„Eşti un loser, un nimeni – mic, urât, nu foarte deştept,
frustrat pentru că, la vârsta ta, nu ai, nu eşti absolut nimic”.
(Claudiu Komartin – poet roman din secolele XX-XXI)
Sunt mic, de ce să nu-mi fie frică?
Când am coborât la maşină, s-a pornit filmul. El, schilod şi neras, tras deoparte, cu picioarele încrucişate, sub salcia tunsă din faţa blocului, mârâia printre dinţi. Câţi vor fi rămas: “Paştele mă-tii de nesimţită!” La trei paşi (am reconstituit scena după o săptămână, de-asta îmi dă mâna să fiu aşa exact), lângă uriaşul coş rotitor, nevastă-sa, că prea-şi permitea să se hlizească de moaca scârbită a scobitorii, cu mătura sub braţ, se pişa crăcănată. Strada pustie. Vedeam prin parbriz cum jetul de sub fustă pişca asfaltul. Mustăciosul se trase hacana, spre semafor. Băgasem cheia în contact şi motorul duduia în creier ca un râs idiot de ţigancă: “ce-i, bă, dacă-mi vine?”
“Avem timp, la 8 mergem după sicriu. Încearcă să fii şi tu gata. Coboară să încălzeşti motorul.”
"Doamna Gina, vă rog eu din inimă, lăsaţi pe Cristi la înmormântare. Vreau să ţie de sicriu, că ăla micu' al meu - Dumnezeu să-l ierte, mititelul, îl iubea, doamnă Gina, tare de tot pe băiatul matale. Am chemat pe puşti şi vine tot blocul."
Doar ce i-am spus de mai multe ori mamei că nu vreau să particip, se-apucase să-i promită lui domn Sile că da, viu, cu condiţia să nu stau mult. C-aşa-i mama, nu ştie să zică nu. Abia se ţine pe picioare de oboseală, când sună vreo cufurită la doişpe noaptea că are febră, se duce, lasă somn şi se duce s-o liniştească pe proasta de la capătul oraşului!
Suzală al III-lea, cum îl porecliseră pe mezinul lui Sile, a apărut abia în toamnă la masă. L-a adus Bebe, frati-su, portarul nostru titular. Nu prea-l băgam în seamă pe ţânc. Ne pregăteam de campionatul de fotbal, puradeii nu prezentau interes. Adiţă apărea cu sfinţenie seară de seară la măsuţă, se aşeza sub o bancă, în cur pe ciment, şi urmărea discuţiile şi disputele, rozându-şi unghiile. Singur Doru mai avea obiceiul scârbos. De-asta se şi înţelegeau. Unghiile lui Doru, lungi şi cu mult pământ sub ele, nişte copite, i le-a ros Suzalică într-o seară după un pariu. Atât ştiam de el.
L-au găsit mort în lift, căzut în gol de la etajul şapte, după ce deschisese uşa cu cheia specială pe care o foloseam când se oprea curentul şi-i scoteam din beznă pe ghinioniştii blocaţi între etaje. Lecţia cu deschisul uşii de la lift o învăţasem de ţânci, încă înainte să fi înţeles cum se lua pâinea pe cartelă (juma’ de pâine de persoană) şi unde e sifonăria de la Crâng. Nu era unul să n-aibă habar s-o facă, fie că-şi scotea un scaun din casă ca să deschidă, fie că se ridica pe vârfuri. Tocmai de aceea a rămas un mare semn de întrebare cum de nu şi-a dat seama că liftul nu se oprise la şapte, ci mai sus. I-au cusut craniul, se dăduse pe din două de la buşitură. Variante au circulat printre pici. Cică era tare supărat pe Anemona, gagica lor, că-l pupăcise pe Mihaiţă într-o seară. Şi Suzalică i-ar fi spus c-o s-o pedepsească. Greu de crezut să fi fost altceva, mai ales că pizda e bine mersi măritată şi o doare-n spanac de pedeapsa rozătorului.
Dom’ Sile muncea la punctul termic. Bărbat pricăjit la 40-45 de ani pe-atunci, acum e posibil să fi murit, pentru asta nu bag mâna-n foc, tipul clasic de beţiv liniştit cu băşini la purtător şi bancuri răsuflate: "dacă vă atacă hoţii şi vă cer banii sau viaţa, nu fiţi proşti, ziceţi – Ia-o pe nevastă-mea, că e viaţa mea!" Te pomeneai cu el la leagăne, de-ţi stătea-n gâtu’ mă-sii pe cap cu povestea vieţii pe care o ştia toată gaşca. Cum a întâlnit-o pe biata Lenuţa în cimitirul din care fura flori să le vândă în piaţă (când nu se băgau ţiganii) şi a răpit-o de la nişte părinţi căpcăuni, care-o băteau cu coada de matură şi tot tacâmul. Ne mai învăţa nişte înjurături, frecţie, şi lipăia în zig-zag spre casă. De cele mai multe dăţi n-ajungea decât până la colţ, la barul lui nea Fănel, la una mică şi rămânea după 10-10.30, când intram noi în bloc. Ne-nţelegeam bine cu domn+ Sile şi îl luam drept scuză pentru întîrziere; ”l-am ajutat pe dom’ Sile să intre în casă” – strigam la mama, nervoasă că am ajuns la 11 şi înăuntru. Nu de puţine ori a adormit (sau a dormit, numai el ştie) în lift, că dacă-l prindea unu noaptea, când se oprea iarăşi curentul, rămânea acolo pînă dimineaţa. Om simţit, de ce să mai bată-n uşa de fier să scoale blocu’ la ora aia?
Cînd l-a lovit năpasta cu plodu’, i-a lipit poza pe uşile de la ghena fiecărui etaj, a plătit pe cineva de la Viaţa Buzăului să scrie despre nenorocire (să-l bage-n spital pe ziarist, nu alta, că nu i-au pus poza băiatului pe prima pagină, noroc cu sectoristul). Ce mai, ne-a fotografiat color cu mortul, a băgat o groază de bani în fanfară şi pomană. I s-a pus pata să ducem noi, copiii, sicriul din bloc până jos la carul mortuar.
N-am avut ce face. M-am dus. Sufrageria ghiftuită de curioşi, plozii se chiorau, cu lumânări în mâini la taica părintele, care arunca în aer cu fumigena lui enormă. Femeile boceau la fiecare “D-zeu să-l ierte!” (deşi Sile urla ca apucatul că prâslea moare nevinovat, mai bine murea Bebe, îi căra ăstuia o palmă pe după ceafă, că măcar apucase să facă prostii la cele treişpe primăveri). De-atâta înghesuială şi căldură (prin august) ajunseseră să-şi dea coate la-nchinăciuni, chit că mulţi dintre cei mari îşi făceau semnul crucii cam cu stânga. Sau eram prea ameţit.
Ne transpiraseră palmele. Ne-am opintit şi am săltat sicriul, futu-i, de pe masă. Beleaua a venit cum am ieşit din apartament, când, lăsînd greutatea mai mult pe faţă, Florinel s-a dezechilibrat. I-a dat drumul. Blestemăţia cu Adiţă cu tot s-a rostogolit pe scări cam la 7-8 trepte, prăvălindu-se cu fundul în sus peste ghivece. De tot râsul. Ne-au împrăştiat zbieretele mă-sii şi înjurăturile părintelui, care se grăbea al dracului la o nuntă (“grijania ei de viaţă”, “paştele mă-sii de copil!”, Florinel sau Adiţă, n-am înţeles – şi mai erau, dar numai pe-astea am apucat să le scriu acasă, că l-a luat Sile la pumni). Până şi paşnicul Sile ne-a luat la rost în bulibăşeală, după ce l-a mai afurisit pe popă, că-i băgăm îngeru’ cu creierii vraişte în pământ, c-a dat deja două sute să-i coasă capul…
Mare brambureală. M-am strecurat cum am putut prin puhoi şi am urcat în fuga mare câte două trepte deodată acasă. Cu uşa închisă şi lanţul pus, m-am aşezat tremurând vinovat (şi mie mi-a alunecat din mână magaoaia, şi eu am văzut terciul dintre ghivece şi am râs că-şi pierduse popa candela de nervi) sub icoana din dormitor, rugându-mă, naibii, cu lacrimi pe obraji, în genunchi la Maica Domnului să nu mă mai facă mare, ca să nu mai duc în viaţa mea sicrie.
Se pare că m-a ascultat. Mi le-au dus alţii. Ce uşurare! |
.jpg)
