“Pe mine cenzura m-a motivat”,
interviu cu Dan PERJOVSCHI

N.B.: Te consideri artist est-european?

Nu. Sînt un artist. Punct.

A.T.: Şi ce înseamnă în viziunea ta” un artist”?

Eu toată viaţa am încercat să scap de sertarele în care am fost pus. Ca artist, poţi să fii privit printr-un singur ciob şi eu vreau mai multe, le vreau pe toate, vreau un caleidoscop. Şi am să-ţi spun şi de ce refuz asta cu “est-european”. Am fost la expoziţii care aveau în titlu arta sau artiştii din Europa Centrală, apoi din Europa de Est, din Europa de Sud-Est şi acum sînt în expoziţii cu artişti din Balcani, dar eu nu m-am mutat din Bucureşti. Încadrarea mea a fost făcută în dependenţă de dispoziţiile politice ale momentului. Geografiile şi etichetele astea nu-mi convin, vreau să scap de ele. Lumea, dacă aude că sînt din Europa de Est, se aşteaptă la un anumit tip de artă şi eu nu vreau să dau tipul de artă pe care o aşteaptă. Eu dau tipul meu.

N.B.: Consideri că există diferenţe între arta creată în estul europei/în balcani şi cea în vestul europei, şi care ar fi ele? (Boris Groys susţine că specificul artei est- europene constă în faptul că ea provine din Estul Europei!)

Există diferenţe între arta creată în Călăraşi sau în Braşov? Există, dacă vrei. Poate nu există. Depinde... Există limbaje care devin internaţionale, chiar dacă artiştii locuiesc la Portiţa sau la Arad şi sînt limbaje locale şi provinciale chiar la New York. Noi nu mai trebuie să facem neapărat diviziuni de acest tip (nord, est, sud, vest). În clipa de faţă arta este globală. Anumite zone geografice pot fi mai palpitante şi ele te fac să ai o anumită aşteptare. Eu nu vreau să intru în clasificări, dar nici nu vreau să neg că poate felul în care eu desenez este legat de locul în care m-am născut şi de evenimente care s-au petrecut aici. Dar asta nu înseamnă că arta mea este est-europeană. Eu cred într-o distincţie de felul următor: există o artă critică, o artă care încearcă să înţeleagă societatea şi există o artă de piaţă, care vrea să profite de societate. Una încearcă să găsească mijloace inovative şi cealaltă e mai comodă. Eu m-aş înscrie într-o artă mai crtică. Eu nu produc obiecte, nu am o viaţă comodă ca artist, îmi exprim nişte opinii politice şi sociale şi asta mă face vulnerabil. De fapt, aproape că nici nu mai există Europa de Est, fiind toată aproape integrată în Uniunea Europeană.

A.T.: Dar există multe stereotipuri...
 
Pe la începutul anilor 90 şi pînă la mijlocul anilor 90 au existat diverse priviri asupra acestei zone, ca şi cum ceilalţi puneau o lumină roşie pe tine şi tu arătai roşu. O parte din artiştii din regiune au profitat de moment. Şi acum există un interes pentru marginea Europei. Dar această privire în îţi oferă şi îţi ia acelaşi timp. Oamenii care au fost înăuntrul luminii şi care au produs un tip de artă cerut astăzi poate că nu mai sînt, pentru că cererea pentru acest tip de artă a încetat. Multă lume încearcă să revalorizeze situaţia geografică. Eu cred că stereotipurile trebuiesc înfruntate, nu evitate, pentru că ele oricum se formează. Eu cred că un om inteligent poate profita de un stereotip şi poate să-l întoarcă pe dos, să se joace cu el. Aşa poate să capteze interesul. Noi nu acţionăm singuri, ci într-un complex de factori. Propui lucruri şi ţi se răspunde sau nu. Aşa îţi creezi un stil. Şi stilul acesta se adaptează sau nu la ce se întîmplă.

N.B.: Crezi că mai are sens să facem o analiză est-vest?

Eu cred că dacă noi definim arta ca limbaj internaţional, atunci nu mai trebuie să facem asta sau, dacă o facem, să nu fie singura analiză. Am putea face o analiză pe oraş-sat, pe conservator-avangardist şi altele de acest tip. Cu cat faci mai multe analize şi le intersectezi cu atît probabil că te aproprii de adevăr.

USV: INTERVENŢII3 este un proiect care îşi propune să pună în discuţie noţiunea de spaţiu public. De ce este important să fie organizate astfel de dezbateri sau create astfel de platforme astăzi?

Eu nu ştiu exact care e situaţia economică şi politică a Moldovei. Le ştiu mai bine pe cea a României, pe cea din Occident. Dezvoltarea societăţii capitaliste a presupus, la un moment dat, privatizarea spaţiului public. Acesta nu mai este locul în care cetăţeanul se întîlneşte în Agora, este locul în care cetăţeanul consumă. Sînt tot mai multe terase, tot mai mult advetising, tot mai puţine bănci pe care să stai gratis. Trebuie să te aşezi la o masă şi să plăteşti pentru că stai. Mesajele nu mai sînt culturale, noi nu mai discutăm soarta noastră pe stradă. Pe stradă ni se spune numai ce trebuie să consumăm. Spaţiul public este dreptul nostru, este al nostru nu al băncii, al magazinului, al marelui milionar şi al maşinii lui extraordinare. E al nostru al tuturor. Şi atunci proiectele de artă în spaţiul public nu fac altceva decît să recîştige o bucată din spaţiul public printr-o discuţie publică. În clipa de faţă, se folosesc mai multe limbaje în spaţiul public: limbajul conservator clasic – statuia, limbajul design-ului contemporan – mobilierul de stradă, discuţia urbanistă: cum supravieţuieşte lumea în spaţiul ăsta. Faptul că noi parcăm maşinile pe trotuar spune ceva despre noi, spune despre cum înţelegem noi să-l tratăm pe celălalt, spune despre felul în care societatea se înţelege pe sine. Mai este şi graffiti, limbajul contemporan. De ce există graffiti? De ce s-a ajuns la formula asta stradală de expresie? Poţi să ai un răspuns tehnic: nu există destule galerii sau ceea ce exista nu atrage oamenii tineri. Şi un om tînăr care nu a găsit un loc unde să se poată exprima şi-l cîştigă singur. Graffiti-ul nu-ţi vinde nimic, deci într-un fel e mult mai cinstit decît panoul publicitar. Chiar dacă îţi place sau nu, acest tip de limbaj există şi el vine din nişte motive. Şi asta poate fi o discuţie interesantă.

A.T.: Care sînt motivele pe care le vezi tu?

La noi, spaţiul public a fost total controlat în timpul comunismului şi singurul loc în care puteai avea puţină libertate era la tine acasă, dar şi acolo poate că aveai microfoane. Din cauza asta, aici nu s-a putut dezvolta ceva firesc. Limbajul de stradă a venit şi din mişcările ce au avut loc după 1968, în care o generaţie mai tînără şi-a făcut auzită vocea şi din felul în care oraşele s-au constituit, ele ocupînd tot spaţiul, din dorinţa de a schimba lucrurile, de a le inoportuna, din diverse culturi. Toate acestea au adus un discurs care şi-a găsit o formă stradală. La noi, a venit ca un limbaj de import, la un moment dat, şi s-a cristalizat odată cu dezvoltarea oraşului, pentru că graffiti este, în special, un limbaj urban. Mie mi se pare că aici s-a dezvoltat într-un mod restrictiv, ca şi cum, dacă nu faci asta, nu eşti destul de contemporan. Este un mod liber de a te exprima, fără să ceri voie domnului director sau domnului curator şi are nişte avantaje teribile dar, în acelaşi timp, implică si o mare responsabilitate.

USV: Ce rol îţi atribui tu, în calitate de artist, participînd la un proiectul INTERVENŢII3?

Eu cred că arta pe care eu o fac în mod curent e o artă care e aproape de ideea de intervenţie. Eu mă duc într-un muzeu şi desenez direct pe perete, intervin pe arhitectura acestei instituţii. Eu nu am atât expoziţi,i cît proiecte. Oarecum, sînt în acest subiect. Cred că rolul pe care îl am se datorează faptului că eu am o mare experienţă, am fost peste tot şi pot să comunic. Şi faptul că eu locuiesc în Bucureşti, dar expun în diverse locuri din afară este important. Este important ca ceilalţi să vadă că este posibil şi acest lucru, că nu trebuie neapărat să îţi părăseşti rădăcinile şi contextul ca să faci ceva bun sau să ai succes.

USV: Cum încerci tu să reacţionezi faţă de contextul local în care eşti invitat?

În linii mari, petrec ceva timp în locul respectiv. Eu am mai fost în Chişinău, lucrez la revista 22 de mult timp şi oarecum sînt familiarizat cu zona aceasta. Am fixat cadrul politic şi social. Şi atunci o să mă duc la Chişinău, o să fac anumite statement-uri. Acolo voi cunoaşte oameni şi voi discuta cu ei, şi voi mai inventa nişte statement-uri. Asta este practica mea curentă

USV: Titlul prezentării tale publice este „De la Galeria Uniunii Artiştilor Plastici la Museum of Modern Art New York”. La Chişinău, însă, eşti invitat de o Asociaţie foarte mică, iar spaţiul investit de tine se află la subsolul unui bloc. În ce măsură mesajul transmis de tine ţine cont de locul în care este prezentat?

Ţine cont întotdeauna. Deşi limbajul meu pare identic, deşi tonul cu care vorbesc este acelaşi, eu nu uit ca sînt la New York sau sînt la Chişinău. Locul unde sînt are importanţă dar, ce e absolut identic, fie că e MoMA sau Asociaţia Oberliht, e sinceritatea cu care lucrez. Eu nu vin acolo să mint, eu vin să fac un statement pe care ştiu să-l fac. Eu lucrez la revista 22 de 19 ani şi desenez săptămînal realităţile politice din România. Sînt antrenat să răspund. Eu nu am cum să fac la Chişinău un statement despre ceva ce nu te priveşte pe tine ci îl priveşte pe americanul din Texas, dar se poate să fac ceva care să te privească şi pe tine şi pe el . Desenez într-un cadru local, apoi regional, apoi global.

USV: Nu este pentru prima oară cînd eşti invitat la Chişinău. S-a schimbat ceva în tine de la ultima ta vizită? Cu ce gînduri te duci de această data?

În ceea ce mă priveşte, tactica mea s-a cristalizat între timp şi e mult mai sigură. Mi-am găsit o limbă pe care o folosesc global, pe care nu o aveam în 97, cînd am fost. Am experienţa internaţională, pe care atunci o aveam limitată şi asta înseamnă ceva. Sînt mult mai sigur pe mine, ştiu că am un limbaj care merge oriunde în lume.

A.T.: Apropo de contextul de acolo, cum crezi că influenţează cenzura arta modernă? În Chişinău există o serie de legi care se discută în acest sens.

Chiar zilele astea particip la o conferinţă de presă legată de ce s-a întîmplat în New York, despre o expoziţie care nu a convenit diasporei de acolo şi acum parlamentul României vrea să vadă pînă unde merge cu libertatea de expresie. Cînd am participat la bienala de la Moscova, am întrebat dacă e vreo problemă, dacă pot vorbi despre orice şi mi s-a spus că pot face orice, pot critica orice, pot vorbi de preşedintele Putin, dar fără să ma ating de biserica ortodoxă. Există o cenzură latentă peste tot. America a închis şi a cenzurat expoziţii. Eu cred că acest conflict între artist şi cenzură poate fi benefic, pentru că motivează artistul şi distruge cenzura. Întotdeauna au cîştigat artiştii. Lumea vrea să vadă ceea ce este oprit, vrea să rezolve ceea ce e interzis. Trebuie luptat împotriva legilor restrictive cu mijloace intelectuale, cu mijloace de luptă urbană dar, odată ce legile există, trebuie găsite formule ca să le ocoleşti şi, în lumea intelectuală, se găsesc. Găseşti orice justificare să închizi un artist, să nu-l laşi să expună şi el va găsi orice justificare să expună. Eu am trăit în comunism, pe mine cenzura m-a motivat. Nu trebuie să stai cu mîinile încrucişate, cînd se votează legi care îngrădesc libera exprmare, dar nu trebuie nici să faci un capăt de ţară din asta. Întotdeauna sînt soluţii.

A.T.: Cine stabileşte limitele de toleranţă ale unei societaţi? De unde începe cenzura?

Astea tot timpul se schimbă. Societatea are un fel de protocol. Fiecare om are anumite limite de toleranţă, iar acestea combinate creează un fel de cadru general cu margine ceţoasă, în care societatea se înscrie. O parte din artişti trăiesc pe această margine. Dar asta nu înseamă că tot ce e mai avangardist sau scandalos e şi bun. Uneori sînt nişte prostii, nişte lucruri făcute special să stîrnească scandal. Societatea de astăzi e atît de sofisticată, încît reuşeşte de cîte ori o critici să-ţi înglobeze critica. O bagă în muzee, îi pune preţ şi o şi vinde. Un artist trebuie să aibă responsabilitate. Nu arunci în societate tot felul de statement-uri şi după te miri că au ieşit prostii din ele. Eu sînt pentru o liberă expresie responsabilă.

A.T.: Ce le-ai ura cititorilor revistei Stare de Urgenţă?

Să rămînă Stare de Urgenţă. Dacă lucrurile se vor normaliza, ne vom îngrăşa cu toţii. Cît timp sînt în stare de alertă – e bine, menţin conştiinţa trează. Cel mai bine e cînd ai un motiv, un ideal, pentru care să lupţi, Altfel, o să ne gîndim cu toţii ce ţigle punem pe acoperiş si ce diagonală are televizorul. Cît ai o motivaţie idealistă, cît vrei să schimbi ceva, e foarte bine. Să schimbe lumea, dar să rămînă în stare de urgenţă.

Interviu realizat de Andreea TOMA pentru Suplimentul Oberliht în baza întrebărilor puse de Nataša BODROŽIĆ şi Vladimir US în cadrul proiectului de artă contemporană INTERVENŢII3, Chișinău 2008: http://www.oberliht.org.md/stare_de_urgenta.html

Bucureşti 2008.