Check Point Charlie

Era aici, era la citiva metri, nu foarte multi, la citiva pasi de Check Point Charlie. Nici nu mai stia de cita vreme astepta clipa asta. Nu sa mearga „afara", nu sa vada alte tari, de soare ori de ceturi pline, ci sa ajunga in locul al carui nume ii suna de atita vreme magic. Cind il apucase oare obsesia asta ? Cind vazuse intr-o veche revista, un Match ori un Nouvel Obs, schimbul dintre Bukovsky si Corvalan ? Cind citise romanul lui John Le Carré, cu geniala si trista scena a unei exfiltrari esuate ? Oricum, cu mult inainte de a afla ca Oana a ramas, a ramas trecind chiar pe aici, pe Charlie. Nu putea sa fixeze momentul cu precizie, poate nici nu exista un asemenea moment, ceea ce-i sigur este ca s-a trezit pronuntind adesea in gind magicul nume, ca il scria absent si automat pe orice hirtie avea la indemina in momentele de vagabondaj al gindurilor. Nici nu se iluziona ca ar impartasi singur aceasta experienta. Mai citesc si altii, mai vad si altii fotografii, mai au si altii obsesii. Check Point Charlie. Dar si aici ajunsese oarecum pe ocolite. Desi la plecarea spre Copenhaga, „Cobenhavn", cum ii placea sa pronunte in gind numele orasului aidoma locuitorilor sai, desi la plecare se oprise in Berlin, pentru a schimba avionul cu trenul redegist, redegist doar pina in octombrie, pentru ca Zidul a cazut!, daca a mai apucat sa vada citeva fragmente azvirlite pe ici-colo, epave ale unei puteri prabusite, ale unei lumi scufundate, de-abia la intoarcere deci, dupa o saptamina de discutii plicticoase despre societatea civila, care societate civila?, despre dimensiunea umana si pacea mondiala, se oprise cu adevarat in Berlin, ca sa-l vada. De altfel, nu departe, vazuse locul unde concertasera cei de la Pink Floyd. „The Wall". Zidul. Avea senzatia ca iarba inca poarta urmele pasilor, ca muzica bintuie inca printre copaci si cladirile neingrijite din sectorul estic. Pentru o saptamina era aici, la Berlin, locul fracturii, locul reunificarii! Cu numai vreo sase luni mai inainte, plinsese ca un vitel cind auzise la Europa Libera ca Zidul a cazut, ca nemtii trec dintr-o parte in alta ca prin brinza, ca oribila constructie ajunsese la propriu un fel svaiter, cu mai multe goluri decit plinuri. Iar in jurul lui parea ca nu misca nimic! Si nici nu misca nimic. Iar acum, acum se oprise in Berlin, dupa ce fusese la Copenhaga, Cobenhavn, unde discutase despre viitorul Europei, al lumii intregi, cu tot felul de tipi din toate colturile continentului. Merita sa traiesti ca sa prinzi asa ceva, chiar merita ! Isi spuse in minte „Ich binn ein Berliner". Si chiar asa se simtea. In fond, Berlinul daduse semnalul, iar apoi totul se prabusise ca o castel de carti de joc izbit de bulgarele de zapada, totul se rostogolise ca bulgarele de zapada pe panta maturind totul in cale.
Dar cel mai mult merita sa ti-o pui linga Check Point Charlie, cit mai aproape, chiar pe pod daca ar fi posibil! Willy a fost dragut, l-a insotit doar pina la iesirea din metrou, apoi, pe o mica harta, i-a explicat cum ajunge aici. Dar daca Oana nu vine ? La telefon, paruse nerabdatoare sa-l vada, sa se revada dupa mai bine de doi de cind ea trecuse podul, dincolo, de cind alesese libertatea, fugind chiar in seara dinaintea concertului ce trebuia sa-l sustina in Est. In „Noile Landuri", cum se spune acum, desi-s vechi, ruinate si decrepite, de parca ar fi trecut un tavalug din afara timpului real peste ele. Si erau si atunci la fel de vechi, la fel de imbatrinite. Cum naiba reusise, ca nu avea decit viza pentru RDG ? Un pasaport fals ? De unde sa-l fi procurat ? O fi gasit o filiera... dar de unde banii ? Lucrase, oare, cu baietii ? Imposibil, isi spunea el, desi zvonul circulase. Dar ce dracu` ar fi putut face ea pentru ei, cu mintea ei complet alandala, cu instabilitatea cronica, cu imprastirea ei simpatica si paguboasa ? Desigur, in afara de muzica, acolo se tul, devenea alta, un fel de Jekyll si Heyde, fara crime la activ, fara porniri ucigase, numai erotice citeodata. Ce mai risesera in tara cind auzisera vestea ! Un cvartet de coarde fara o coarda ! Desi, nu era chiar asta, era doar foarte disponibila, se indragostea prea repede, i se facea mila de supiranti, ceda din slabiciune ori poate nici n-o interesa cu adevarat nimic din afara muzicii. Dar daca se schimbase ? Daca nu scapa de hansul ei ? Daca ii trage clapa ? Daca se lungeste naibii repetitia ? Ezitase mult s-o sune desi, la plecare, era totusi iubitul ei en titre, ma rog, principal. Desi erau oarecum la rece, autosuspendati, ca el se autosuspendase, dupa ce aflase ca o vizitase o data burtosul si placidul Song, ori care i-o mai fi fost porecla, un ex stupid de altfel. Dar nu mai stia nimic despre ea de la plecare. Era chiar o minune ca-i gasise numarul de telefon, nu tinuse legatura cu nimeni, nici macar cu familia. Nimeni nu stia ce se intimplase cu ea in cei doi ani. Despre hansul ei aflase din intimplare, la Copenhaga, Cobehavn, de la un alt hans, care nu era insa al ei, unul de la Literaturhaus. Era sa spuna Literaturhans. O singura litera schimbata, ce simpatica e uneori limba germana !
In plimbarea din seara precedenta, cind Willy ii aratase in fuga orasul, se uitase la fetele de pe Unter den Linden, de la Poarta Brandenburg, de pe Charlottenalee, dar nu vazuse nimic cu adevarat atractiv. Chiar mai rau decit in tara, mult mai rau decit la Inter ori la Piata Kogalniceanu, de pilda. Cele mai multe est-europene de-ale noastre - tot felul de unguroaice, rusoaice, moldovence. Si o romanca parca si mai de-a noastra, plesnita peste bot, cu ochii vineti, zgirieturi pe fata, ciorapii rupti si tocurile scilciate. Localnicele nu iarta dummpingul ! Si cu atit mai putin ausslanderele cu ceva vechime in munca. Sa ceri 20-30 de marci, in loc de 80-100, e intr-adevar intolerabil si nici nu e tolerat! Vazuse proba pe corpul fetei, schimbase si citeva vorbe cu ea. Era de doua saptamini de-abia, se refugiase dupa mineriada, dupa ce-o incasase binisor in Piata Universitatii. Batuta acolo, batuta si aici, dar macar acolo, vorba ei, si-o mai tragea si de placere, cu luptatorii pentru libertate, nu doar pentru bani. Era simpatica, amuzanta si inteligenta, decrispata in ciuda urmelor violentei - in opinia ei, pustiul de vreo optsprezece ani, rezemat de stilpul de la intersectie, care „dadea cu curul in nemti", strica imaginea tarii, in vreme ce ea este o adevarata refugiata politic ! Ala nu fusese bumbacit de mineri! Pina la urma, poate ca fata are dreptate, non idem est si duo dicunt (facunt?, facint ?) idem.
Ce exotic parea Berlinul in pragul reunificarii. O amestecatura ca pe vremea marilor migratii demografice de la sfirsitul antichitatii. Se mai incheie o antichitate, nici vorba. Pe strazi, toate tipurile antropologice posibile si imaginabile, toate culorile, se aud toate limbile pamintului. Vietnamezii vind cu 2-3 marci bucata pachetele de tigari aduse prin contrabanda din Polonia, de unde le achizitioneaza cu numai o marca, pentru ca aia n-auninventat inca accizele. Aici, oficial, costa 5 marci. Iar nemtii cumpara, ca doar nu-s timpiti sa cumpere mai scump ceea ce pot cumpara mai ieftin. Romanii si sirbii si-au impartit sectoarele de operare, deocamdata mai putin furtul, si mai mult alba-neagra. Ai nostri cu rotundurile de cauciuc, ai lor cu bila alba ascunsa sub capacele de la cutiile de chibrituri. Un neamt beat pierduse vreo mie de marci intr-un sfert de ora, oricit il tragea nervoasa de mina si de haine gagica-sa. Pierduse la ai nostri, asa ca merge bine acumularea primitiva de capital. Tiganii, si-ai nostri si-ai lor, ai sirbilor, ai lor mai fericiti daca e sa ne amintim titlul unui film din indepartata copilarie, s-au intins cu cersitul, mai peste tot, dar mai ales pietele centrale. Gara de linga aeroportul estic parea sub ocupatie. Nemtii treceau cu mirare si chiar teama pe linga cirdurile asezate mai ales pe linga locurile de trecere. Peste tot hirtii, cutii de carton, sticle goale de coca cola, somoioage de vata, radiocasetofoane de mina a doua, stralucitoare si pline de beculete colorate, haine de lucru, cu petece multicolore. Citeva tiganci, cu tincii in poale la alaptat, aveau inscriptii in nemteste, destul de corecte mi-a spus Willy, cu „victime ale Revolutiei din 1989 de la Timisoara" ori ale „pogromului din 13-15 iunie de la Bucuresti", desi vorbeau cu apasat accent moldovenesc ori de mahala bucuresteana. In mai multe locuri, aproape peste tot, pe tarabe improvizate, uniforme ale armatei de ocupatie sovietice. Vazuse mii de vestoane galonate, chipiuri, caschete, epoleti de rezerva, decoratii, casti de otel, chiar arme usoare, grenade defensive si ofensive. Totul de vinzare. O armata, cind isi pune pe taraba insemnele, a cam pierdut razboiul. Multumesc Gorby, thank you batrine Bush, danke schonn Herr Kancelar. Nu prea avea bani, cheltuise cam mult la Copenhaga, la Cobenhavn, dar tot reusise sa cumpere o pereche de epoleti de polcovnic, o baioneta de Kalasnikov si o decoratie cu cea de-a saptezecea aniversare a revolutiei bolsevice. Simtea ca-l deposedeaza pe inamic de putere, ca si cum l-ar fi lasat pe Samson fara plete, ca si cum ar castrat ursul gheturilor nordice, ca si cum i-ar fi tras-o fiarei din toate pozitiile. E bine sa profiti de somnul ursului, de hibernarea sa. Da-i batai, Europo, cumpara-i dusmanului totul de pe tarabe, violeaza-i insemnele puterii pierdute, ia-i toata snaga pina nu-si revine, ca daca da dracul si-si revine, te fute si iar te fute, Europo, de nu te vezi, de ramii desalata !
Privea ba catre pod, ba inspre directia din care-si imagina ca va sosi Oana. Se uitase in jur si singurul loc acceptabil i se paruse un fel de sopron improvizat din citeva bucati de zid lipite linga o fosta ghereta a granicerilor estgermani. Parea pustie si destul de retrasa de zona aglomerata de trecatori, de turisti si de tot felul de gura casca. Era si un hotel recent renovat in apropiere, in culori nerusinat, rusinos de vii, de parca ar fi dorit sa ascunda trecutul, dar nu e acelasi lucru, conchise fara ezitare. Iar daca-i va propune ea solutia asta, va refuza hotarit. Nu de asta venise, hoteluri sint peste tot, gagici la fel, chiar daca nu ca Oana, pe care in aproape doi ani nu reusise s-o scoata nici din mintea, nici din trupul sau. Nu doar imaginile, dar si mirosul, gustul ei il asediau citeodata de-i venea sa urce pe pereti. Nu, nu, era totusi o fata spontana, va accepta locul pe care il reperase. Nu omagiezi libertatea, nu poti sarbatori regasirea intr-un hotel de doi bani, nici macar in unul dintre cele mai scumpe de altfel. Pentru libertate se lupta, `tu-i mortii ma-sii ! Nu ? Atunci, e clar c-or sa se lupte !
Odata, cind se intorceau de la festivalul de poezie de la Sighisoara, si-o montasera in toaleta vagonului prea aglomerat de tren, aproape sub ochii calatorilor si ai controlorului, iar cum erau trenurile pe vremea lui nea Nicu, ce sa mai vorbim ! Chiar nu fusese rau, in ciuda spatiului strimt si prost distribuit, a imposibilitatii schimbarii pozitiilor si a inubliabilului miros de cefere. Doamne ce miros, doamne cum te inunda in toate colturile fiintei. Se lasa prada reveriilor retrospective. Ii scosese pantalonii de catifea, ii asezase pe chiuveta rece si crapata de portelan ieftin si se bucurase ca aceasta era la inaltimea potrivita. Glasul rotilor de tren, vorba cintecului, le acoperea gemetele si strigatele mai bine decit orice sistem de antifonare. Se batuse de citeva ori la usa, dar cui ii pasa ? Ea striga din spatele usii blocate ca lui ii este rau si sa-i lase naibii in pace, ca doar mai sint si alte toalete in trenul ala. Dupa ce terminasera, risesera ca nebunii, chinuindu-se sa-si estompeze sunetele, au ramas sa fumeze inauntru, iar dupa o vreme au inceput din nou. Ciudat, in spatiul acesla meschin si sordid, traise unul din cele mai sublime futaiuri, futaiul mileniului, isi spuse, parafrazind replica unui film celebru, care se referea insa doar la secol. Cind au ajuns la Bucuresti, nu mai erau in stare nici sa se miste. Isi aminteste precis cum adormise pe partitura viorii, sau a violei ?, la ce naiba cintase ea atunci ?, totusi la vioara, dintr-un cvartet de Bach. Era placut sa adormi cind Oana exersa, cind relua obsesiv un motiv ori altul, un interval ori altul sau cind nu mai iesea minute intregi dintr-un pizzicatto.
Bun, dar acum era cu fata spre Check Point Charlie, gasise un loc bun in apropiere, macar mirosul era mai placut, si-si reaminti exfiltrarea ratata a spionului ce se intorcea din frig. Si nu era singur. Si nu esuase singur. Si nu murise singur. Ar trebui sa o reciteasca, nu doar scena, ci cartea cu totul. Poate ar trebui sa caute undeva caseta cu filmul. Editia lui avea poza lui Richard Burton pe coperta. Cealalta, pe care o citise prima oara, imprumutata dupa lungi si secrete tratative de la Titus, avea coperta ilustrata cu silueta subtire a unui barbat in costum maron cenusiu, cu palaria de aceeasi culoare in mina, pe fondul Zidului, blocuri de beton cenusiu cu rinduri de sirma ghimpata pe crestet. Nu putea fi Burton in desen, dar ar fi putut fi Leamas, pentru ca John le Carré nu intrase excesiv in detaliile fizice ale personajului. Si, totusi, personajul ramine, e consistent, desi are o personalitate fluctuanta, flua, merge si Burton, merge si desenul de pe cealalta coperta, ar fi mers si Nicholas Cage ori Marcel Iures. Ii place Iures in rolurile dur-melancolic-dezabuzate. Sau Nicholson ? Nicholson da, merge la orice virsta, dar parca mai bine s-ar potrivi cel de prin anii saptezeci si optzeci, cind incepuse sa puna ceva pe el si sa i se rareasca coafura. Dar nu Tom Cruise, o, nu, nu, orice, dar nu papusica, piticania de Cruise, la naiba cu el si cu timpita lui de Nicola cu tot, daca vrei sa strici o poveste ca asta, ii bagi pe ei si, gata, s-a rezolvat ! Definitiv. Nu mai poti repara nimic.
Deodata, aparu. Exact de unde nu se astepase. Venea pe pod in sensul invers celui de la plecarea ei de acum trei ani. Ei, nu, asta chiar nu-i trecuse prin minte, o sesizase intimplator cind se intorsese din nou sa priveasca podul. In prima clipa, aproape n-a recunoscut-o, dar o incordare, o crispare dureroasa si placuta a carnii s-a produs inaintea recunoasterii constiente. O percepuse trupul, carnea inaintea ochilor, inaintea mintii. Era intr-o rochie inflorata si subtire de vara, aproape transparenta, cum nu crezuse c-o va vedea vreodata imbracata, ea, adepta atit de hotarita a pantalonilor de tot felul. Isi schimbase stilul, era din cauza caldurii, se gindise la ce vorbisera amindoi cindva, intr-un timp in care faceau planuri de evadare impreuna ? Dar evadase singura. Era din intimplare ? Nu conta, rochia era totusi importanta pentru ca simplifica procedurile. Invatase cuvintul la Copenhaga, Cobenhavn, si-i placea sa-l utilizeze chiar si mental. Mai ales mental. Procedurile, suna frumos, suna competent, suna europeneste. Si traditie institutionala suna aproape la fel de bine. Parul tuns ceva mai scurt, dar nu scurt de tot, cum se cam saturase sa vada si pe aici si pe acasa. Moda lansata de irlandeza aceea zarghita, care se lupta cu biserica, cu Papa, poate si cu Dumnezeu. Prin rochie i se devoalau picioarele neschimbate. Din fata nu reusea sa-i vada fundul pe care-l stia pina la ultima alunita si cea mai fina adincitura a carnii. L-a zarit si ea si a fluturat mina dreapta prin fata capului, acoperindu-si si descoperindu-si de citeva ori repede chipul, exact ca inainte, ca si cum ar fi deschis si inchis o cortina, parca n-ar fi trecut aproape doi ani, parca n-ar fi trecut nici macar o zi. A ajuns, s-au imbratisat indelung, l-a mingiiat pe fata, pe par, cu amindoua miinile si nu stiau ce sa-si spuna. Se priveau in tacere. A condus-o, a tras-o mai degraba spre o terasa, s-au asezat, a comandat o cafea pentru el si o bere pentru ea si au inceput sa vorbeasca amindoi deodata, aproape fara sa se asculte unul pe celalalt, parca dorind sa se goleasca fiecare de prea multele cuvinte nevorbite, adunate in ei ca in niste saci uriasi de pisla. S-au calmat un pic cind a venit comanda. Si-a aprins o tigara, i-a aprins si ei una lights, nu mai fuma tigari tari si fara filtru !, si au inceput sa povesteasca, sa depene amintiri separate ca si cum ar fi dorit sa recupereze timpul, sa teasa un fel de cocon catifelat, moale si cald care sa-i adaposteasca...
Intr-un tirziu, cind soarele coborise deja spre orizont, a luat-o de mina fara sa-i spuna nimic si s-au indreptat spre locul reperat de el cu atita atentie citeva ore mai devreme. De aproape, locul arata mai rau decit i se paruse la prinz, mult mai rau. Ocolira printre bucatile de Zid si vrura sa intre in adapostul improvizat cind, se oprira brusc, inauntru, in doi saci de dormit cu fermoarele deschise, dormeau, zaceau doi barbati de treizeci si ceva de ani, blonzi, murdari, nebarbieriti, cu fetele tumefiate si probabil beti prastie. Dormeau cu fata in sus, cu balele scurgindu-se pe lateralele obrazului, gifiind si gemind, articulind vag prin somn, mai degraba mormaind, niste cuvinte in ruseste. Tot rusii, la dracu' ! Nu te mai poti nici macar scarpina la cur de raul lor ! Cum se-ntimpla ceva nasol, cum dai peste rusi ! S-au reintors descumpaniti spre piateta, iar ea i-a propus sa intre in hotel. A refuzat. Bine macar ca nu-i propusese asta de la inceput ca sa rateze totul, a mai ramas ceva autentic in ea, n-o stricase complet lumea asta stupida, mecanica si aseptica. Si, totusi, colcaitoare de un fel de viata de imprumut, de la toti veneticii astia, care construiesc parca alt Babilon. I-a sugerat apoi sa mearga acasa, ca e destul de aproape, ca Jurgen e plecat cu afaceri, cu organizarea unor concerte si recitaluri la Hannovra, iata, nu-l cheama Hans, cum isi imaginase ca trebuie sa-l cheme pe hansul ei, ci Jurgen. Nu. Tot farmecul se rupsese, se risipise ca si cum nici n-ar fi fost. Nici Oana, nici Berlinul, nici futaiul nu-i mai spuneau nimic, dorinta concentrata vreme de doi ani se evaporase. Se simtea inadecvat, strain, corp strain intr-o lume straina, alaturi de o straina ce-i fusese totusi atit de apropiata. De ce n-o putuse uita vreme de doi ani, nu-si mai putea explica. Nu-i spunea nimic, nu simtea nimic in afara tandretei ce-o traiesti spontan fata de orice fiinta umana pe care cindva ai cunoscut-o. I se facu brusc dor de casa, de dulcea, eterna, fascinanta si, bineinteles, mereu surprinzatoarea. Ca de obicei cind i se facea dor, ii veni in minte imaginea usii din scinduri cenusii si putrede de la magazia de lemne din copilarie. Care nu mai exista de la cutremur ! Dar care, prin nu stiu ce miracol, reusea sa apara din memorie cu o precizie a detaliilor care nu exista, pe care nu o avea, desigur, pe vremea perceptiilor propriu-zise. Acesta era, de altfel, principalul sau defect, cea mai importanta sursa de confuzie si adesea de suferinta. Trecutul nu disparea niciodata cu totul, raminea undeva ascuns in intregime si irupea in prezent, uneori mai puternic, mai cotropitor decit toate senzatiile prezentului. Cum si viitorul e si el cu totul ascuns undeva, de unde-si trimite semnalele cind te astepti mai putin. Se intreba daca asta nu cumva falsifica viata. Nu, nu o falsifica, desigur, insa o complica ingrozitor. Invers decit la Borges, gradina nu este a cararilor ce se bifurca la infinit, ci se incruciseaza mereu, se intersecteaza in cele mai neasteptate locuri si momente, se fixeaza la cele mai aparent neinsemnate intimplari. Falsifica asta viata ? O, nu, nu, nu, o face mai bogata, mai plina, in cele din urma chiar mai vie. Si mai complicata, bineinteles, ca nu e defel simplu sa traiesti la intersectia tuturor drumurilor vietii tale nu doar prezente, ci si trecute si viitoare. Daca exista un continuum al vietii, un continuum spatio-temporal cum cred savantii, chiar acesta este. Spre deosebire de cafea, viata nu este niciodata instant, ea exista pastrind mereu si toata aroma plantatiei si mirosul transpiratiei sclavilor. Nu in spatiul fizic, desigur, acesta nu este decit o scena pentru jocul nostru, al protagonistilor, ci in cel intim, subiectiv, de fapt intersubiectiv, pentru ca, traind, il iei cu tine si pe celalalt in trairea ta. Daca nu cumva te decizi, ca in acest moment al povestii de linga Check Point Charlie, sa-l alungi, sa-l arunci afara, sa-l expulzezi pentru ultima oara, de asta data definitiv. Definitiv ? Alta iluzie ! Ca si cum ai fi proprietarul vietii tale, nu un biet locatar, un chirias temporar, care uneori uita pina si sa-si plateasca chiria. Poate pentru ca se si crede proprietarul adevarat, poate din neglijenta, poate pentru ca pur si simplu nu intelege nimic ori nu-i pasa. Si de ce i-ar pasa ?

Da, da, da ! Trebuie sa plece ! Trebuie sa plece imediat de aici, nu doar de linga Check Point Charlie, nu doar de linga Oana, nu doar din Berlin, ci din lumea asta mult prea igienica, incit nici nu-ti poti imagina un avort septic, si vag idiotizata, care incepuse sa-l irite, sa-l scoata din sarite, chiar sa-l sufoce, poate fara un motiv plauzibil, dar nu si fara violenta. Aici nu e de trait, cel putin nu pentru el, isi spuse in minte. Nu e nici de trait, nici de futut, daca n-o fi cumva acelasi lucru ! Iar in unele imprejurari e chiar acelasi lucru, isi zise, cu o hotarire atit de violenta de parca ar fi dorit sa desfida pe cineva. Iar acel cineva nu putea fi decit el insusi, el cel cuprins de un fel de criza nelegata de o virsta anume, ci de o situatie anume. Aici, ca si la Paris, dupa citeva luni se afla in starea aceea ciudata in care nu stii de fapt ce sa faci, nu stii daca vrei sa ramii ori sa te intorci si atunci iti trebuie o solutie precum cea care a rezolvat, altadata, cu mii de ani mai inainte, pentru cineva infinit mai important decit el chestiunea gordianica. Numai ca importanta problemei nu e acelasi lucru cu importanta persoanelor si de aceea se afla, macar aparent, si de fapt deloc aparent, intr-o situatie fara iesire. De fapt, daca ar fi cedat impulsului cu care venise, cu siguranta ca solutia n-ar fi fost una aleasa de el, ci s-ar fi impus cu invulnerabilitatea fenomenelor naturale. Ar fi fost solutia ei.
A intors-o cu fata spre el, a privit-o citeva lungi minute in tacere, a imbratisat-o pentru un adio pe care-l voia, pe care-l credea, pe care-l stia definitiv, ce gluma!, totusi, chestia asta cu definitivul, a sarutat-o in fuga pe obraz, apoi i-a indeparat chipul si a mai privit-o o data, si a plecat repede in directia din care venise cu alte ginduri, cu totul alte ginduri, ce ginduri avusese, Dumnezeule!, citeva bune ceasuri mai inainte... Aproape ca-i venea s-o palmuiasca, cum ii mai venise de atitea ori pe vremuri si cum nu o facuse niciodata. Aruncase doar greoiul Kant dupa ea, o data cind il enervase cumplit, dar n-o nimerise. Absurd, de altfel, pentru ca, acum, nu ea era de vina, nu ea se situa in inadecvare, ea parea sa se potriveasca foarte bine aici. Venise cu alte ginduri, cu alte planuri, cu alte iluzii. Dar acum? Cum naiba o sa reuseasca sa-si schimbe data plecarii ? Cum o sa urce foarte repede, imediat daca se poate, intr-un avion catre casa ? Daca nu dispare acum, locul acesta il poate prinde ca o pinza de paianjen, mai degraba ca o mlastina otravita. Tot Willy saracul, cine altcineva, ca doar de asta e bine sa ai prietenii imprastiati cu grija pretutindeni in lume !

Craciun 2002 - Boboteaza 2003



Bineinteles ca nu asa s-a terminat povestea, dar cum s-a terminat cu adevarat chiar nu vreau sa va mai spun, pentru ca m-am saturat sa fiu citit numai pentru scenele hard. Nu va mai purtati ca niste labari. Vreti sa ma cititi cu o singura mina, in loc sa va deschideti inimile si mintea. Mai destepte-s tirfele, ba chiar toate femeile, ele nu povestesc, nu citesc, nu scriu, pur si simplu fuck ! Ce naiba, am pus in aceste proze si lucruri ceva mai subtile decit descrierea futaiurilor personajelor mele! Scene care, pina la urma, in ciuda imaginatiei auctoriale si a bunavointei personajelor, nu au cum sa nu fie repetitive, nu pot sa nu-ti lase o senzatie jenanta de déja vu. Cum ne dovedesc si Kama Sutra si cartea lui Tong Hsuan si Ars Amatoria lui Ovidiu si toate celelalte celebre manuale la un loc, lucrurile se petrec la fel intre un barbat si o femeie de la facerea lumii incoace. Pe dinafara. Nu si pe dinauntru dar, din nefericire, nu aveti rabdarea, nu aveti puterea sa fiti atenti la asemenea detalii. De aceea va si pedepsesc, pastrind doar pentru mine exteriorul, dar si o parte consistenta a interiorului, oferindu-va numai cadrul, forma, schema. Sinteti in stare sa puneti la lucru imaginatia, puteti umple cu sufletul vostru forma, va puteti in-forma imaginatia ? Da ? E OK. Dar atunci de ce nu ati inceput inca? Cele trei puncte de suspensie marcheaza un spatiu infinit pentru jocul imaginatiei voastre, pentru imaginatia ei, pentru imaginatia si memoria mea. E un cyberspatiu, ba nu, e chiar un hyperspatiu. Sa incepem exercitiul! Sa inceapa reinceperea!