "Falsul Dimitrie", "mai singur ca un dop de sampanie in zbor", "ah Dimitrie, Dimitrie", "si noua ne plac la nebunie cantecele voastre absurde", a treia carte, "Sase canturi pentru cei care vor sa inchirieze apartamente" in intregime (o carte-calatorie), ca sa amintesc doar cateva, apoi, intr-o carte pe care mi-ai daruit-o cu cativa ani in urma erau scrise direct pe pagina (ca Vladimir Ilici!, doar ca nu cu cerneala simpatica) cateva poezii care n-au mai aparut nicaieri. In unul dintre ele "gras" rima cu "neras". Cam asa ceva: "mainile ei ma mangaiau pe par pe fata si pe ochi/ ca o lama de ras/ si eu eram atat de gras". Nicolae Manolescu spune ca fiecare cuvant e intertextual si mie imi place sa cred asta. Deci, cam ce rol ar avea intertextualitatea in poezia ta? Apoi, esti tatal unor sintagme proverbiale, care se memorizeaza foarte usor si pe multa vreme, cum ar fi "asta cam asa e pestisorul papa viermisorul", "eu deja nu mai am nici o problema", "as vrea pur si simplu sa beau o bere si mai mult nimic nimic nimic nimic", "tocmai ce ai mai important, tocmai tatele" etc.
- D.C.: - Eu cred ca voi putea sa scriu cu adevarat poezie abia dupa ce am sa ma las de poezie, ori mai bine zis, dupa ce am sa renunt la poezia pe care am facut-o (am scris-o?) pana acum. Nu-mi mai place. Eu vreau sa fiu un om viu, un om real si palpabil. Poeziile mele de pana acum au fost ale unui om ratat, ale unui hoit care tinea un buchet de flori in mana. Eu am fost si sunt un om izolat, un mare singuratic, un fel de Diogene, totusi, fara a avea curajul si intelepciunea celui din urma. Mi-am dat seama ca fara vointa si curaj nu mai poti fi un om singur. Eu nu mai vreau sa fiu singur in tomberon sau in ghetou. Am locuit anul trecut la etajul cinci si vroiam in fiecare dimineata sa ma sinucid, sa ma arunc de pe geam, in gol. Si atunci am inteles ca ar trebui sa-mi asum frica aceasta, frica de trecatorii de pe strada si din troleibuz. Eu nu mai vreau sa fiu singur. Scriu poezie ca si cum m-as arunca pe fereastra. Eu cred ca poezia buna s-a scris intotdeauna de acei oameni nesinguri, care au avut prieteni, rude si un prezent viu. Singura bucurie pe care o mai pot avea, poate atunci cand citesc poezie, este aceea ca un Kavafis sau un Pessoa n-au fost niste stei. Ei au fost singuri, insa au reprezentat opunerea in fata trecerii/mortii, a dispersiei si a disolutiei. In poezia lor s-au surprins discursurile si mentalitatile apuse cu cele din prezent. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca inca imi mai este frica sa merg pe o strada plina de oameni.
- M.V.: - Se stiu destul de multe lucruri despre poetul Dumitru Crudu. Mai literare sau mai putin literare, unele devenind anecdote sau anecdotice. Insa aproape ca nu stim nimic de copilaria ta.
- D.C.: - Am avut o copilarie ciudata, chiar foarte ciudata. Tatal meu visa sa mor pana sa implinesc trei ani, fiindca auzise el ca asa poti ajunge inger. Eu n-am murit atunci. Cu siguranta insa ca voi muri odata. Am avut o copilarie ciudata pe care nu mi-o pot explica, iar adolescenta mea a fost de-a dreptul tragica. Am locuit langa cimitir, de doua sau trei ori pe saptamana trecea un mort pe langa casa noastra si nu trecea nici un om viu. Apoi a murit si matusa mea, cu care mergeam, la trei ani, sa culeg ciuperci. La varsta aceea eu nu puteam sa cred ca ea a murit intr-adevar. Ma gandeam ca ma inseala ca sa nu mearga cu mine la cules ciuperci. De ciuda, am dat foc la casa. Acolo, inauntru, matusa mea zacea moarta. Casa ardea si rudele mele incercau s-o salveze, scotand in curte, din flacari, sicriul cu matusa mea. Ea era moarta si indiferenta, nu-i pasa ca ne arde casa. Atunci, pentru prima data in viata mi-a fost frica si am inceput sa urlu de spaima.
- M.V.: - Daca se poate, spune-mi cel mai placut si cel mai neplacut moment din copilarie. Si, un caz din copilarie pe care nu-l poti uita. Un caz-obsesie.
- D.C.: - Cel mai placut eveniment a fost acela cand am descoperit ca sunt, ca eu exist, iar cele mai neplacute erau legate de faptul ca nu stiam absolut nimic despre mine. Toate astea mi se intamplau pana la cinci ani.
- M.V.: - Cum ai descoperit ca existi?
- D.C.: - Pe la trei ani, cand l-am vazut/surprins pe taica-meu pisandu-se in gradina. Ei bine, mi-am dat seama ca si eu faceam la fel. Am inteles ca exist numai atunci cand mi-a fost frica, pentru prima data, fiind lasat singur in casa careia i-am dat foc putin mai inainte. Trebuie sa recunosc ca frica cea mai mare era ca eu eram in casa aceea. Nu intelegeam de ce eu eram acolo si, mai ales, cine eram eu. Dupa ce bunica-mea s-a intors de la magazin, eu am incetat sa mai fiu constient ca exist.
- M.V.: - Ce l-ai sfatui acum pe micul Mitica, daca s-ar putea asa ceva, bineinteles? Si pe, cum sa zic?, pe batranul Dudu?
- D.C.: - Cea mai mare bucurie pe care as fi avut-o vreodata in viata aceasta ar fi fost faptul daca n-as fi existat deloc si niciodata. Regretul meu cel mai mare este ca am un trecut si un prezent.
- M.V.: - Lipseste cuvantul la care s-a gandit fiecare cititor care a ajuns aici, macar asa, ca intertextualitate.
- D.C.: - In viitor vreau sa scriu poezie. O poezie completamente noua... Daca imi voi da seama ca nu sunt in stare, atunci voi scrie poezie numai pe biletele de troleibuz. Eu sunt un om urat.
- M.V.: - "si din cauza asta sufar enorm"
- D.C.: - Sunt imbracat prost. Vorbesc neglijent si confuz, spre deosebire de criticii literari sau de profesorii universitari. Dar toate acestea nu ma deranjeaza. Eu vreau sa scriu altfel decat pana acum. Vreau sa scriu o poezie noua.
Inainte sa moara, matusa-mea mi-a lasat ca mostenire dantura ei, poate voi avea si eu nevoie de ea vreodata. S-ar putea. Cu toate acestea, eu vreau sa scriu poezie cu gura inchisa si fara nici un dinte in gura, iar dantura matusii mele am s-o arunc in primul cos de gunoi, poate chiar langa casele unde locuiti dumneavoastra.
- M.V.: - Imposibil, langa casele noastre nu exista cosuri de gunoi. Fiindca langa casele noastre nu exista gunoi. Noi nu scoatem gunoiul din casa. Dudule, cum iti inchipui ca va fi CASA TA?
- D.C.: - Nu stiu. Oricum, eu nu cred ca voi avea vreodata o casa, pentru ca port deja in gura dantura matusii mele.
- M.V.: - Literatura?
- D.C.: - Rudele mele se vor bucura foarte mult daca ar fi adevarat. S-ar bucura si mai mult daca eu am sa ma casatoresc cu o masa de bucatarie sau cu o chiuveta.
- M.V.: - Astazi, cand cineva a zis ca parca esti speriat, ce s-a intamplat cu tine?, Alexandru Musina a spus "Mitica e un foarte bun artist. El, in timpul razboiului, a plecat singur in Georgia". Am auzit ca "ai tradus" un volum din Djochar Dudaev. Cum iti inchipui o intalnire cu el, caruia nu i-ar fi placut gestul si care ar vrea sa te anunte ca nu a scris in viata aceasta nici macar un vers?
- D.C.: - Dudaev a murit, iar eu am tradus poeziile unui om care stia ce-l asteapta, era constient ca va muri. El a murit, de ce murim?
Eu am sa mor pentru ca am murit si chiar sunt mort. Cea mai mare fericire din viata mea va fi sa mor.
Brasov, 1999









2001
„Atunci am inteles ca solidaritatea umana este o vorba goala, iar afectiunea si simpatia sint, de cele mai multe ori, o simpla chestiune retorica"
(Interviu cu Dumitru Crudu)


Mihai Vakulovski: Draga Dumitru Crudu, desi te-ai plimbat prin toata Europa,
ca sa zic asa, pina la urma tot la Chisinau ai ajuns…

Dumitru Crudu: La Chisinau am ajuns aproape ca intimplator. Nici eu nu credeam ca ma voi intoarce.Nu ma asteptasem la asta. Inainte de a ma reintoarce insa, trecusem prin niste experiente limita. Succesiv, ramasesem fara casa, fara serviciu, fara prieteni si, neavind nici o posibilitate de-a schimba ceva, oricite incercari facusem, am parasit acel oras ospitalier. Dormeam pe unde apucam si zile intregi nu mincam nimic. Sa nu crezi ca ingros culorile pentru a le stoarce lacrimi cititorilor. Nu-i asta intentia mea. Dar nici nu vreau ca plecarea mea sa fie interpretata ca un nou banc de-al lui Dudu. Pentru ca nici pe departe nu a fost asa. Atunci am inteles ca solidaritatea umana este o vorba goala, iar afectiunea si simpatia sint, de cele mai multe ori, o simpla chestiune retorica.

MV: Ti-ai facut studiile, in decurs de vreo 10 ani, in Chisinau, Tbilisi, Brasov, Sibiu… Ce ti-a ramas, macar ca amintire, cum se zice, din fiecare dintre aceste orase? Care ti-a placut cel mai, si care - taman din contra?

DC: Orasul care m-a marcat a fost Tbilisi despre care imi amintesc si acum cu multa parere de rau. Plecasem dintr-un Chisinau ultranationalist la acea ora, dominat de figurile lui Grigore Vieru si Leonida Lari, si am nimerit intr-o alta lume. Prima experienta pe care am avut-o m-a lecuit de nationalism. Eram si eu tratat ca un strain. Eram agresat si amenintat pe strada. Iar
odata am fost chiar inchis de militarii georgieni. Atunci am inteles ca nationalismul e un lucru sinistru, la care nu trebuie sa aderi nicidecum. Daca la Chisinau fusesem in acea perioada un simpatizant al miscarii nationaliste, la Tbilisi devenisem o victima a acesteia. Din acele vremuri mi se trage cosmopolitismul, apolitismul meu si repulsia pe care o am fata de orice fel de nationalism.

MV: Esti cunoscut mai ales ca poet, ai publicat 3 carti de poezie deosebit de interesante, care ti-au adus nu numai premii, inclusiv cel de experiment, ci si … popularitate. Cum ai inceput sa scrii poezie?

DC: Inainte sa scriu poezie, eram un individ foarte singuratic. Inceputul eu poetic care s-a intins pe o perioada foarte lunga fusese dramatic.Voiam foarte multe sa spun, dar nu aveam mijloacele poetice necesare pentru asta. De aceea, toate acele incercari au fost niste imitatii, pastise, frizind pe alocuri chiar plagiatul, adica au fost expresia imposibilitatii si disperarii de-a nu te putea exprima. Din acest impas am iesit cind am ajuns la Brasov si cind i-am intilnit pe reprezentantii Scolii de la Brasov, in frunte cu Alexandru Musina , Gheorghe Craciun si Vasile Gogea. Anii petrecuti la Brasov sint, pentru mine, niste ani in care ajunsesem la o compatibilitate intre mijloacele de expresie si ceea ce as fi vrut sa comunic.

MV: Despre debutul tau circula o gramada legende, una mai nazdravana decit celelalte. Dudule, zi-mi si mie cum ai debutat? Care este debutul tau "pa bune", cel de la „Arhipelag" (Falsul Dimitrie) sau cel de la „Pontica" (E inchis va rugam nu deranjati. Sau "nu insistati", cum e scris pe prima pagina?) ? Ai scris poezii cu Partidul-Lenin-Viitorul (luminos)?

DC: Debutul meu a fost destul de confuz. Nici eu nu stiu bine cu care carte am debutat mai intii. Cele doua carti despre care vorbesti au aparut in acelasi timp. Despre Lenin si partid nu am scris nici un rind. Ar fi trebuit sa scriu?

MV: Ai luat o diploma la concursul "Amanta/amantul anului 2000",
ce zici?

DC: Cu toate ca, dupa ce am plecat din Brasov, nu am mai scris nici un vers macar, diploma asta ma bucura un pic. Dar a venit cam tirziu. De citiva ani nu mai scriu poezie, si nici nu vreau sa mai scriu vreodata poezie. A nu mai scrie poezie pentru mine inseamna o incercare de-a ma salva de abisurile mele psihice si existentiale.

MV: Ultima vreme scrii mult teatru, ti s-au jucat piese in Romania, Moldova si-n strainatate. Ai publicat si o carte, Crima singeroasa din statiunea violetelor, care, din cite stiu, ti s-a si jucat. Care e deosebirea dintre tine in pielea poetului Dumitru Crudu si Dumitru Crudu in piele de dramaturg?

DC: Am publicat doua carti de teatru. Ultima a aparut acum o luna si se cheama Salvati Bostonul. Exista in ea, la nivel structural, un dialog intertextual cu Gheroghe Craciun, un prozator de care, dupa parerea mea, nimeni dintre tinerii care scriu astazi literatura nu pot sa faca abstractie. Dincolo de aceasta insa, teatru pe care il scriu e un mod de-a redobindi unele certitudini si sperante. De-a recistiga si de-a regasi pofta si gustul vietii.

MV: Cica ai de gind sa te cari in Holywood, - e alta balada despre Dudu, sau ai acolo un prieten georgian evreu?

DC: Bineinteles ca am de gind. Dar, deocamdata, sint la Chisinau.

MV: Am auzit ca te insori, asta e ca si cum ai scrie poezie sau teatru?

DC: Este adevarat.

MV: Ultima ta isprava oarecum sociala e fracturismul, manifestul fracturismului. Cum, unde si de ce a aparut acest manifest, alte momente interesante despre el, ca am auzit ca e cam periculos, macar pentru cei doi care l-au scris/trait, tu si Marius Ianus, alt poet tinar?

DC: Fracturismul a fost o isprava care mi-a adus numai si numai neplaceri. O gramada de prieteni pe care i-am pierdut si foarte multi oameni care nu mai vor sa mai vorbeasca cu mine. Iata pericolul. Initial, fracturismul era foarte inofensiv pentru mine. Cautam sa gasesc un mod de-a ma exprima, propriu doar mie, rezultind din atentia foarte mare la reactii si nu la fenomenele care le declanseaza. Era o schimbare de optica. Acum insa fracturismul nu-mi mai spune mare lucru. Pentru ca nu mai scriu poezie.

MV: In timp ce tu te-ai retras cuminte, cel putin pentru o vreme, in cetate, Marius Ianus continua cauza fracturismului, tine steagul sus, cum se zice. In ce relatii ati ramas dupa ce evenimentul, fracturist, s-a consumat?

DC: Marius Ianus a ramas un militant, un om care vrea sa impuna anumite lucruri. Eu insa m-am retras din acest joc. Acum nu mai vreau sa schimb fata literaturii. Ma intereseaza mai mult sa ajung eu sa scriu mai bine. Existenta mea si biografia mea ma marcheaza atit de mult incit gasesc in ele suficiente motive pentru a ma revolta. Cauza raului si a nefericirii o gasesc in mine. Daca societatea nu se poate schimba, macar eu sa reusesc asta.

MV: Stiu ca mai ai ai o carte de poezie, nepublicata…

DC: E cel mai bun manuscris al meu. Citeva poezii le-am publicat in Vatra, la concursul amantilor. Tin foarte tare la el fiindca reusisem sa scriu acea poezie a reactiilor pe care o visasem cind am scris manifestul. Erau acolo reactii pure, necontrafacute, a unui om care suportase o seama de agresiuni. Din pacate insa, acest manuscris mi l-a pierdut unul dintre prietenii mei foarte buni. Pacat. Fiindca este singurul mansucris bun pe care l-am scris vreodata.

MV: Cum te intelegi cu intelectualitatea - scriitorimea de la Chisinau?
Ce relatii ai avut cu cei de la Tbilisi, Brasov, Sibiu?

DC: La Chisinau sint multi scriitori interesanti. Ca si la Tbilisi, Brasov sau Sibiu. Relatiile mele cu mediul scriitoricesc sint ca si inexistente. De la un punct incolo, prefer sa citesc o carte buna decit sa vorbesc cu nu stiu ce persoana din breasla literelor.

MV: Ce parere ai despre electricieni?

DC: Foarte buna. Pacat insa ca, la momentul de fata, nu-i cunosc pe nici unul dintre ei.

MV: Ai tot lucrat in presa. Cum iti par revistele romanesti de cultura, de pe ambele maluri ale piriului?

DC: Foarte multe reviste pe care as vrea sa le citesc nu le citesc fiindca au ceva plictisitor in ele. Ceva le scapa. Si, mai exact, le scapa fenomenul literar contemporan.
MV: Adica? Ce ai in vedere prin "fenomenul literar contemporan"?
DC: Fenomenul literar contemporan este foarte complex. Mie imi place foarte tare poezia lui Marius Ianus, dar si poezia lui Alexandru Musina. Imi place Ioan Es Pop, dar si Liviu Ioan Stoiciu. Am dat niste exemple. Ceea ce as fi vrut sa spun este ca sint unele reviste care stirbesc fenomenul literar, vorbind numai despre anumiti scriitori. Literatura contemporana insa este cu mult mai vasta. Ar fi pacat sa credem ca literatura romana de astazi se termina acolo unde sfirseste judetul nostru.

MV: Ce fel de revista ai face daca ti s-ar da suma de bani necesara pentru asa ceva? Prin ce s-ar deosebi de, sa zicem „Romania Literara"?, in afara faptului ca i-ai schimba redactorul-sef, cronicarii si sediul (sau sediul - nu?)?

DC: „Romania Literara" este citita de scriitorii care au depasit virsta de 76 de ani. De aceea, nici nu ma intereseaza. Nu vreau sa fac reviste. Nu vreau sa schimb componenta redactiilor si a sediilor in care se afla. Ambitiile mele nu se ridica atit de sus. Nu stiu de ce, prefer sa citesc revistele care apar pe internet. Sint mai apropiate de ceea ce asteapta cititorul.

MV: Ce scriitori iti plac, tie, Dudule, ca si cititor?

DC: In ultima vreme, l-am redescoperit pe Gheorghe Craciun care mi se pare ca e unul dintre cei mai mari prozatori de astazi. De asemenea, am o mare simpatie pentru Alexandru Musina. Imi mai place si Ion Muresan, Emil Galaicu sau Liviu Ioan Stoiciu. Si, fara doar si poate, Matei Visniec, Alina Cadariu si Radu Macrinici.

MV: Ce scriitori tineri iti par mai interesanti?

DC: Toti acei scriitori tineri care vor sa schimbe literatura. Si sint foarte multi. Si la Bucuresti, Brasov, Cluj sau Chisinau. Parerea mea este ca literatura tinara a furnizat deja foarte multe surprize neasteptate.

MV: Crezi ca "optzecistii", adica "scriitorii (vesnic) tineri", mai au ceva de spus in literatura romana sau cam gata, pa, servus, etcetera?

DC: Bineinteles ca au. Optzecistii sint cea mai puternica grupare de scriitori care exista astazi. Tendintele dominante ale literaturii sint configurate de ei. Parerea mea este ca tot ce exista mai valoros in literatura romana postbelica a fost facut de optzecisti.
MV: Vorbeam de viitor. Cit despre trecut, care sint schimbarile importante facute de „optzecisti"?
DC: Ce intrebare dificila. Pe timpuri, raspunsul la ea m-ar fi pasionat foarte
tare. Acum insa, iti spun foarte sincer, ma cam plictiseste. Si nu e
vorba despre generatia 80, pe care o consider cea mai buna din literatura romana de
astazi, ci despre raspunsul la aceasta intrebare.

MV: Cum vezi literatura, si mai ales poezia, in viitorul apropiat?

DC: Nu pot face pronosticuri. Putem sa vorbim doar despre ceea ce este. Cele citeva centre ale scriitorilor sint disputate de Bucuresti, Brasov si Cluj. Mie mi se pare ca viitorul literaturii are o legatura foarte mare si cu viitorul nostru ca oameni. Cum va fi acesta? Cine ar putea sa raspunda la aceasta intrebare?

noiembrie 2001 (Chisinau - Bucuresti)