Intentia acestei publicatii este reabilitarea unui mare necunoscut al literaturii romane, un autor practic desfiintat de regimul comunist, dar care este (dupa parerea mea) cel mai aspru "terapeut" al "disfunctiei totalitare". El a scris in plin regim comunist o proza atroce si teribil de autentica, o adevarata incursiune in patologicul romanesc, in culisele "omeniei", "sufletismului" si a "tovarasiei", oferindu-ne tesutul malign al unui "traditionalism" cinic si primitiv. Scrierile sale sunt valabile si astazi sau mai degraba, sunt universal valabile si nu se refera doar la comunism. Nu intamplator Laurentiu Ulici a spus despre "Guliver" (proza "forte" din volumul Rebarbor) ca este "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporana". Pentru cei interesati de o literatura nefardata, fara compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate in volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urma, acest prozator mi-a demolat convingerea ca proza ruseasca ar fi mai "dura" sau mai "taioasa" decat cea romaneasca.
Mitos Micleusanu
DOCUMENTAR
Deci, copii, ce vedem noi în acest film? Nişte soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cochete, călătorind în aceste drăcii. Soldaţii, îmbrăcaţi în uniforme cochete, fac semne cu mâna spre ecran. În urma tancurilor aleargă sau se târâie prin praf nişte tipi antipatici, negricioşi şi urâţi; ei sunt legaţi cu funii, lucrul acesta se vede că nu le face plăcere, dar iată că soldăţeii simpatico au înţeles; ei opresc cele două tancuri într-o poieniţă cu flori, acole îi dezleagă pe urâţi şi le înmânează nişte lopeţi care s-ar putea numi şi Linemann. Le fac semn să sape gropiţe. Ei, şi-n timp ce urâţii (câţi sunt? ia să-i numărăm: unu, doi, trei, cinci, şase, opt. Opt sunt, da, copii?), în timp ce ăştia opt îşi sapă gropiţele, băieţaşii noştri blonzi şi cuminţi se-aşează la umbră şi, uitaţi-vă, scot termosuri cu cafea cu lapte şi ziare şi un pachet cu cărţi, de-ăla pentru popa prostu’ şi beau cafea cu lapte şi citesc ziare şi joacă un joc interesant care poa’ să nu fie chiar popa prostu’. Vedeţi ce frumos? Şi ce clar se vede… Uite-l şi pe negrul acela cârlionţat lângă şenila tancului, e singurul care nu e blond, da oricum, e simpatico, uite-l cum stă cu pistolaşul ăla automat şi mestecă pâine cu unt şi-i păzeşte pe urâţi să nu fugă. Ş ice frumuşel ne zâmbeşte. Iar melodia care se-aude din tanc şi tuturor vai ! ce ne place se numeşte Yes, yes, she smiled to me; adică “Da, da, ea mi-a zâmbit”. Drăguţă melodie, şi-n timp ce unul dintre ei se duce la tanc s-o pună mai tare, s-o auzim şi noi, că doar se filmează! în timpul ăsta altul se duce spre cei opt şi le face semn să se grăbească, ce dracu’, după ce sunt urâţi, mai sunt şi puturoşi; doar n-o să tot pierdem timpul pe aşa o căldură…
Ei, dar unul dintre urâţi se-apucă şi-i rânjeşte în faţă, rânjet se numeşte asta, aşa obraznic, obraznic… Cum să nu-i cârpeşti nesimţitului o pălmuţă? Uite, i-a şi cârpit-o! Vai! Vai ce grozăvie, urâtul ridică lopăţica aceea, îşi face vânt şi iată! lopăţica a intrat ca-ntr-un pepene în capul soldăţelului, i s-a-nfipt prin gură până la ceafă, vai ce grozăvie, şi urâtul le strigă la ceilalţi să fugă. Soldăţelul a căzut, se zvârcoleşte între floricele încercând poate să înghită lopăţica, în timp ce şapte uricioşi mititei vor să fugă. Da’ cum să fugă, că-ntre timp soldăţelul cel negru da’ simpatico a lăsat felia de pâine cu unt pe iarbă şi pârrr-pac, pârrr-pac, trage cu pistolaşu-automat. Bravooo! Toţi cad până şi criminalul cu lopăţica (pentru că a scos-o din capul soldăţelului şi acum s-a repezit spre tanc). Pâr-pac, gata, cade şi ăsta, da nu-i mort, nu, că l-a împuşcat numai în picioare. Vedeţi ce cumsecade sunt soldăţeii simpatico, chiar dacă unii nu-s ei prea blonzi?... Şi totuşi, ce trist! Acum sunt siliţi să nu mai fie simpatico. Se reped toţi, au aruncat chiar şi cărţile din mână, se reped şi-n timp ce din tanc se aude Yes, yes, she smiled to me şi opt negricioşi se zvârcolesc în iarbă şi lăpticul curge din termose şi un soldăţel căzut în floricele rânjeşte c-o gură roşie până la şi chiar dincolo de urechi şi din gura asta ţâşnesc sfărâmături de dinţi şi sânge, iar pe bucata de pâine cu unt a negrului s-a depus o muscă mare şi verde şi plină de microbe… în timpul ăsta e un soare frumos şi o linişte în poeniţă… iar cărţile alea s-au împrăştiat pe jos.
S-au repezit şi-acum ăla cu lopata, gata, nu se mai vede, l-au acoperit cu uniformele lor cochete, şi bine fac, îl bat de-l omoară…
Ei, dar n-o să-l bată aşa până la infinit… Mai oboseşte omul! Iar ăla, uitaţi-vă ce obraznic, nici măcar n-a murit… şi tot el zbiară aşa, plin de ură, spre soldăţei, şi noroc că nu-l înţelegem, da précis că le aqduce injurii. Acum chiar că e urât; cu ochiul ăla scos care-i curge şi urechea sfâşiată şi-o bucată de obraz lipsă şi sânge… aproape că ne-ar fi milă dacă n-am şti că-i un criminal şi că soldaţii noştri sunt atât de buni şi simpatici.
Şi nici alea opt gropiţe nu le-au terminat decât pe jumătate! Ei, da nu-i nimic, soldăţeii îi iau şi-i înghesuie aşa cum se poate în gropiţe şi iată ce caraghios! nu se mai văd decât opt capete răsărind din iarba şi florile poieniţei. Acum să vedem ce-o să se mai întâmple.
Ah, da! băieţii în uniforme se suie-ntr-un tanc şi tancul porneşte şi-ncepe să facă ocolul poieniţei până ajunge-n partea cealaltă. Iar capul criminalului cu ochiu’ scurs şi-un obraz şi-o ureche cam lipsă se vede atât de mare pentru că-i în prim plan, asta se numeşte prim plan, copii. Vedeţi cum urlă, el nu ştie ce se-ntâmplă în spatele lui pentru c-a fost îngropat cu faţa la noi şi crede că-i îmbărbătează pe ceilalţi, dar el nu ştie ce se-ntâmplă. Să nun e mai uităm la el, copii, e aşa de dizgraţios!
În spatele lui, tancul a început să treacă uşurel peste capetele celorlalţi, nu se prea vede clar de-aici, dar auziţi urletele-acelea care ne străpung urechile şi dup-aia, hop, dispar ca prin minune. Unu, doi, trei, patru… Şapte, gataaa. S-a terminat. Şi cum să nu fie? Capul ăsta dizgraţios din prim plan, prostul ăsta de cap tot le mai strigă cuvinte de-mbărbătare celor şapte mici băltoace albicioase! Nu se mai aude Yes, yes, se aude alt cântec, iar unul dintre soldaţi a coborât din tanc şi se pare că vomează. I-o fi venit rău, nu vă mai uitaţi acolo. Mă-ntreb numai de ce or fi filmat lucrul ăsta atât de greţos cu vomatul. Nici măcar nu putem trage ceva învăţăminte.
Dar iată tancul face din nou ocolul poienii şi acum capul nu se mai vede, tancul s-a interpus între noi şi el, fundul tancului e-acum în prim plan, adică gros-plan dar voi nu ştiţi ce-i asta am să vă explic altă dată, ceea ce putem vedea este capul îngropat, din profil, cu ochiul întreg (slavă Domnului) în partea noastră, iar şenila tancului, tot profil, foarte aproape de cap. După cum vedeţi, la un pas. Şi vouă vi se pare că nu merge, dar şenila totuşi merge! numai că foarte încet, aşa ca minutarele unui ceas. Vedeţi cum uruie tancul, ca înnebunit (asta se spune că-i în relanti), şi şenila lucioasă parcă-i vie, cum tremură! Păcat că din cauza uruitului infernal nu se poate auzi ce-şi spun feţele soldăţeilor care au îngenuncheat lângă cap şi şenilă, ca să vadă cum o să se-ntâmple: fără să le pese că restul acesta de cap urlă plin de furie, ca o bombă incendiară (dar urletul nu-l auzim pentru că e acoperit de relanti-ul ceasornicului uriaş), fără să le fie scârbă de faptul că restul de cap scuipă spre ei salivă scârboasă cu sânge şi sfărâmături de dinţi; ei se şterg doar din când în când cu mâneca uniformei şi-şi comunică observaţii interesante pe care nu le putem auzi din cauza zgomotului.
Iar tancul e doar la un pas de capul acela descreierat, care, nu, nu, nu încetează, şi acum câteva minute părea că nu înaintează de loc, dar şenila urlă şi tremură, tremură şi puţin câte puţin înaintează iar toate astea nu ne plictisesc de loc, pentru că e tare interesant să vezi cum moare un om, mai interesant decât orice altceva, mai ales când te uiţi în prim plan.
În sfârşit! Iată şenila, gata, e ca o palmă de oţel nervoasă care tremură, vrea să-i mângâie fruntea, nu îndrăzneşte, dar iată a îndrăznit, numai puţin şi iar s-a retras sclipind rece şi tancul
uruie, uruie, uruie
iar capul scuipă şi se-neacă de furie spre palama nervoasă, dar palma îl mângâie ceva mai tare de astă dată, ca şi cum i-ar spune hai linişteşte-te, şi el nu se
uruie uruie uruie
linişteşte şi urlă dar nu se aude de unde atâta furie şi palma-l apasă puţin cu unul din acei dinţi din şenilă şi-n clipa asta capul se smulge foarte puţin din pământ doar atât cât
uruie
cât să-şi înfigă gura schimonosită de furie cioturile de dinţi în oţelul albastru lucios al şenilei şi să muşte în timp ce şenila-l apasă-napoi ca o palmă, ca o talpă de cizmă o vietate înfiptă cu dinţii în ea, înapoi în pământ, şi-n timp ce faţa nu se mai vede încleştată pe veci în palma talpa cizma şenila aceea
URUIE coaja capului se crapă încet ca un ou, împroşcând cu albuş. Iar cuvântul ăsta de la sfârşit se traduce SFÂRŞIT.
Când vedeţi că scrie în felul ăsta SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT sau SFÂRŞIT, trebuie să vă ridicaţi în picioare şi să mergeţi acasă pentru că totul, bineînţeles, s-a sfârşit. |
.jpg)
