Vladimir Sorokin este autorul cărţilor arse în Piaţa Roşie din Moscova - şi de către bătrînii comunişti, şi de către garda tinerilor scriitori putinişti - , scriitorul asupra vieţii căruia s-a atentat cu un TIR imediat după apariţia romanului "Ziua opricinicului", scriitor rus care predă creative writing în Germania şi Japonia, dar căruia i-au respins acordarea vizei pentru SUA, unde fusese invitat insistent pentru unul din nenumăratele premii literare cu care a fost distins. Sorokin spune că pentru scriitor nu trebuie să existe graniţe şi limite, că dacă nu eşti liber pe hîrtie atunci de ce să mai scrii? Un scriitor care-şi scrie romanele în primul rînd pentru sine, pentru care nu există noţiuni ca "permis" şi "nepermis" din punct de vedere cultural. Un scriitor care spune că nu trebuie confundată literatura cu viaţa, cel mai în vogă şi mai popular scriitor rus contemporan, atît în Rusia, cît şi în restul lumii.
INIMILE CELOR PATRU este textul în care Vladimir Sorokin experimentează la fel de mult ca-n proza sa scurtă („Dimineaţa lunetistului”), punînd la încercare mai mult ca oricînd rezistenţa hîrtiei, dar şi a personajelor de pe hîrtie, sîngele lor înroşind complet atmosfera cărţii; poate cel mai sîngeros roman realist din timp de pace.
Cele patru personaje ale romanului (Rebrov - capul grupului, Ştaube – un bătrîn, Olga – fostă campioană şi Serioja – un copil) trăiesc după reguli bine stabilite, iar cînd aceste legi nescrise sînt în vreun fel încălcate cel care greşeşte e pedepsit fără milă şi fără nici o supărare (şi Ştaube, chiar la început, şi Olga, în tren). Un fel de super profesionalism imposibil de înţeles pentru oamenii normali. Aceste „inimi” fac crime oribile, îşi omoară părinţii cu sînge rece şi înainte de asta îşi amintintesc de copilărie, iar după aceste acţiuni criminale discută despre morală, îi judecă pe alţii pentru chestii minore, moşul critică generaţia tînără, discursuri aberante, despre felurile de defecare, despre rîie, despre rolul cauciucului în viaţa actuală, îşi pun probleme la care nu te-ai aştepta în nici un caz, Ştaube nu se revoltă că au fost fierţi... copii, ci că au fost fierţi de vii, de parcă ar fi vorba de animale sau păsări (ca-n proza scurtă "Deschiderea sezonului")... Foarte, foarte multă acţiune, acţiuni criminale, acţiuni incredibile, acţiuni inimaginabile, foarte multe verbe, multă mişcare, viteză mare. După atitea crime, chiar daca au fost şi ucideri în familie, cînd vine în vizită mama lui Rebrov, care e f. simpatică şi povesteşte despre viaţa ei, despre dizidenţă, despre cum l-a născut pe el, despre cît de greu i-a fost etc., deşi ca şi cititor(ul care ai ajuns pînă aici cu cititul) presimţi că i se va întîmpla ceva, totuşi speri că toate sînt astfel scrise ca pînă la urmă să nu se întîmple nimic rău, astfel Sorokin, speri, îşi va demonstra profesionismul scriitoricesc. Ei, nu, nici în asemenea situaţii Sorokin nu se înşeală, fiind fidel stilului său (nu dorintelor cititorului...). Un roman cu crime oribile, violuri inimaginabile, sex, acte de pedofilie, mult sînge (rece şi cald), execuţii îngrozitoare descrise amănunţit, cu foarte multe verbe şi cu o cruzime insuportabilă chiar şi dacă înţelegi că e "doar" un roman marca Sorokin, e literatură, domnilor, e pe hîrtie şi - vorba lui Sorokin - fiecare e liber să citească şi să interpreteze cum vrea. Vă asigur că în limba română nu s-a tradus un roman care ar putea fi comparat cu INIMILE CELOR PATRU de Vladimir Sorokin.
Vladimir Sorokin, „Inimile celor patru” (traducere de Mihail Vakulovski, coperta – Alexandru Pecican), Ed. Art, Bucureşti, 2008 |