Povestea calului si a carutasului

Lui Victor Arustei pentru ca a rezistat,
pentru ca a existat

La inceput zvonurile erau tulburi si imprecise, aduse de cei, putini, care mersesera cu treburi prin satele dinspre cimpie si de cei, inca si mai putini, care ajunsesera in tirgul din fruntea regiunii. Oricum, era vorba despre pamint, vite, inventar agricol care, brusc, nu mai erau ale tale, ramase de la inaintasi, agonisite de-a lungul vremii, ori pur si simplu cumparate de cei care descurcasera mai bine imediat dupa razboi, ci deveneau ale Gospodariei. In satul de peste deal, nu se vorbea despre asta, pentru ca era clasat sat de munte, desi nu era prin nimic diferit de al lor, doar ca era situat cu citiva kilometri mai aproape de regiunea muntoasa propriu-zisa. Ciudata istoria asta cu Gospodaria, doar gospodarii aveau si ei, si inca unele bine ingrijite! Greu de priceput cum gospodariile lor aveau sa dispara ca si cum n-ar fi fost, ca sa vina peste ei Gospodaria, ca era vorba de una mare, colectiva, cum i se zicea. Chiar greu de priceput, ca doar pasunile si bucata de padure a satului erau oricum in obste, ca asa era de cind se stiau, din batrini si altfel nici nu s-ar fi putut. Dar vitele, oile, livezile si petecele de pamint cultivate, cum, Doamne Sfinte, sa se duca, ori sa vina la Gospodarie? La toate astea se gindea dis-de-dimineata, cu o bucata de piine, una de slanina, o ceapa si un clondir de tuica in fata, pe masa de lemn din fata casei, Vasile Alui Mihai. Gospodaria lui era putin mai retrasa, la vreun kilometru de marginea acelui sat risipit pe dealurile din nord-vestul Basaviei. O gospodarie mai degraba modesta - o casa veche cu doua odai, tinda si ceardac, acareturile obisnuite, o livada cu pruni si peri din care ieseau doua-trei sute litri de tuica la fiecare sfirsit de vara, un petec de pamint agricol din care nu scotea decit porumbul pentru animale, nici acela suficient intotdeauna. In cei doi ani de seceta, ultimii, nu scosese mai nimic desi incercase sa ude cu apa carata in butoaie mari de la riu, pe care le umplea cu galeata si le descarca aidoma, pina ce secase si acela. Avea in schimb caruta buna, cu roti de cauciuc preluate de la un camion german, un faeton cum ii zicea cu oarece mindrie, si un cal puternic, inca tinar, inca flacau, un sarg aproape spre rosu. Cistiga mai mult facind carausie pentru unul ori altul decit din livada modesta si din bucatica de pamint. Cara orice, lemn de la padure, piatra de riu ori de cariera, fructe, fin, calatori spre sau de la gara din satul vecin daca era cazul. Vasile, barbat destul de inalt si bine facut se ocupa singur de toate treburile gospodariei. Avusese o nevasta ce murise de tifos imediat dupa razboi, iar copii nu apucase sa faca tocmai din pricina razboiului. Ajunsese pina la Cotul Donului, dar rana de la picior, din cauza careia schiopata usor si acum, il adusese inapoi, dupa ce fusese mutat dintr-un spital de campanie in altul. Datorita un medic priceput, isi salvase cel putin piciorul. Multi ramasesera ologi ori ciungi, daca nu murisera, din cauza nepriceperii doctorilor, a grabei ori a suvoiului de raniti ce napadise deodata spitalele de campanie. Se apropia de patruzeci de ani si se intreba, mai de multa vreme de altfel, daca n-ar fi cazul sa o ia de la capat si sa se insoare din nou, dar nu reusea sa se hotarasca. Erau destule fete singure in sat, dar erau si destule vaduve inca tinere si asta complica alegerea. Era mai simplu asa, sa te bucuri cind iti vine, fara sa te mai chinui sa alegi pentru o intreaga viata.
In aceasta casa se nascuse, dar aici se nascuse si parintele sau, si parintele parintelui sau si asa mai departe pina la a a cincea spita, la Pavel Lemnarul, venit din tinutul impadurit de dincolo de munte, cind imparatii domneau peste toate aceste tinuturi. Un portret al lui Franz Josef statea si acum in odaia de oaspeti si-l stergea periodic, cu grija, de praf ori de cacatul de musca. Citise, cind era mai tinar, in razboi, prin tinuturile Crimeei, cind plecase in cruciada impotriva bolsevismului la chemarea maresalului, povestea lui Svejk si-i placuse, dar il miniase la culme scena cu tabloul minjit de cacat de muste din crisma. El credea ca datoram respect imparatilor si trebuie sa le pastram memoria in buna cuviinta. Mai erau pe perete fotografiile lui Carol I, Ferdinand si Mihai, de care avea la fel multa grija, nu si al celui de-al doilea Carol, prea curvar totusi si nu-i fusese pe plac. Acum, bolsevicii erau aici, dar despre Stalin nu stia precis cam ce fel de imparat este si nu-i pusese poza pe perete, desi ar fi putut lua una de la primarie ori ar fi putut-o decupa din Universul, acum citiva ani, cind mai putea fi gasit la circiuma. Dar chestia asta cu Gospodaria il cam punea pe ginduri. Calul lui? Caruta lui? Poate si casa lui, naiba mai stie, dracul mai intelege. Un basarabean care se daduse prins la ei ii spusese despre toate astea, dar nu le putuse pricepe cu mintea lui simpla si clara si crezuse ca omul aiureaza ori pur si simplu nascoceste, ca sa-i bata mai abitir pe rusi si sa se poata intoarce acasa la el, la gospodaria lui basarabeana.

Asezat pe capra carutei, in lumina blinda a dupa-amiezii, Vasile isi mina calul spre casa Mariei, vaduva din capul satului, pe care o vizita periodic, cind voia o femeie ori cind voia sa vorbeasca. Acum? Voia, mai ales, sa vorbeasca, dar stia ca nu va ramine doar cu vorbitul. Ii placuse si inainte de razboi, dar se maritase cu altul. Acum insa era din nou singura, daca nu pui la socoteala cei doi copii ce stateau mai mult la muma-sa. Cu vreo doi ani in urma, inainte de seceta, la o claca de finarit o trintise pe un brat de fin, la marginea padurii, la sfirsitul zilei de munca, de parca n-ar fi fost destul de ostenit si-i placuse, le placuse la amindoi. De atunci, se vedeau destul de des, chiar daca nu in claia de fin. Nu mai tineau asemenea obiceiuri de flacau la cei aproape patruzeci de ani ai lui, asa ca lasase asta pe seama flacailor, citi mai ramasesera dupa razboi. Pentru el, e mai bine in casa ei, pe asternuturile albe, dupa o masa buna si citeva ore de vorbit despre una despre alta. Acum, despre Gospodarie, ca asta il preocupa, asta nu-i iesea din minte. Dupa ce-o iubise cum stia el, cum invatase de la rusoaice carora, daca nu sint foarte bete, le place mult mingiiatul indelung inainte, se simtea mai usurat cu paharul de tuica in fata si o tigara in coltul buzei. Iata ca rusii, ori rusoaicele mai degraba, stiau si lucruri bune. Maria se acoperise cuviincios cu o camasa lunga, dar prin crapatura de la piept tot i se vedea tita tare si coapta. Ii placea sa-i framinte titele tari inainte, ii placea sa-i mingiie abdomenul si petecul de padure dintre picioare. Si, apoi, cind o simtea bine infierbintata s-o patrunda dintr-odata in vreme ce ea gemea si-i spunea „asa Vasile, asa", dupa care raminea culcata minute in sir, respirind adinc si greu. Acum, amintindu-si, il incerca din nou, dar isi aminti ca si venise sa vorbeasca si ca, dis-de-dimineata, avea de facut un drum spre gara, sa aduca doi domni, sau doi tovarasi mai degraba, de la raion ori chiar de la regiune.
Maria credea ca nu le pot lua casele, „doar in casa ta stai!" si daca te scot, tot trebuie sa stai undeva si doar n-o sa faca alte case si nici n-o sa-i mute pe unii in casele altora, n-o sa-i invirta intre ei, ca n-are niciun rost, asta poti face cu vitele, cu soarecii, nu cu oamenii. Si nici gradina nu pot s-o ia pentru ca e linga casa si-ti mai pui una alta pe acolo si nici nu poti sa iesi din casa drept in drum. Dar livezile? Conchisera ca livezile ar putea sa le ia, ca si celelalte petece de pamint destul de sterp, pentru ca erau mai departe de casa, nu tineau de casa. Da, dar paminturile erau asa de risipite pe dealurile din jur, ca nu intelegeau cum or sa le puna laolalta la Gospodarie. Dar animalele? Cu animalele era cel mai simplu, le puteau lua cel mai usor, le puteau duce la abator, le puteau urca in tren ca sa le trimita in Rusia ca despagubire de razboi. Deja mai luasera, desi parca grijuliu sa mai ramina si aici cite ceva. „Dar calul?". „Sa stii, Vasile, ca mai intii o sa ia caii, o sa-i omoare si o sa-i deie la pesti, in deal, la pastravarie, pentru ca or aduce tractoare rusesti". „Cum o sa mearga tractoarele aici, pe dealurile noastre, unde si caii astia se descurca destul de greu?". Intrebarea era buna, dar nu o pusese cui trebuie. Acum, toate ca toate, dar ce o sa faca el fara calul lui de care era foarte mindru, ce o sa faca cu caruta de care era la fel de mindru, nu prea stia. Daca-i iau calul, o sa bage caruta pe foc. Daca nu i-o iau tot ei. Daca taie caii si-i dau la pastravi, ce-au sa mai faca cu finul? O sa-l deie la vite? Dar daca iau si vitele si le trimit in Rusia, cum se aude. Lui Vasile incepu sa-i arda mintea, sa-i ia creierii foc. O lua pe Maria de pe scaun, o duse spre pat unde-o rasturna, mai brutal decit ii era felul, ca trebuia musai sa se ostoiasca. Se imbraca ginditor, isi lua bun ramas, iesi din casa, isi conduse caruta afara din curte, urca pe capra, isi indemna calul la drum si o lua la fel de ginditor spre casa lui. Nu, nu, ceva nu mergea, ce-o sa faca el fara calul lui, fara caruta lui, fara drumurile lui de fiecare zi, de fiecare dimineata? Dar daca vine Gospodaria peste ei, n-ar putea sa-l lase pe el in pace cu calul lui cu tot? Dar, oare, la Gospodarie, chiar nu vor mai fi deloc cai si carute, numai tractoare din Rusia? Daca totusi mai sint, ar putea sa-l lase cu calul si caruta lui, ca doar se pricepe cel mai bine, nu? Isi punea intrebarile, isi dadea raspunsurile, dar nu se linistea, mai ca-i venea sa intoarca din drum, sa se duca iar la Maria si sa ramina peste noapte. Dar nu ramasese niciodata noaptea la ea si nu prea stia ce sa-i spuna, cum sa-i spuna. Si apoi nu era un nevolnic sa se ascunda sub fusta femeii. Mai trebuia si sa se trezeasca de dimineata, inainte de rasaritul soarelui, pentru drumul la gara. Isi continua mersul si gindurile, intra in curte, deshama calul, il duse in grajd, ii dadu amestecul de seara si apa intr-o galeata, se duse in casa si se trinti imbracat pe pat, fara sa mai aprinda lampa cu gaz. Ramase asa pina dimineata, mai atipind, mai trezindu-se ca sta cu ochii deschisi beliti spre tavanul din birne nevopsite, dar ingalbenite si negre de la fum si de la trecerea vremii. Era o casa mult mai batrina de o suta de ani, construita de Pavel Lemnarul, prima casa pe care o facuse cind ajunsese acela aici, dupa care umpluse satul de case din lemn, cu temelie de piatra.

De la o vreme, zvonurile au inceput sa capete un contur mai precis, sa se intrupeze in intimplari ciudate si inspaimintatoare. Oameni imbracati nemteste, dar cu sepci rusesti, cu serviete mari si negre, femei imbracate in camasi barbatesti, incruntate ca tovarasa Ana, navalisera in sat ca un roi de lacuste, ca un nor negru si periculos. Ii vedeai pe toate ulitele, misunau peste tot, nu te mai puteai pisa de raul lor. Intrau din casa in casa, cite doi cite trei, in haita, insotiti de secretarul de partid, care era si primarul pus de ei inca de acum doi ani, Gimboi Prostu, ori de popa Petre, ca sa-i lamureasca pe oameni. Oamenii nu erau insa usor de lamurit. Daca nu reuseau sa evite intilnirea nedind drumul la usa, daca nu reuseau sa fuga prin spate sa se ascunda in padure, lasind in urma copiii sa spuna ca-s plecati cu treburi din sat, ascultau fara sa intrebe si, la sfirsit, promiteau solemn sa se mai gindeasca asupra minunii pamintului si lucrului in comun. Din cind in cind, noaptea, unii dispareau de acasa in Volga neagra si cind reveneau, dupa mai multe zile, cu fetele supte, nebarbieriti, cu ochii reflectind o expresie stranie de teama si uimire, nu spuneau nimic, nici macar nu mai ieseau din casa citeva zile. Cind reveneau tovarasii, cu hirtiile potrivite, pe care le mai vazusera de citeva ori inaintea disparitiei, muiau degetul mare al miinii drepte in tusul rosu al calimarei si-l apasau tremurind in josul filei din mesajul careia oricum nu intelegeau nimic. Dar sperau ca va fi bine, mai bine decit in zilele in care disparusera. Cei care mai prinsesera scoala imperiala semnau cu litere mari si drepte. Gindeau ca oricum asta e doar o hirtie in vreme ce pamintul era pamint, iar hirtii aveau si ei, chiar mai vechi, cu peceti K.K., pe care le impachetasera si le ascunsesera cu grija, in podurile grajdurilor ori in adincul pamintului, invelite in cauciuc. Deocamdata astia nu-i intrebasera nimic de hirtiile lor vechi, nu parea sa-i intereseze, ori aveau mai multa incredere in hirtiile lor noi. Cine stie? Cine intelegea ceva din vremea asta noua, a Gospodariei? Popa le zicea ca n-o sa mai fie seceta, ca seceta venise pentru ca ei fusesera rai si nu intelesesera, ca apa lui Dumnezeu va fi adusa pe ogoare, de la izvoarele din munte prin tevi, impinsa cu motoare electrice. Gospodaria insemna puterea lor si curent electric! Asta le-a spus-o Gimpoi, cind i-a adunat in fata primariei, care acum era sfat, adica soviet, dar pe romaneste. N-aveau nimic cu curentul electric, dar puterea lui, impreuna cu a lui Gimpoi Prostu, chiar te punea pe ginduri. Se si gindeau ca, pina la urma, o sa se curenteze Gimpoi de la curent de prost ce era, dar cind o sa mai vina si curentul asta? Si daca Prostu o sa-i curenteze si pe ei? Doar, atunci cind cazuse cu caruta in ripa, la marginea satului, inspre munte, el scapase, dar soacra-sa se dusese intins si pe loc la bunul Dumnezeu! Daca astia-s asa de destepti, de ce oare nu gasisera pe altul mai destept si mai gospodar, da, asta chiar era o intrebare de care nu reuseau sa scape, desi stiau ca Gimpoi il avea pe frate-su, fostul muncitor, la raion, daca nu cumva chiar la regiune. Care fusese dus la rusi in timpul razboiului si se intorsese cu Tudor Vladimirescu, pe tanc, pina la Bucuresti, dupa care fusese trimis aici sa organizeze toata treaba asta cu Gospodaria.

Intr-o noapte, pe cind se odihnea dupa vizita obisnuita la Maria, Vasile Alui Mihai a disparut si el de acasa luat de Volga neagra. La el, cum statea in afara vetrei satului, ajunsesera mai tirziu. De citeva ori, nu-l gasisera, pentru ca era plecat in carausie. De alte citeva ori, reusise sa stea ascuns in pod la Maria. Dar, atunci cind in sfirsit dadusera peste el, lucrurile au mers prost. Degeaba incerca popa sa-l linisteasca, degeaba incercau tovarasii sa-l convinga. Il luase pe nu in brate si nu-l mai lasase pina la sfirsit. Stia, si spunea, una si buna, casa lui, calul lui, caruta lui, livada lui si nimic altceva. Statusera la el dinaintea prinzului pina spre seara, cind plecasera mai obositi decit el. Doua zile nu se intimplase nimic, crezuse chiar ca l-au lasat in pace, dar a doua seara, spre miezul noptii, masina oprise scrisnind din frine in fata casei, doi barbati instrasera, il luasera pe Vasile care, prevazator ori nepasator, se culcase iarasi imbracat, il urcasera in masina, ii pusesera o banda neagra pe ochi si disparusera in noapte pe drumul spre regiune.
L-au purtat pe un coridor lung legat la ochi si l-au aruncat singur intr-o celula plina de apa, mucegaita, cu un bec chior agatat in tavan si un pat de fier fara nimic peste plasa impletita din arcuri de sirma ruginite. Nu stia cita vreme a trecut pina l-au luat prima data, l-au purtat iarasi pe coridor, l-au urcat niste scari si l-au instalat pe un scaun la un birou, i-au legat miinile in niste chingi de piele de spatarul acestuia, in vreme ce o lampa puternica ii strivea ochii. De partea cealalta se auzea doua voci, dar nu reusea sa vada pe nimeni, atit de puternica era lumina lampii. O vedea, ii strapungea pleoapele, daca incerca sa le inchida. Nici nu mai incerca de la o vreme, pentru ca se trezea, daca inchidea ochii, banditul de el, ca asa ii spuneau, se trezea palmuit de i se izbea capul nu doar de spatarul scaunului, ci si de marginea mesei negre. Nu l-au convins prima oara si, dupa vreo jumatate de zi, l-au carat inapoi la subsol. Nici nu intelesese nimic. Nu-l intrebau decit foarte rar de Gospodarie, in schimb ii ziceau ca plecase la razboi impotriva orinduirii sovietice. Dar el nu plecase de placere, nici de capul lui, ci pentru ca ii venise vremea si fusese mobilizat. Nu se prea intelegeau si mai primea cite un lat de palma peste fata. Una din voci parea mai blinda, dar parca si loviturile mai violente, mai simtite veneau tot dinspre partea aceea. In vreme ce zacea facut covrig pe pat, cu ochii inchisi, durerosi de la lampa din camera de ancheta, i-au bagat in celula o bucata de piine neagra si o ceasca cu apa. A mincat piinea incet, a baut putina apa si restul a lasat-o pe mai tirziu. Simtea, stia ca o sa mai dureze, nu se putea termina asa de simplu. A trecut din nou un timp nemasurat. Nu stia cind e zi si cind e noapte, becul chior era aprins in permanenta si nu era nici o fereastra care sa dea in afara. Mai primise de doua ori bucatile de piine si cana de apa, dar nu stia la ce interval. Cind l-au luat iarasi, l-au dus intr-o alta incapere, mobilata boiereste, cu doua fotolii de culoare visinei putrede. Pe un fotoliu era un fel de bunic sfatos, care i-a facut semn sa se aseze pe celalalt. Intre ele, intre ei, o masuta de arama, pe care erau asezate un ceainic, o zaharnita si mai multe cesti frumoase de portelan. Bunicul l-a servit cu ceai - nu mai bause asa un ceai din vremea razboiului! - si i-a vorbit vreo ora, fara sa-l intrebe aproape nimic, cu un accent rusesc nu foarte pronuntat. De fapt, vorbea chiar bine romaneste, poate era basarabean ori, mai degraba, un rus care a trait multa vreme in Basarabia. Nu prea a inteles rostul acelei intilniri, banuia insa ca rusul, ori ce-o fi fost, voise sa-l masoare. La sfirsit, au venit cei doi gardieni, bunicul l-a condus pina la usa, i-a dat mina la plecare si i-a zis sa se gindeasca bine la ce are de facut. Credea ca merge inapoi in celula, dar s-a trezit condus cu ghionturi repezi in directia opusa. L-au bagat intr-o camera mai mare, cu tot felul de instrumente metalice pe mese si pereti. In dreapta camerei, era un fel de cusca de lemn inalta de-un stat de om inalt, cu gauri in pereti, ca pentru aerisire. Au deschis usa acesteia, care era peretele din fata, si l-au impins inauntru. N-a inteles pina n-a simtit primul cui cum ii zgirie coasta. Pe dinauntru cutia era captusita cu cuie de aceeasi dimensiune, de douazeci, ba nu de douzecisipatru, si-a zis el, care mai tinea minte ca taica-su, saracul, ca si bunicul, ca si toti pina la Pavel, fusesera lemnari. Trebuia sa stai nemiscat in aceasta cutie, dar nu aveai cum, pentru ca picioarele oboseau si refuzau sa te mai sprijine si atunci te rezemai si cuiele iti patrundeau in locul de sprijin. Mai intii cedase piciorul ranit, apoi si celalalt, neputind suporta singur toata greutatea trupului obosit. Cit o fi stat acolo? Nu stie. Nu stie nici macar daca, in cele din urma, a murit, a adormit ori a lesinat urlind.

Era oare Maria cea care-l oblojea cu pinza muiata in otet ori Liuba? Parca era si una si cealalta, isi schimbau chipul inainte de a se hotari. Acum e Liuba care se dezbraca repede si chicotind, apoi il dezbraca pe el scotind chicote si mai nelinistite. De la Liuba si Marusia, invatase chestia cum mingiiatul femeii inainte de a o patrunde, inainte de razboi nu stia asta. O facea repede, se imbraca si-si lua de-o grija. Era, totusi, Liuba, nu Maria, nici Marusia. Inainte de a se intimpla altceva, de a se petrece ceea ce credea ca trebuie sa se petreaca, deschise ochii, urlind de usturimea insuportabila. Un gardian tinar si voinic ii curata ranile de pe tot corpul cu o bucata de pinza inmuiata in otet. Nu vrea sa-l chinuie, lucreaza ca un automat, incercind sa nu sara vreo impunsatura. Apoi, ia o cutie cu o unsoare galbena si-i unge rana dupa rana. Nu mai ustura, parca alifia asta alina durerea. Dupa ce termina, ii da izmenele si camasa. Si le pune. Gardianul ii aduce o fiertura greu de recunoscut si o bucata de piine. Soarbe incet fiertura direct din farfurie, cum beau rusii ceaiul, dar nu se poate atinge de piine. Cu degetele, culege de pe fundul farfuriei niste bucati de legume. Cind iese, gardianul ii face semn sa ia piinea si s-o bage in buzunar. O baga, biiguind ceva ce nu intelege nici el. Nu poate merge, se clatina in toate partile, ori parca podeaua, pamintul se misca. Gardianul il sprijina si el geme de durere. Tot corpul pare o rana in eruptie. Ajung la celula, gradianul o descuie si intra amindoi in camera. Ii lasa sticla de otet, cutia cu alifie si o bucata de cirpa curata de bumbac. Ca prin somn, aude cum il invata sa-si oblojeasca ranile de doua-trei ori pe zi. Ca si cum el ar mai sti cum trec zilele si noptile. Nu stie nici cum sa se aseze pe pat, ca sa nu-l doara. Pina la urma, pune haina jos linga pat, se aseaza in genunchi pe ea, se sprijina cu miinile de marginea patului si sta asa nu stie cita vreme. Adoarme, dar se trezeste urlind, pentru ca alunecase prin somn si se lovise la rani de podea. Or fi trecut citeva ore isi spune, asa ca se dezbraca, isi spala impunsaturile stringind din dinti si gemind in surdina, apoi le oblojeste cu alifia galbena, mirosind cumplit, dar care alina durerea, parca mingiie ranile. Isi pune haina pe marginea dinspre perete a patului, se urca cu greutate in pat si incearca sa se stea rezemat de perete. Nu e usor, dar totusi reuseste sa suporte atingerile. Sta asa citeva ceasuri, timp in care a mestecat incet si bucata uscata de piine. S-a trezit pentru ca simtea o durere in umar. In celula, un gardian, altul mai slab si mai virstnic, si un barbat in halat alb care ii spune sa se dezbrace pentru control. Se dezbraca incet, doctorul il consulta pe tot trupul, ii pune ceva albastru in citeva locuri, facindu-l sa urle de usturime, dar mai placuta i se pare disparitia acesteia dupa citeva secunde. Doctorul ii spune ca e bine, ca ranile nu se infectasera. I-a lasat sticluta cu lichid albastru si i-a spus s-o foloseasca in locul otetului numai daca observa ca intepaturile se umfla, se albesc, se infecteaza. In celelalte parti, sa foloseasca doar alifia. I-a mai spus c-o sa-l mai viziteze, dar asta nu s-a intimplat, pentru ca se trezise din nou cu gardianul in celula, care i-a dat si celelalte haine, l-a pus sa se imbrace, l-a condus afara, unde lumina soarelui l-a orbit de a trebuit sa se traga la umbra cu ochii strins inchisi. A stat asa nici nu stie cit, intredeschizind cu teama ochii, pina ce i s-a parut ca s-a obisnuit cu lumina, ca o poate suporta. Nu era nimeni linga el, s-a uitat de jur-imprejur si a luat-o incet spre gara din marginea orasului. Nu-l oprea nimeni si nu-i venea sa creada ca a scapat. Dar scapase, asa credea, asa voia sa creada. Si nu cedase, nu se lasase lamurit, isi spunea in minte, cuprins de un fel de calma jubilatie. In fond, chiar daca plin de impunsaturi, cu fata tumefiata de la loviturile de pumn si palma, traia si mergea liber spre casa lui, spre gospodaria lui, spre calul lui.

Drumul pe jos de la gara nu fusese usor. Se simtea sfirsit, il durea piciorul beteag, i-ar fi prins bine o tuica, si nu mai avea rabdare pina acasa. Drumul sau oricum trecea prin mijlocul satului. Dar, cind sa intre in circiuma, auzi galagie dinspre ateneul satesc, dinspre caminul cultural cum i se spunea acum. Se apropie incet si se rezema linga unul din multele geamuri acoperite cu perdele groase ale salii mari. Copiii de scoala cintau un cintec cu niste vorbe foarte curioase, pe care nu le mai auzise niciodata:
„Hai sa facem o gospodarie
colectiva
si la noi in sat!
Viata sa ne fie
mai bogata
traiul sa ne fie
imbelsugat!"
Era ciudat cum accentuau aceste cuvinte pe care sigur nu le puteau intelege, cum nici el nu le intelegea prea bine pe toate. Ce naiba pot intelege niste tinci despre Gospodarie, cind nici el nu intelesese nimic nici macar dupa toata saptamina asta de chin? Asta sa fie Gospodaria, din cintec? N-ar fi avut nimic impotriva, doar ca nu intelegea cum devii mai bogat cind iti iau totul, nici dincotro o sa vina peste ei belsugul, mai ales pe seceta asta ce nu se mai termina. Dar cintecul nu se terminase, dupa o scurta pauza, venea un fel de pasaj mai degraba recitat, ca o poezie, decit cintat, copiii ridicindu-si si coborindu-si vocile, dupa niste reguli probabil invatate dinainte:
„Si-n gospodaria mare
A intrat si mos Mardare,
Cu Frusina, baba lui,
Si i-au zis chiaburului:
Mai, chiabure janchinos,
Da-te de pe craca jos,
Geaba umbli sa ne-nseli
Cu minciuni
Si amageli!"
Apoi, iar au inceput partea cintata, ca un fel de refren, si iar pasajul recitat, si asa mai departe fara sa se mai opreasca. Pareau ca nu se vor mai opri niciodata. Vasile asculta cintecelul si i se parea complet nepotrivit, daca nu de-a dreptul mincinos. Mos Maradare, saracul, murise dinainte de razboi, pe baba lui n-o chemase Frusina, ci Elena, iar pe aici despre chiaburi nici nu putea fi vorba. Cine sa fie chiaburul, poate el, cu livada sa, cu calul sau si caruta sa? Nu merge. Si totusi, cind au iesit in fuga rizind si hirjonindu-se pe usa caminului, copiii strigasera spre el „chiaburule"! „Mai sa fie, iaca m-am ajuns", isi zise indreptindu-se spre casa. Mai degraba e chiabur Gimpoi, cu tot ce furase de la ceilalti de cind incepuse treaba cu Gospodaria. Parca nici sa intre in circiuma nu mai avea pofta. Tuica lui oricum e mai buna, mai curata si mai sigura. A baut jumatate de litra, s-a dus la Maria sa-i spuna ca s-a intors dar nu era acasa, s-a reintors, a mai baut o jumatate de litra si a adormit ca un bustean prabusit in padure. De-abia se lasase seara, dar nu s-a trezit pina aproape de prinz a doua zi, cind Maria il scutura de umar. I-a verificat ranile, l-a sters pe ici pe colo, l-a oblojit cu alifia galbena si l-a pus sa-i povesteasca. Dar Vasile era pur si simplu mut, nu putea povesti nimic, isi amintea totul, chiar daca precum printr-o ceata deasa, dar nu-i venea sa vorbeasca despre asta. Ii era pur si simplu lehamite si dadu plictisit din mina. Maria l-a lasat in legea lui si a plecat spunindu-i ca-l asteapta cu masa. A adormit inapoi. S-a trezit spre seara, s-a spalat afara, cu apa de-abia incalzita, in balia de lemn, si-a schimbat hainele si a luat-o pe jos, nu ca de obicei in caruta, spre casa Mariei, fredonind in deridere cintecul ce-l auzise cu o zi inainte. Dupa masa, a luat-o pe Maria mai grabit decit de obicei, parca in sila i se paruse si lui, nu doar ei, iar la plecare i-a spus ca de-acum nu mai vine la ea, pentru ca nu vrea sa-i faca si ei vreun rau. Nu a ascultat raspunsul pe care voia sa i-l dea Maria si s-a dus tintit, cu pasi mari si repezi, acasa, acasa la el, cum isi spuse in gind.

Dupa vreo doua zile s-a trezit cu Gimpoi si doi tovarasi la poarta. S-a inchis in casa si s-a incuiat acolo, de cum i-a vazut dind coltul drumului. Cind au inceput sa izbeasca in usa cu pumnii si picioarele, a pus mina pe topor, a deschis si i-a amenintat ca le sparge testele pina au luat-o la fuga amenintind din curte. Au mai venit din cind in cind vreme de vreo doua saptamini, au citit inscriptia NU SEMNEZ, pe care-o scrisese cu pacura pe o scindura si-o batuse in cuie de poarta si au plecat. I-au trimis neamurile ca ambasadori, dar cind a aflat cu ce ginduri venisera, i-a dat afara si nu i-a mai primit. Noaptea statea la pinda cu pusca pe care o ascunsese dupa razboi si pe care ziua o ingropa cu multa grija in pamint, dupa ce o ungea si o invelea in bucata de prelata cauciucata. Dadea cu frunzis si paie peste locul proaspat sapat, cum facea pe vremuri cind ingropa minele din jurul taberei. Isi mai luase un ciine, urmind parca indemnul baladei. O bucata de vreme a fost liniste. Vasile isi ingrijea livada, isi curata porumbistea si mai facea cite un drum la padure, pentru unul ori altul. Apoi, a aflat ca padurea devenise a Gospodariei si nu mai are voie sa care lemne de acolo decit pentru cei care aveau bonuri, dar bonurile se imputinau de la o zi la alta, iar lemnul era carat cu camioane mari si verzi nu se stie unde, poate in Rusia, poate la fabrica, in oras. Nici transporturi nu putea face decit cu autorizatie, iar pentru aceasta trebuise sa dea cota mai mult de jumatate din tuica de anul trecut si sa amaneteze si jumatate din recolta de anul acesta. Insa nu in tuica, ci in fructe, pentru ca nu mai era nici un cazan de tuica in tot satul, ca partidul pusese monopol de stat. A fost iarasi seceta, al treilea an la rind, iata ca popa se inselase cu apa carata prin tevi electrice de la munte!, si n-a scos mai nimic nici din livada, nici din ogorul cu porumb. Se pregatea sa taie vaca, cind au venit si i-au luat-o nu la turma Gospodarie, ci in contul datoriei pentru autorizatie. Nimeni nu-i imprumta nimic, pentru ca nici nu ar fi avut ceva ori cine. Daca nu i-ar fi lasat Maria cite o mamaliga, niste cartofi ori fasole, cite un ou ori o bucata de brinza si citeva cepe, din cind in cind, in spatele portii, ar fi murit de foame ori poate s-ar fi imbolnavit de la verzaturile pe care le mai aduna de prin padure. Nici ciuperci nu erau, ca nu plouase, nici pesti in riu, care aproape secase, nimic. Nu regreta deloc ca nu intrase, ca nici cei care intrasera n-o duceau cu mult mai bine, le mai dadea de la dispensar untura de peste pentru copii, dar el n-avea copii, citeodata, la distanta de saptamini, lapte praf in cutii ruginite, cu vopseaua cazuta ori razuita, ca sa creada oamenii ca era de la ajutorul sovietic, nu produse americane venite imediat dupa razboi si nedistribuite, cind cu planul, cu Marsal ala, ori cum l-o fi chemat, plan inlocuit aici cu cincinale sovietice, mult mai bune cum se vedea de jur-imprejur! Se uitase si el la o cutie goala, gasita in praful drumului, si putuse citi cu mare greutate, din cauza razuielii, din fericire totusi grabite, citeva cuvinte straine, dar cu litere romanesti, nu rusesti. Era asa cum crezuse el, laptele ramasese de la americani, nu venea de la ajutorul rosu, ori cum ii mai ziceau astia cu Gimpoi in frunte. De altfel, daca m-ar fi intrebat, i-as fi putut spune si eu ca laptele praf e american, pentru ca-i auzisem intr-o noapte pe mama si tata vorbind in soapta despre asta. Eram destul de mic, dar deja intelegeam despre ce era vorba, incepusem sa si vorbesc stilcit si alintat. Cine stie, poate pina la urma chiar vor veni, isi zise in gind, desi, dupa atitia ani de asteptare, Vasile isi cam pierduse speranta, obosise, simtea ca imbatrineste, desi era inca in floarea virstei.

Da, simtea ca imbatrineste, desi era inca in floarea virstei! Intr-o buna dimineata, se trezi devreme ca de obicei, se spala si se primeni, apoi se aseza la masa cu o foaie de hirtie luata de la magazin impreuna cu plicul cu stema RPR drept timbru, cu condeiul de lemn in mina dreapta si calimara in partea stinga a colii. Scria incet, cu grija, gindidu-se la fiecare cuvint si la cum se scrie corect fiecare cuvint. Nu voia sa se faca de ris in fata autoritatilor, cu un prilej atit de insemnat. Era o cerere. O cerere prin care cerea politicos voie sa plece in Australia, nu in America, care devenise dusmanca tarii in vremea din urma, ci in Australia, care era cel mai indepartat punct de pe harta, sa plece el, impreuna cu calul sau. Si cu caruta sa. Credea ca a facut bine ca nu ceruse sa plece in America, toata ziua era vorba de imperialistii americani, despre negrii explotati, „la New York, in loc de ciori/ negri in spinzuratori" citise intr-un ziar la circiuma, despre Coreea ocupata care lupta eroic cu agresorii americani. Era mai potrivita Australia, nu se spunea nimic despre ea nici in ziar, nici la difuzorul de linga sfat. A semnat cererea, a luat-o in mina, in cealalta a luat calimara si a mers in grajd. Acolo, a ridicat piciorul drept din fata al calului, a uns copita cu cerneala si a apasat-o cu grija in josul foii de hirtie, linga semnatura sa. Apoi, s-a reintors in casa, a adaugat sub cele doua semnaturi „Traiasca lupta pentru pace", cum fusese invatat sa faca cind completase cererile pentru autorizatie si, ca sa fie mai sigur, adauga dedesupt si lozinca pe care o auzise de 7 Noiembrie, cind se sarbatorise Marea Revolutie din Octombrie, „RPR - URSS, bastion al pacii e!". Nu intelesese el cum se sarbatorea revolutia din octombrie in noiembrie, dar lozinca i se paruse numai buna pentru a da o greutate mai mare cererii sale. Pe aceasta, a impaturit-o cu grija, a pus-o in plic, a lins lipiciul de pe margine cu limba, a lipit plicul, l-a adresat tovarasului prim de la Bucuresti, de la Comitetul Central, si s-a indreptat spre oficiul postal. Pe drum, simtea cum inima ii treasata de bucurie, ori de usurare, nici el nu stia prea bine. Fusese salutat si raspunsese la saluturi, salutase si el citiva oameni, dar o facuse automat, nici macar nu bagase de seama cine erau. S-a oprit ginditor in fata cutiei postale albastre, stropita cu noroi cenusiu-alburiu de masinile in trecere, a rasuflat adinc, usurat, si a strecurat plicul prin crapatura ingusta. I se paru ca face altceva si se rusina. Dar chiar semana cu alte crapaturi, cum si ce facuse el semana cu alte gesturi de eliberare. O facuse!, da, acum trebuia doar sa astepte raspunsul, aprobarea. Se gindea cum naiba o fi si Australia asta, ca el nu stia decit ca acolo sint canguri, care sar cu puiii ascunsi intr-un fel de punga de piele de pe abdomen, o punga care se cheama masurpiu sau marsupiu. Vazuse si o poza cindva, in copilarie. Dar ii placea cum suna, A - u - stra - li - a, Australia, Australia, Australia, A - u - stra - li - a, ei, da, pronunta numele exotic in gind si i se parea ca suna foarte bine, trebuie sa fie o tara frumoasa, nu se poate sa nu fie o tara numai buna pentru el si calul lui. Semana cu Austria in care se nascuse, ca atunci cind se nascuse aici mai era Austria, si asta nu era putin lucru, intr-un fel, plecind de acasa, s-ar fi reintors tot acasa. Austria si Australia, doar doua litere diferenta, trebuie ca seamana intre ele!
Daca aprobarea n-a venit, raspunsul l-a primit chiar a doua zi inainte de apusul soarelui. Un GAZ verde-kaki a oprit la poarta, doi barbati au intrat in curte, in vreme ce al treilea ramasese la volan, l-au indemnat prin gesturi sa-si puna paltonul, l-au prins de corp, i-au rasucit miinile la spate, i-au pus catusele fara sa spuna vreun cuvint, fara sa-l intrebe ceva, i-au trintit strimb caciula pe cap si apoi l-au urcat in masina in mai putina vreme decit mi-a luat mie sa descriu toate aceste actiuni succesive si uneori concomitente, injurind numai fara convingere cind a pornit masina. In urma, doar praful gros al drumului, ridicat de rotile grabite ale masinii si nechezatul calului din grajd. Pe care, iata, nu-l ridicasera, desi semnase si el cererea de emigrare. Calul, ramas singur si legat in grajd, fara apa, s-a smucit nechezind in legaturi pina intr-o dimineata, cind Maria, trecind pe acolo minata de un gind obscur, l-a auzit, i-a dat un brat de fin si o galeata cu apa, apoi l-a dezlegat si l-a minat spre grajdurile Gospodariei. In mai putin de doua zile, armasarul a reusit sa rastoarne o caruta, rupindu-i osia, sa loveasca vreo doi ingrijitori cu picioarele din spate, sa rupa un capastru iar, cumva in trecere, mai muscase si pe cineva de mina. Voiau sa-l sacrifice si sa-l trimita la pastravarie, cind Maria le-a reamintit ca nici Vasile, nici calul lui nu se inscrisesera GAC si ar fi mai potrivit sa astepte sa se limpezeasca lucrurile, ca sa nu se trezeasca vinovati de distrugerea bunurilor altuia. Mai mult ca sa scape de batia de cap si de bataia ei de gura, i-au dat voie sa ia calul, sa-l duca unde stie cu ochii si sa-l ingrijeasca. Au pus-o sa semneze chitanta ca l-a luat in grija, desi nu era foarte clar de la cine si ce luase, odata ce calul oricum fusese si ramasese al lui Vasile, chiar daca despre soarta acestuia nu mai stia nimeni nimic de la plecarea sa in GAZ-ul verde-kaki, asezat cu miinile legate la spate, intre cei doi muti in scurte negre de piele.
Despre Vasile nu stia nimeni nimic, nici macar Gimpoi, care zicea „las` ca stiu tovarasii mai bine", si nici nu avea sa stie nimeni vreme de peste cinci ani, cind s-a intors, mai slab, mai imbatrinit, cu dintii rariti, cu parul sau des injumatatit si sur, cu santuri adinci sapate in pielea obrazului, imbracat intr-un fel de salopeta albastra foarte uzata si cu ochii goliti, care parca priveau dincolo de fiinte si lucruri. Nici atunci n-au aflat mare lucru, pentru ca nu vorbea cu nimeni despre asta, cum in general nu vorbea aproape deloc decit, uneori, rareori, cu Maria, monosilabic, despre fleacuri, despre cele ale zilei. Si-a curatat curtea si gradina invadate de buruieni, a reparat casa pe unde nu avea incotro, a schimbat chiar si o parte a acoperisului pe care crescuse iarba, si-a recuperat calul, acum mai batrin si acesta, dar inca in putere, ca si Vasile, si si-a reluat viata de parca n-ar fi fost plecat mai bine de cinci ani. Pentru o farfurie de mincare, o traista de faina ori un pui, ajuta pe oricine la orice munca. Nimic nu i se parea greu, sa repare un gard, sa schimbe un acoperis, sa sape o fintina. Nu vorbea cu nimeni si-l puteai crede mut daca, uneori, la circiuma din sat, cind se intrecea la bautura, ceea ce se intimpla foarte rar, n-ar fi izbucnit, cintind mereu, cu voce sfisietoare, acelasi cintec, ce incepea cu versurile „Of, Baragan, Baragan/ te-am lucrat an dupa an/ fara piine, fara ban" si continua cam la fel. In acele zile, sau mai degraba nopti, pleca doar cind se inchidea circiuma, clatinindu-se incet spre casa, dar continuindu-si cintecul pina disparea in noapte. Inca mi-l amintesc, plecind, vazut din spate, aplecat usor inainte si clatinindu-se nu in lateral, de la stinga la dreapta, ci mai degraba din fata in spate si invers. Un fel de a te clatina ramas de pe malurile abrupte ale Canalului, dupa cum aveam sa aflu de la altcineva care fusese si el acolo, mai tirziu, mult mai tirziu, cind incepuse a se vorbi despre lucrurile astea, pentru ca daduse liber la vorbe succesorul liderului mort.
Daduse liber succesorul, dar pe vremea lui a venit si sfirsitul lui Vasile, sfirsitul calului, sfirsitul povestii. Totul ar fi putut continua asa, cum se petreceau lucrurile de la cea de-a doua intoarcere a lui Vasile in sat. Se impacase cu soarta, vremurile se impacasera si ele cu el ca si cu o ciudatenie care nu mai dauneaza mersului prestabilit al lucrurilor. Nici macar de autorizatie nu-l mai intrebau, dar si el iesea tot mai rar cu caruta. Cotele disparusera si nici ar mai fi avut ce sa-i mai ia, chiar daca nu ar fi disparut. Dar, intr-o dimineata, s-a trezit cu primarul la poarta, nu Gimpoi, ca acela murise accidentat de un tractor, cind inspecta beat aria, celalalt nou, care i-a spus ca trebuie sa-si darime gospodaria si s-o mute mai linga sat pentru ca incurca planurile de sistematizare a asezarii venite de la judet, ca acum nu mai erau regiuni si raioane, ci judete. Vasile parea sa nu inteleaga nimic, oricum n-a raspuns nimic, a dat numai din cap, a luat hirtia de instiintare din mina primarului, a rupt-o fara sa o citeasca si a aruncat-o pe jos, linga cotetul gol al porcului. Si-a pus o haina groasa si caciula si a plecat spre circiuma. S-a cautat prin buzunare, a gasit citiva lei si a cumparat o jumatate de rachiu de mere pe care a inceput sa-l bea in liniste. Pahar dupa pahar, dar cu inghitituri mici si rare, insotite de la fel de rare fumuri din tigarile Marasesti si Nationale, amestecate in acelasi pachet, dupa cum le primise de la unul ori de la altul din cei pe care-i ajutase la vreo treaba. Dupa ce a terminat de baut toata sticla, s-a ridicat incet de la masa, l-a salutat, pentru prima oara probabil, pe vinzator, care a ramas cu gura cascata citeva clipe pina a reusit sa raspunda, si a plecat, clatinindu-se ca de obicei in asemenea momente, spre casa. Desi era tirziu, l-am vazut de dupa gardul dispensarului, din spatele caruia il pindeam de cite ori aveam ocazia. Il vedeam cind intra in circiuma si ramineam acolo, dupa sipcile noi, vopsite in alb stralucitor, oricit ar fi fost nevoie, ca sa-l privesc clatindu-se singur la plecare. Cred ca stia ca sint acolo, pentru ca se uita uneori fix unde ma aflam eu si se incrunta. Sau mi se parea mie ca se incrunta. Ma tulbura, ma fascina si ma inspaiminta. Nu as fi pierdut nici un prilej sa ma uit dupa el, poate tocmai pentru spaima aceea placuta, ca un fel de tremur, ce-mi cuprindea pieptul, sau stomacul, ca nici acum, cind m-am facut baiat mare, cum zice bunica, nu stiu prea bine sa fixez locul sufletului. D-apai atunci, cind aveam doar vreo sapte-opt ani? Noua? Mai degraba, mai degraba noua.
Cred ca trecuse de miezul noptii cind ne-au trezit urletele innebunite ale ciinilor din tot satul. Dinspre tarina, flacari mari urcau spre inaltul cerului, iar fumul gros plutea pe deasupra satului purtat de un vint viforos. Deasupra flacarilor, Dumnezeu desenase cu altfel de flacari un cal rosu, urias, in salt inainte neretinut, ce semana cu calul desenat de un pictor rus din Franta, pe care aveam sa-l vad mai tirziu intr-un album din biblioteca parintilor. Un om urias calarea calul si o caruta cit un munte se tinea legata in spatele lor. Chagall parca il chema pe pictor, iar calul de pe cer, din noaptea aceea, era exact la fel, nu ma inseala memoria, pentru ca nu l-am putut uita cu niciun chip si nici nu l-as putea uita in veci. Dar acest cal era lucrarea lui Dumnezeu, cum zicea tata Marghioala, de poalele careia ma prinsesem cu toata puterea si nu le mai dadeam drumul. Semana cu calul din albumul de mai tirziu, doar ca era mai mare, mult mai mare, foarte mare, asa cum aveam sa mi-l inchipui, inca si mai tirziu, pe cel pe care voise sa-l deseneze Dali in trupul Baraganului, al acelui Baragan care fusese locul surghiunului lui Vasile, ca sa ne aduca turisti spusese pictorul, dar nu reusise sa se inteleaga la pret cu succesorul. Asta e un cuvint pe care-l stiu de la tata, de multa vreme, de cind murise tatacul si venise asta nou, succesorul, alt succesor, ca peste tot vin succesori cum aveam sa aflu, pe care-l vazusem, cind coborise din tren in gara din oras, si care n-avea mustata deasa ca Tatucul, ci chelie, o chelie pe care o stiam din poze, char daca atunci, in gara, era acoperita cu palaria. Mai tirziu, mult mai tirziu, aveam sa aflu ca La Kremlin era regula paros - chelios, care nu se incalcase niciodata. La Bucuresti, doar Chivu, yoghinul cum i se zicea, ca-si daduse singur sutul in cur cind venise succesorul, doar Chivu fusese chelios. Dar, acum, stateam in noaptea luminata de flacari si priveam uriasul cal rosu care galopa cu tot cu calaretul sau in legea lui catre cer, catre inaltul cerului. Cit a mai fost noapte, a ars tot, si casa, si grajd, si claia de fin, pina si cotetul gol, din chirpici, al porcului. Nici urma de Vasile, de cal ori de caruta. Oamenii zic ca i-a mistuit focul de tot, de n-a mai ramas nici urma de urma lor, de parca nici n-ar fi fost, nici un os, nici un nasture de la haine. Dar eu stiu, numai eu stiu ca Vasile si-a luat calul si caruta, a incarcat-o numai cu cele trebuincioase si a zburat in Australia. Stiu asta sigur, pentru ca in buzunarul meu sta cutitul cu plaselele din os, doar usor afumate, nu arse, pe care-l vazusem cind sapase fintina din fata dispensarului, cind il scosese sa-si taie piinea si slanina intr-o pauza, pe care voisem sa-l iau, dar nu reusisem, pentru ca ma prinsese usor de mina cind tocmai ma pregateam sa-l apuc. Si tata Marghioala stie, ca am auzit-o intr-o seara plingind in bucatarie si intrebind „unde-ai plecat asa departe, Vasile?". Dar in dimineata de dupa noaptea focului si a uriasului cal de foc zburind pe cer, gasisem cutitul exact in locul in care stateam de obicei la pinda, invelit in bucata de musama verde, ca de obicei cind il scotea Vasile din buzunar. Si nu-l pusesem eu acolo, pentru ca nu reusisem sa-l fur, asta e sigur. Si acesta era un semn pe care mi-l lasase cind isi luase calul si caruta, cind daduse foc casei si cind plecase in zbor inalt spre Australia lui. Si, poate, odata voi ajunge si eu acolo si voi afla sfirsitul povestii, sfirsitul adevarat al povestii. Deja stiam ca va trebui cindva sa-i spun povestea asa cum a fost, drept plata pentru darul ce mi-l lasase la plecare, dar pe care-l privesc, acum, linga mina mea stinga, in vreme ce-i reconstitui povestea, dupa notitele facute atunci, intiia oara cind am dorit s-o reconstitui, din amintirile supravietuitorilor si nu reusisem sa trec de o biata schita rapida si incompleta. Dar, poate, de data asta a avut mai mult noroc, poate am avut mai mult noroc, mai multa rabdare si poate am capatat o memorie mai ascultatoare si mai precisa odata cu trecerea timpului. Ca nu se poate sa nu intorci darul prin dar.

Septembrie - octombrie 1978 - Ianuarie 2003