Mihai Vakulovski
Despre aparitia nocturna a lui Pharmakon
sau cum Eona si Andreea Ioana il cauta pe Liviu Antonesei
"apoi, spunem frumos noapte buna."
"Dupa ce beau si dupa ce dorm si dupa ce ma trezesc -
totul e foarte bine".
Daca as face (inca) o comparatie din domeniul sportului (fiindca, nu-i asa, la sport si la literatura ne pricepem cu totii), lui Liviu Antonesei i s-ar potrivi cea cu functia de antrenor-jucator. A debutat oficial cu o foarte serioasa carte de eseuri teoretice despre poezie (Semnele timpului, Editura Junimea, Iasi, 1988) si, neoficial, cu volumul de poezie Cautarea cautarii (Biblioteca Opinia, nr. 11, 1981), republicat in 1990 la Editura Junimea, cind deja debutase ca poet cu Pharmakon (Editura Cartea Romaneasca, 1989), cea de-a treia carte de poezie a sa, Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din arborele Gnozei (Editura Axa, Botosani, 1999), aparind, ca si in cazul altor poeti „optzecisti", la rugamintea editurii Axa. Prima carte de poezie a lui Liviu Antonesei e intr-adevar o cautare a "cautarii", chiar daca poate ca nu ne place acest joc pre-istoric (aminteste-ti macar si de Cintarea Cintarilor ), preluat si de modernisti. Nu intimplator cuvintul insomnie cu derivatele sale "se dilata fara masura in asteptarea / iminenta a taumaturgicei explozii" si "cresc unele din altele" ( Calatorie in erele geologice ), dupa cum spune insusi autorul lor "somnambul", textele caruia sint sau cel putin par controlate de aproape , desi (ano)timpul lui este -evident- noaptea ("ne vom iubi intr-o noapte, / ne vom uri intr-o zi" - Ars amatoria in Pharmakon ), dupa cum vom afla inca din cartea de eseuri (si de debut), Semnele timpului, o parte a careia e despre noapte si e dedicata noptii, "pagini regasite din Cartea noptii", pagini foarte convingatoare, mai ales pentru cei ca noi carora ne face placere sa "lucram" noaptea si, se intelege, sa dormim ziua. Pentru Liviu Antonesei noaptea nu e doar timpul iubirii, dar si cel al poeziei: "Noaptea este, prin excelenta, timpul scrierii si, ar trebui, al lecturii" si, mai ales, "Viata este noapte". Cele mai multe dintre textele lui Liviu Antonesei din Cautarea cautarii se numesc Night-life si sint si ele intr-un fel de cautare, dupa care "spunem frumos noapte buna…"( Discurs despre metoda ). Aceasta noapte fara stele ne trimite cu gindul la "nemuritor si rece", dar un "nemuritor si rece" ca-n Ars amatoria, incadrat de "Ei, da!" si "Ehei!". Pharmakon e o concluzie, de asemenea nocturna, despre cautarea din Cautarea cautarii : "Daca o cauti, printre palide chipuri, /greu poti afla fericirea. Daca nu o cauti, / nu o gasesti" ( Axiome ). Liviu Antonesei parca ar scrie toata viata la o singura carte de poezie, ceea ce este perfect valabil si pentru Gheorghe Iova, Andrei Bodiu, Cristian Popescu, Ion Muresan sau Emilian Galaicu-Paun. Astfel, in fiecare noua carte isi fac loc si poeme din volumul precedent, de cele mai multe ori renovate, schimbate, prelucrate, cu taieturi sau adaugiri. E destul de interesant de urmarit aceste schimbari, aceasta miscare, acest ritm al poeziei lui Liviu Antonesei si de zabovit un pic la ultima varianta, care poate sa nu fie finala sau cel putin avem dreptul (si motive!) sa putem sa credem ca nu este finala si de aceea sa mergem mai departe. Ca si in cazul lui Nichita Danilov sau al lui Ioan Moldovan, si Liviu Antonesei poate fi judecat dupa ultima carte publicata, Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din arborele Gnozei, care, ca si Noua variatiuni pentru orga (Nichita Danilov) si O uitare de texte (Ioan Moldovan), e o antologie, "un inceput de reincepere", cum spune in ultimul rind din prima poezie a cartii, Aparitia Eonei. O uvertura. Liviu Antonesei isi editeaza aceasta ultima carte in cadrul seriei La steaua. Poeti optzecisti, si, ca si Al. Musina, publica o carte de dragoste, una din temele principale ale ambilor poeti. Nichita Danilov vede in Liviu Antonesei un erotoman ce cauta in poezie revelatia carnii si ritmul erotic care e, zice el, "ritmul natural" ( Apocalipsa de carton, Editura Institutul European, Iasi, 1993). Chiar daca la inceput Liviu Antonesei pare un livresc si aproape un textualirick, cuvintul "cuvint" aparind tot atit de des ca si "noapte", ne dam seama ca Nichita Danilov e mult mai aproape de adevar, erotica fiind cea mai viguroasa latura a poeziei lui Antonesei (sau a lui Liviu durul, cum se alinta autoironic intr-un cintecel mai nou, din "era noastra"). Liviu Antonesei scrie o poezie (auto)biografica cu functie farmaceutica, aceasta poezie actionind terapeutic asupra autorului lui Pharmakon, dupa cum marturiseste intr-un fragment despre poezie: "ea (poezia -n.n.) este unicul meu instrument de a ma opune mortii, forma pe care am ales-o (am fost ales?) pentru a rezista in cotidian, pentru a supravietui"( Semnele timpului, Editura Junimea, Iasi, 1988, p.15). Asa ca nu e deloc de mirare ca Liviu Antonesei scrie ca si cum ar respira (expresia ii apartine), e firesc, natural si mai ales nepretentios pina la nepasare, poezia sa fiind hiperbiografica, aproape egoista, daca ne gindim ca are destule poezii care nu transmit si nici nu-si propun sa transmita cititorului ceea ce simte-stie autorul, si aceasta din diferite motive, de cele mai multe ori "personale" ("Atunci, am / gindit - poemul acesta nu e pentru toti. / El este numai al nostru. Pentru ca nimanui / aceasta clipa nu-i mai apartine" - O proba de egoism ). Sint sigur ca, de exemplu, poezia Mai, apoi iunie… ("Intr-o dimineata de mai, / sa visezi paradisul in bucataria / din apartamentul treizeci. / Cristal intunecat de lumina".) e pentru mine ca si cititor un anume text, si cu totul altul - pentru autor(ul care stie). Liviu Antonesei inlatura din interiorul poeziei detaliile si trasaturile pe care nu le uita. Cititorul e constient ca in "apartamentul treizeci", "bucataria" si, poate, "cristal" e multa conotatie, secreta, care degaja energie, amintiri si, posibil, nostalgie, dar nu la contactul lui, a cititorului, cu textul, caci toate acestea sint pregatite pentru altcineva, ca la "ultimul Cartarescu", cel din Nimic. Aici Liviu Antonesei se aseamana si cu Bogdan Ghiu, fara a fi texistentialist insa, poeziile sale fiind "conserve" pe care le poate consuma doar el, autorul care e si personaj, cum se intimpla, metonimizind, si-n Numele trandafirului, unde nu oricine poate utiliza, fara urmari grave, sau cel putin negative, "materialul" care la Umberto Eco e - la propriu - o carte. In acest caz devine adevarata poanta cu reteta din snoava in care, cind un ciine ii fura cirnatul, pagubasul striga ca, degeaba, reteta a ramas la el si "n-ai sa stii cum sa-l maninci" (Cum trebuie sa maninci cirnatul in Ace pentru cojoace, Editura Literatura artistica, Chisinau, 1985). Concluzionind cu aceeasi terminologie, am putea spune ca "cirnatul" lui Liviu Antonesei e intradevar altfel, denudarea emotiei nesuprapunindu-se cu denudarea poeziei ("o tensiune a rostirii ce nu ocoleste exprimarea nuda a emotiei" - Marian Papahagi, Interpretari pe teme date, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995: "Semnele" eseului si "farmecul" poeziei ). Fiindca Liviu Antonesei in poezie e ca-n viata, poezia lui parca face pasi ("Un fel de nisip cazindu-mi pe umar. Un fluierat. O atingere pe sex. Un ris micut de femeie excitata…// Umbra ei calatoreste pe ape. Umbra ei / se indeparteaza deasupra apelor. Un pas. Inca un pas" - Aparitia Eonei. O uvertura ). Poezia lui Liviu Antonesei, sobra si conc" despre care voruita, ca si cea a lui Vasile Garnet, din formulari-definitii ("Ca un vierme in mar, indoiala!" - "O mina care coboara incet, incet / pe o suprafata calda si neteda - dorinta" - "Daca o cauti printre palide chipuri, / greu poti afla fericirea"…) sau blocuri si sintagme care-si dau mina, mai ales prin repetitiile prin care se ajunge uneori la acel ritm, acea miscare specifica poeziei lui Alexandru Musina. Repetitii-perechi, ca-n Stampa, care amintesc si de Andrei Bodiu ("incet, incet", "Lucruri, lucruri" si "Ritmul, ritmul" - la Bodiu "ce ritm, ce ritm"), sau repetitii prin revenirea intermitenta a unui anumit cuvint, ca-n Dar, unde ritmicitatea e obtinuta prin repetarea sistematica a cuvintelor "daca" si "peste" ("Dar daca nu as ridica pe virfuri / si daca mi-as scoate ochelarii opaci, / daca m-as ridica pe virfuri, / peste munti, peste cimpii, peste ape, / daca m-as ridica pe virfuri,/ ce as vedea in departare, peste cimpii, / peste munti si paduri, peste ape, / in flacari si-n singele tau, / peste cimpii si paduri, peste ape, / ce as vedea in lumina apusului?"). Aceste repetitii ("imi place sa ma repet, voluptate / irepresibila a gesturilor inventate de mine / si repetate de mine" - Calatorie in erele geologice in Pharmakon si Cautarea cautarii ) nu-i aduc numai placere, ci formeaza si un ritm in interiorul cartii si al cartilor, intertextualitatea interna si ritmicitatea externa facind diferenta de viteza in textele lui Antonesei. "Un ritm nestirbit e in toate", conchide Liviu Antonesei in unul din cele mai lungi poeme ale sale, Arborele. Poem de dragoste in maniera neo-romantica usor malformata. Liviu Antonesei este pina la urma un hedonist, care pune pe prim plan propria persoana, propriul interes ("Daca ma intilnesti singur si grabit (…) sa nu ma opresti" - (Noaptea -pe strazile reci…) in Pharmakon) si de aceea poezia sa e mai interesanta si pentru cititor ("si sa deschidem ochii / atunci cind mina luneca pe carnea alba a unui sin tare, / care creste frumos la virsta adolescentei, dar pe care / l-am intilnit mai tirziu, mult mai tirziu / si sa coborim usor, usor… / iar daca ne oprim gindul inainte de a ne poticni / in gingasa impudoare, daca oprim mina, / nu o facem din grija pentru soarta liceenelor" - Discurs despre metoda ), cu atit mai mult ca biograficul si poezia de aici si acum-ul antoneseian se intimpla sa fie combinat cu alte trasaturi, cum ar fi, de exemplu, elasticitatea temporalitatii, calitate ce trimite la Liviu Ioan Stoiciu. Iar ciudatenia notiunilor si alaturarea elementelor din diferite substraturi lexicale aduc un aer psi, care aminteste mai ales de Calin Vlasie, campionul acestui spatiu neuronic ("Litera lambda, litera alpha inca mai respira" in Rilke. Un vis, poemul dinaintea lui Eonul nocturn, alt titlu vlasian). Ciclurile Poezii din era noastra si Addenda acum douazecisicinci de ani sint niste abateri de la stilul sau, niste experimente, primul dintre ele fiind mai reusit. Poezii din era noastra sint un fel de strigaturi in stilul ceastustilor rusesti ("cind se vede tita ta, / cosmosul s-o tulbura - / iar cind ti se zareste curul, / lesina si Liviu durul" - Cintec de induplecat iubita ), a romantelor orasenesti cu care au cochetat si Vladimir Visotki sau Florin Iaru, sau - mai nou - a cintecelor de cartier, incercate in ultimul timp si de un Traian T. Cosovei, nu numai de B.U.G. Mafia si La Familia , ori din folclorul erotic al veceurilor, mai ales bucurestene. Desi Liviu Antonesei nu este un poet al contradictiilor si nu exagereaza prin combinatiile spectaculoase, unul din cele mai bune poeme ale sale, Mitologie. Eu si Valeriu Gherghel salvind pescarusul pentru Andreea Ioana e ridicat anume pe asocieri, asta in afara faptului ca poate fi alaturat Albatrosul-ui lui Baudelaire si, inevitabil, Albatrosul-ui ucis al lui Nicolae Labis. Poemul lui Antonesei poate fi impartit in trei parti, astfel clarificindu-se mult cursul lucrurilor. Prima parte este o naratiune la prezent, in care autorul-personaj impreuna cu Valeriu Gherghel, alt "personaj" cit se poate de real, prezent si-n antologia de texte teoretice a lui Gh.Craciun, salveaza un pescarus. Pentru Andreea Ioana, dupa cum se spune in titlu, un titlu care caracterizeaza cu multa exactitate poemul deasupra caruia sta, lipit, boldat si "fericit". In prima parte are loc o combinatie intre concret, cotidian ("Asta vara, noi am gasit pescarusul cazut intre stinci, / noi l-am salvat. Eu si Valeriu Gherghel i-am curatat aripile / de nisip, pietricele si ierburi de mare. / Noi l-am culcat pe faleza, in paie, noi am suflat ceasuri / intregi peste penele sale") si abstract, spiritual ("noi ne-am rugat pentru el".). Concluzia partii: "Asa am intervenit noi impotriva legii selectiei vietuitoarelor / de pe planeta pamint. Am dormit fericiti. Am baut, am iubit, am murit."). Partea a doua, din viitor ("peste veacuri si veacuri"), e povestita la prezent ("rasa cea noua a invadat marile / si uscatul - uriasi, albi, cu deschiderea aripilor / de treizeci de metri") si trecut ("stapini ai Universului, nimic nu le sta impotriva, moartea, ea insasi, / speriata fugea…"), Liviu Antonesei utilizind aici o tehnica mai degraba cinematografica decit literara. Iar partea a treia , care vine ca o rasplata "pe veci, vesnica", a ceea ce s-a intimplat in prima parte, atit de cotidiana, e ca o concluzie si inchide -fragmentar- inelul compozitional , deschis, parca in joaca, la inceputul poemului ("Obicei curios: la orele cinci dupa-amiaza, / se inchina la doi zei de marmura alba, zei pitici, / golasi, fara aripi, care, odata, / pe o plaja pustie…"). Iar sfirsitul antropocentric al acestui poem neoantropocentric e deschis si oarecum misterios, cum era prevazut si de titlu ( Mitologie… ): "Am relatat totul. Am relatat cu precizie totul. Si nu ne e teama". Si sfirsitul oricarui text critic despre poetul Liviu Antonesei nu poate fi altfel decit deschis. Cel putin deocamdata. Ce putem sa ne spunem acum unul altuia, cu siguranta (si cu placere) , e un "noapte buna".
|