"Calitatea unei poezii este dependenta de calitatea cititorilor sai"

interviu cu Liviu Antonesei


Mihai Vakulovski: Domnule Liviu Antonesei, ati debutat - oficial - cu o carte teoretica ( Semnele timpului, Editura Junimea, 1988) si, neoficial, cu o carte de poezie (Cautarea cautarii, Biblioteca Opinia, 1981), republicata cu 9 ani mai tirziu. Ce importanta a avut acest lucru (1)pentru dumneavoastra si (2)pentru, hai sa zicem, opinia publica?

Liviu Antonesei: Mai intii, as vrea sa precizez ca am debutat propriu-zis in 1988, cu eseurile din Semnele timpului. Cautarea cautarii, cea din 1981, nu era o carte, ci un fel de „placheta" de 16 pagini, ce aparea ca supliment al revistei Opinia studenteasca. Nu o reneg, dar nu era chiar o carte. De altfel, toate poeziile din placheta au aparut in volumul omonim din 1990. De asemenea „debuturi" s-au mai bucurat, de altfel, Dorin Spineanu - cu poezie, desi ulterior a publicat, spre regretul meu, doar carti de proza -, Gabriel Stanescu si altii pe care nu mi-i amintesc acum. Chiar volumul din 1990 nu este altceva decit versiunea integrala a celui publicat sub titlul Pharmakon in 1989 la Cartea Romaneasca, ce se bucurase de o dubla cenzura - una amabila, a redactorului de carte, alta serioasa, a cenzorului de la Consiliul culturii si educatiei socialiste. As fi putut debuta cu poezii in 1983-1984, daca n-ar fi fost schimbat cistigatorul concursului de la Albatros intre decizia juriului si anuntul oficial al editurii. Facusem deja cinste unor colegi de generatie la aflarea neoficiala a stirii ! Din pacate, conducerea de atunci a editurii n-a avut cojones, preferind un „hispanist" trimis in misiune in Angola ! Deci, modul in care am debutat nu tine de vointa mea, ci de „jocul cenzurii si al intimplarii". Nu stiu daca acest lucru are vreo importanta pentru „opinia publica", pentru ca nu stiu nici macar in ce masura o mai intereseaza literatura, daca e sa ma iau dupa succesul manelelor, al Vacantei Mari, al jocurilor de bingo - mostenitoare ale „caritasurilor" - sau dupa succesul electoral nebun al unui slugoi penibil al lui Ceausescu. Pentru mine, desigur, a avut importanta acest mod de a debuta, pentru ca, din 1982-1983, cind terminasem Cautarea cautarii si pina prin 1994-1995, n-am mai scris poezii. Pina in 1989-1990, pentru ca eram „blocat" de volumul netiparit, dupa aceea din cauza „luptei pentru democratie" !

MV: Cum si cind ati inceput sa scrieti si mai ales cum ati inceput sa scrieti poezie, cu atit mai mult ca v-ati ales (mai tirziu?) o facultate mai putin "poetica" - Istoria si Filozofia?

LA: Am inceput sa scriu, cum am marturisit deja in prefata la eseul Despre dragoste, prin clasa a treia - „romane" cu partizani si s.f., sub influenta sovietica, si cu cow-boy, sub influenta westernurilor ce incepusera sa ruleze pe ecranele patriei. Copil si adolescent fiind, am prins si „liberalizarea" regimului comunist care, desi s-a cam incheiat prin vara lui 1971, in universitati, a supravietuit pina prin 1977. Pentru ca aparusera creioanele cariocas, imi imbogateam productiile cu ilustratii de un kitsch nebun. Am inceput sa scriu poezii mult mai tirziu, pe la sfirsitul clasei a XI-a, cind m-am indragostit serios prima oara. Daca nu ma inseala memoria, prima poezie mi-a publicat-o Stefan Aug.Doinas la o celebra posta a redactiei din revista Familia prin 1973-1974, ceea ce mi-a dat curaj sa incep sa public prin revistele studentesti din Iasi. Tot prin 1973, am inceput sa tin o rubrica de „carte de sociologie" - specializarea mea era psihologie-sociologie, de altfel, o specializare care a si disparut, pina in 1990, odata cu promotia mea ! S-ar zice ca port ghinion !

MV: Se stie ca optzecistii s-au format in special in citeva grupuri mai mari - cel de la Cenaclul de Luni, cel din Iasi si cel din Cluj. Ce credeti ca e mai important in legatura cu grupul de la Iasi?

LA: Grupul de la Iasi este important din mai multe motive - era „interdisciplinar", avea „la dispozitie" doua reviste studentesti care, in ciuda anchetelor partidului si ale securitatii, a schimbarii de catre „organe" a conducerilor si a tuturor altor tracasari, au ramas cele mai libere publicatii romanesti din tara pina la caderea comunismului. Pe deasupra, a dat si cel mai mare numar de opozanti, dizidenti si nonconformisti dintre toate grupurile de scriitori, tineri si mai putin tineri, din tara: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Pitu, Dan Alexe, Al. Calinescu, Dorin Spineanu, Nichita Danilov si, „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, Liviu Antonesei". Strict literar, important e faptul ca nu a dat doar poeti excelenti, ci si eseisti - Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Pitu, Valeriu Gherghel - , prozatori - Dorin Spineanu, Dan Petrescu - sau cercetatori in stiintele antropologice de calibrul unor Mihai Dinu Gheorghiu (sociologie), Stefan Afloroaei (filosofie), Florin Platon, Stefan Lemny (istorie), Andrei Corbea (germanistica, mentalitati), Alina Mungiu (stiinte politice). Nu mai vorbesc de Silviu Lupescu, coleg de-al nostru de la Opinia studenteasca, creatorul post-revolutionar al editurilor Institutul European si Polirom.

MV: Cum ati aflat de Cenaclul de Luni si cum ati inceput sa va recunoasteti, atunci, la inceputuri, ca poeti ce apartineau aceluiasi grup si, totodata, altei miscari decit a poetilor mai in virsta?

LA: Poetii tineri, studenti sau de-abia iesiti din universitati, se citeau unii pe altii in revistele studentesti, se intilneau la Festivalul artei si creatiei studentesti sau la alte festivaluri, precum cele de la Sighisoara, Satu Mare sau Tirgu Neamt. Cheltuiau banii UTC-ului si ai UASCR-ului pentru a fi „subversivi", adica liberi. De Cenaclul de Luni am auzit - cred - atunci cind am citit pagina cu Georgicele, publicata de Cartarescu in Echinox si am scris pe loc un „semnal" elogios in Dialog. Cred ca e primul articol scris despre Cartarescu, sint curios daca isi mai aminteste. Apoi, am comentat in Opinia, Dialog si chiar in „oficiala" Cronica volume de Florin Iaru, Magdalena Ghica, Traian T. Cosovei. La rubrica semnal din Opinia, am prezentat volume-manuscris de Calin Vlasie si ne-publicabilul, pe atunci, Doru Mares. Am auzit ca a reusit, post-revolutionar, sa publice volumul, dar nu l-am vazut. Din pacate. Sint curios cum mi-ar suna acum, cind teoretic se poate publica orice. Era vizibil ca toti acestia, dar si altii din Brasov, Cluj, Timisoara, Sibiu, Iasi etc, scriau altceva decit se scria si se publica. Ruptura - cum ar spune Geremek - era clara. Si nu era doar estetica, ci si mentala, uneori chiar politica.

MV: Ce parere aveti despre Antologia generatiei '80 de Alexandru Musina si de ce a ramas pina in ziua de astazi unica antologie a generatiei dv, despre care acum se vorbeste foarte mult, uneori chiar excesiv de mult? Ce autori ati mai include, ce ati exclude?

LA: Este normal sa se vorbeasca foarte mult pentru ca este excelent facuta. La fel de buna mi se pare si antologia „teoretica² realizata de Gheorghe Craciun, care este, de asemenea, foarte citata. Recent am vazut cartea d-lui Leahu despre optzecism si am constatat ca sint citat dupa „antologia Craciun", cu texte care, altfel, ar fi ramas pierdute prin revistele vremii. Revenind la „antologia Musina", nu cred ca as scoate ceva dar, probabil, le-as adauga pe Marta Petreu si Mariana Codrut, din generatia mea si, daca tot au intrat in selectie si citiva „nouazecisti", i-as antologa si pe Radu Andriescu, Ovidiu Nimigean sau Constantin Acosmei. Nu pentru ca sint ieseni, ci pentru ca-s foarte buni. Pe de alta parte, fiind o antologie de autor, este normal sa respect selectia prietenului Musina. Sigur, sint posibile si alte selectii - si la autori, si la texte -, dar deocamdata doar Musina a propus ceva viabil, solid, chiar daca si discutabil. Dar acesta este semnul cel mai sigur ca este un produs cultural viu, la care vor trebui sa se raporteze toti autorii de antologii si toti comentatorii literaturii generatiei mele.

MV: Conform poeziei si teoriei dumneavoastra, sinteti un poet "de noapte". Pentru dumneavoastra are vreun rol timpul in care scrieti? Dar locul?

LA: Da, sint un scriitor de noapte, cel putin in ceea ce priveste scrierea poeziei. Articolele, studiile, eseurile le pot scrie si ziua. Dar, daca scriu despre poezie, iarasi e preferabil sa o fac noaptea. Chiar la aceste intrebari, am inceput sa raspund pe la ora 22 si o sa ma opresc cind o sa termin. Acum, ne indreptam deja spre ora 24. Imi place sa scriu in camera mea, unde mai poate sta, atunci cind scriu desigur, doar ciinele meu Tico. Scriu la computer. Asta din iulie, pina atunci scriam la o masina electrica, portocalie, pe care am primit-o cadou in 1990 de la prietenii de la Europa Libera. O cheama Inge. Pe cea dinainte, o chema Erika. Pe computer(a) il/o cheama Nikita, dupa eroina serialului. Am vreo treizeci de fotografii cu ea, cu Nikita vreau sa spun, si tot schimb background-ul. Poeziile, insa, pina ajung la masina sau in computer, trec prin mai multe variante de mina. De altfel, poezia ma poate apuca oriunde si oricind, asa ca trebuie sa-mi notez o imagine, o asociere de cuvinte, o metafora etc.


MV: Daca s-ar putea sa nu va amintiti cum, cu siguranta trebuie sa va aduceti aminte cind ati scris poemul Mitologie. Eu si Valeriu Gherghel salvind pescarusul pentru Andreea Ioana, un poem care mie imi place foarte mult si pe care-l consider unul dintre cele mai reusite texte de-ale dumneavoastra. Stiti cum au reactionat Valeriu Gherghel si mai ales Andreea Ioana cind au citit sau au auzit pentru prima oara acest poem?

LA: Desigur, desigur, e si una din poeziile mele preferate. Am scris-o in vara anului 1983, la 2 Mai, unde eram in vacanta. A fost o furtuna destul de spectaculoasa si mai multi pescarusi au fost destul de rau zdruncinati si vatamati. Unul avea aripa rupta si multe pene smulse. Impreuna cu fiica mea, care avea vreo cinci ani, si cu Valeriu Gherghel, am luat bietul pescarus si am incercat sa-l salvam, dupa cum suna si poezia. Din pacate, a doua zi l-am gasit mort. Am scris poezia ca sa-i „razbun² moartea si ca s-o consolez pe Andreea. Voiam sa-i arat ca poezia poate schimba destinul, in alt plan, unul imaginar, daca nu si in cel al realitatii. Cred ca am scris poemul pe loc si, spre mirarea mea, i-a placut si lui Valeriu Gherghel, care nu se prea omora dupa poeziile mele. De altfel, era/este foarte specializat in gustul sau poetic.

MV: Spuneati in Jurnalul unui indragostit dezinteresat ca "literatura nu este un surogat al vietii - ea este viata", iar poezia dumneavoastra e foarte naturala, fara infrumusetari de prisos etc. Va place sa cititi cam acelasi tip de poezie de care scrieti? Va recititi des?

LA: Recitesc poeziile mele cind le dau la tipar (reviste, carti) si, apoi, dupa ce apar. Din pacate, imi dau seama de valoare unui text doar in forma tiparita, publica, pentru ca, de pilda, pe o copie la imprimanta nu reusesc inca sa-l apreciez corect - e un fel de razbunare a literaturii. In rest, ma recitesc destul de rar. Dar citesc inca multa poezie, foarte diversa. Am, desigur, autori pe care-i recitesc - Mallarmé, Rimbaud, Baudelaire, Poe, Benn, Lautréamont. De un numar de ani, recitesc periodic René Char, pe care am reusit sa mi-l procur integral in 1990, la Paris. Prin 1984-1989, am si tradus foarte mult din el, cum tradusesem - in proza - Mallarmé prin 1982-1984. Dar, uneori, recitesc si la intimplare, uitindu-ma prin rafturile cu poezie din biblioteca mea. Daca am pastrat o carte de poezie in biblioteca din camera proprie - mai este una in camera sotiei unde, ca un imperialist, am mai strecurat si eu citeva carti, alta la mama, alta la soacra - inseamna ca este una pe care merita s-o recitesc. Pastrez aici (si) foarte multe din volumele colegilor de generatie - aproape trei rafturi, daca nu ma insel. De unde se vede ca n-au stat degeaba !

MV: Pe care dintre autorii din aceste 3 rafturi ii rasfoiti mai des?

LA: Imi recitesc colegii fie din pura placere, in conformitate cu anumite stari de spirit, fie pentru ca scriu ceva si am nevoie sa revad unele texte, sa le citez etc. Totusi, daca ma gindesc bine, pe unii ii recitesc mai des. Ma gindesc la Danilov, la Ion Muresan, la Liviu Ioan Stoiciu, la Marta Petreu si Mariana Marin ori la antologii precum Aer cu diamante, Cinci sau Vint potrivit pina la tare, cea din urma a optecistilor germani din Romania. Dar ii recitesc, cu placere si pe cei de dincolo de Prut, fie in volume proprii, fie in singura antologie pe care o am, dar pe care n-o pot cita exact pentru ca e imprumutata lui Dorin Spineanu. Sa nu uit s-o cer ! Imi dau, acum, seama ca, atunci cind sint mai „nervos", recitesc Budila Expres de Musina sau Georgicele lui Cartarescu, pentru care am ramas cu o slabiciune constanta.

MV: Multe dintre poeziile dumneavoastra sint foarte concise si curatate de "detalii", de parca ar fi scrise doar pentru dv si cele de dragoste - pentru dv si inca cineva. Ce inseamna pentru dumneavoastra cititorul?

LA: In opinia mea, un cititor de poezie trebuie sa fie inteligent si experimentat. Daca ma poate citi, inseamna ca este. De altfel, sint foarte putini cititori adevarati de poezie adevarata, iar cu ei am senzatia ca ma descurc. Am invatat cite ceva despre sugestie de la Mallarmé si cite ceva despre stilul eliptic de la René Char. Dar am invatat, probabil, pentru ca aceste proceduri se aflau deja in mine. Detest cordial poezia care se poate citi pe stadioane, in fabrici si pe ogoare, care mobilizeaza, lupta (eventual, pentru pace! ), poezia galagioasa cu alte cuvinte, chiar daca e scrisa de Maiakovski sau Evtusenko, cu atit mai mult daca apartine lui Paunescu, care este un palid epigon al celor dintii. E adevarat, se intimpla sa-i iasa imagini, versuri, chiar strofe, dar aproape niciodata poezii in intregime. Nu ma deranjeaza, in schimb, poezia care poate fi pusa pe muzica. Imi place sa-l ascult pe Cezar Ivanescu cintindu-si versurile, sau, de ce nu ?, pe Leonard Cohen sau Jim Morrison. Cititorul este „fratele meu", dar cu totii avem putini frati ! Prefer o familie mai putin numeroasa, dar cu gusturi mai inalte, mai coerente si mai exigente. Calitatea unei poezii este dependenta de calitatea cititorilor sai. Daca placi tuturora, pentru exact aceleasi texte, ceva este suspect sau e o groaznica neintelegere.

MV: Exista autori/carti care v-au placut in copilarie si va plac si acum? Ce momente din copilarie va amintiti mai des?

LA: O, bineinteles. Robinson Crusoe sau Cavalerii Teutoni, prima carte masiva citita de mine, intr-o vacanta de iarna, la sfirsitul clasei a patra, sau Baltagul, le-am recitit de mai multe ori. Prima citata mi-a cazut in mina, intr-o traducere post-revolutionara chiar anul trecut si am recitit-o. E adevarat, acum sint mai sistematic, asa ca am recitit si Vineri sau limburile Pacificului de Tournier, pe care am citit-o prima oara destul de tirziu, cred ca pe cind eram student. Imi place adesea sa asociez anumite lecturi. Scriu acum, in Contrapunct, un serial „Despre intersectia drumurilor livresti", in care asta fac, asociez lecturile si relecturile. Periodic, recitesc capitole din Biblie, cartea pe care m-a invatat bunica sa citesc pe la 4-5 ani. Era un pedagog foarte bun. Ma invata literele pe titlurile scrise mare in Scinteia, apoi ma transfera acolo unde avea ²interes ideologic", la Biblie. In ce priveste momentele din copilarie pe care mi le amintesc, cred ca sint mai multe, pentru ca am o buna memorie a copilariei, cu bucuriile si cu traumele sale. Dar e o amintire care revine mai des, care a intrat, filtrata desigur, si in citeva texte poetice de-ale mele. Trebuie sa precizez ca pina la opt ani, am locuit la tara, intr-un sat de linga Iasi, unde parintii mei lucrau la un dispensar medical. Imi aduc aminte un iaz, care in memoria mea e violet, inconjurat de iarba si de o livada cu tot felul de pomi. Era destul de departe de casa, dar plecam adesea acolo, cu un fel de spaima in suflet - era departe si, pe deasupra, cumva misterios, poate si periculos pentru ca mi se interzisese sa ma scald acolo, iar eu bineinteles ca treceam peste interdictie. In amintirile mele, la un moment dat fug de acolo, nu stiu din ce motiv, dar simt si acum in talpi intepaturile de la tulpinile porumbului taiat cu secera de foarte aproape de pamint. Eram descult - ori nu avusesem timp sa ma incalt ori ma grabisem atit de tare incit imi uitasem pantofii pe malul iazului. Oricum, de cite ori intr-un text de-al meu este vorba despre „iazul din copilarie", despre „iazul violet" sau „mov² etc, probabil ca despre acea amintire este vorba. Imi amintesc si altceva - o dupa-amiaza de vara in care adormisem in bucatarie si era sa mor, pentru ca, dincolo de fereastra deschisa, era un strat de crini. Sigur ca ai mei - bunica, parintii, nu mai stiu - m-au salvat pina la urma, altfel n-am comunica acum intre noi, dar tin minte si acum niste splendide vise colorate prilejuite de acea intoxicatie sau otravire involuntara.

MV: Desi scrieti o poezie -iar- oarecum frusta, "uscata", majoritatea poeziilor dv sint de dragoste. Cind hotariti ca o poezie si mai ales o poezie de dragoste este gata?

LA: O poezie este gata, in principiu, cind trec de la scrisul de mina la cel mecanic sau electronic. Sigur ca, adesea, ceea ce iese din ultima prelucrare nu mai seamana cu ceea ce a intrat. Sigur ca, de multe ori, nu mai iese nimic. Eu sint, de altfel, un poet ocazional. Scriu o poezie daca imi vine o imagine, o asociere de cuvinte, pe care de multe ori o prelucrez mental, apoi o trec pe hirtie sau o uit. Uneori, trec luni, chiar ani fara sa scriu poezii, dar niciodata n-am spus ca n-o sa mai scriu, pentru ca nu pot sa stiu daca n-o sa-mi vina, daca n-o sa ma apuce. Nici nu mi-a fost vreodata teama ca „s-a terminat". Ca si dragostea, e un „blestem" care nu se termina cind vrei tu. Poate ca e si avantajul celui care nu si-a propus sa fie poet, ci s-a trezit cindva ca scrie poezii si caruia acest obicei ii revine periodic, la intervale variabile dar ii revine.

MV: Ati lucrat si lucrati si in domeniul ziaristicii. Ce va atrage aici si vi s-a intimplat sa descoperiti vreun scriitor datorita revistei la care lucrati/ati lucrat?

LA: Ma atrage jurnalistica - nu doar cea culturala - pentru ca e vie si, in ciuda aparentelor, are si un fel de durabilitate. O durabilitate precara, ca sa zic asa. Cred ca i-am citit si publicat pentru prima oara pe Nichita Danilov, Valeriu Gherghel, Dan Petrescu, Dan Alexe s.a. - in Opinia sau Dialog - si pe Catalin Mihuleac - in Timpul. Mai sint si altii, dar i-am amintit pe cei mai cunoscuti. Acum, la Timpul, sint vreo opt-zece tineri scriitori care, sper, „ne vor popi pe toti" - cei din generatia mea, dar si din generatiile dinaintea noastra. Nu le dau numele ca sa nu li se urce la cap. Trebuie sa invete ca se razbeste greu, dar asta nu inseamna ca nu ii ajut cit pot. Acum, mai editez revista, care este o revista particulara, cu sponsori - citi sint - privati, in primul rind pentru ei, ca sa aiba un spatiu liber de exprimare. Si eu, la rindul meu, am fost (si) ajutat, nu doar obstaculat. Pe de alta parte, e posibil sa-mi fi intrat jurnalistica in singe si sa nu pot renunta chiar daca mi-as propune asta. Sau, cine stie ?, poate pentru ca noaptea nu are 24 de ore.

MV: Daca ati avea destul de multi bani ca sa nu trebuiasca sa munciti, ce v-ar placea sa faceti?

LA: Dumnezeule, m-ati lovit intr-una din fanstasmele mele favorite. Dispensat de „rusinea muncii", pe care o indur, cumva masochist, de la 1 septembrie 1976, mi-ar fi pe plac sa traiesc intr-unul din cele trei orase care mi-au cazut cu tronc de cind le-am vazut prima oara, adica, in ordinea preferintei: Paris, Viena, Cracovia. Asta inseamna, in imaginatia mea, sa citesc, sa scriu, sa ma plimb, sa stau prin cafenele. Taiesc (si) cu speranta ca, odata si odata, acest lucru se va petrece. Sau se va intimpla celalalt vis, pe care-l am de la Lawrence Durell si Henry Miller: sa ma instalez pe o insula mediteraneeana ori la Alexandria si sa ma ocup cu aceleasi lucruri ca si la Paris, Viena sau Cracovia. Din cite imi dau seama, mai toti scriitorii viseaza sa nu mai aiba ocupatii obligatorii si sa se dedice integral „leneviei scrisului". De altfel, eu am avantajul ca imi plac muncile pe care le fac - ore la universitate, emisiuni de televiziune etc. Nebunia este ca cei mai multi dintre scritori nu mai apuca si implinirea viselor de acest fel, raminind pina la capat in sclavia muncilor necesare/obligatorii. Poate nici nu are importanta, important este ca astfel de vise sa existe, pentru ca ele mobilizeaza, ii ajuta pe scriitori sa nu se sinucida prea repede, uneori sa nu se sinucida deloc.

MV: Si o intrebare mai generala, dar f. concreta: cum va pare poezia tinara, de dupa voi, optzecistii? Cum vedeti poezia din viitorul imediat si cum ati vrea sa fie ea, poezia care vine?

LA: In opinia mea, aceasta generatie vine tare din urma. Doar la Iasi, simt respiratia rapida a unor (inca) tineri poeti precum Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Constantin Acosmei si altii vreo zece-doisprezece, iar in tara cred ca mai sint citeva bune duzini de tineri poeti deloc de duzina. Si e foarte bine, pentru ca asta ne obliga fie la vigilenta creatoare, fie la renuntare, la o retragere onorabila. As vrea ca poezia care vine sa fie in stare sa se puna mereu in discutie, sa ne puna pe noi, cei batrini deja, in discutie - nu e nici o crima in asta, daca recunosti valoarea oriunde se afla, dincolo de ograda propriei generatii -, sa se re-inventeze mereu. Stiu din experienta optzecismului ca nu exista alta solutie. De fapt, as vrea ca, dincolo de formula, poezia sa fie buna, adica poezie. De altfel, cred ca m-as simti foarte stingher intr-o lume fara poezie. Cred ca, in vremuri secetoase, poetul si poezia au un rol chiar mai important decit in epocile calme si prospere. Poezia nu rezolva nimic in ordinea practica a lucrurilor, iar poetii sunt niste „paraziti" benigni, dar ce ne-am face fara ei ? A bon entendeur, salut !