Viaţa şi gîndurile lui Niuc Monciu-Sudinski - 1.1
În loc de prefaţă (1)
Scurtă justificare
Multă lume o să creadă că sînt nebun, dar am senzaţia de multă vreme că viaţa mea interferează, într-un chip absolut straniu, cu viaţa altcuiva, că sunt momente cînd trec în altă dimensiune şi trăiesc senzaţiile şi stările groaznice ale altcuiva.
Toate senzaţiile mele sinistre de hăituit fără scăpare, de pildă, pe care prietenii mei le cunosc cu prisosinţă, nu sînt justificabile total din perspectiva lumii în care trăim azi – m-o fi urmărit şi pe mine SRI-ul, poate chiar a încercat să mă otrăvească, la începutul lui 2000, la crîşma Muzeului Literaturii (cînd mi-au căzut brusc cei doi canini de sus), dar condiţiile sunt totuşi un pic altele decît cele de pe vremea regimului ceauşist, sunt mulţi oameni care înţeleg ce vreau să fac eu, iar cînd a fost vorba de intentarea unui proces împotriva mea sub acuzaţia de defăimare a simbolurilor naţionale, mi-au sărit în apărare atît preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor – Laurenţiu Ulici, cît şi cel mai cunoscut critic român – Nicolae Manolescu.
Acele senzaţii sinistre nu se pot explica în realitatea de acum. Le-am opus un autism feroce şi o slujbă riguroasă, mecanică şi, de vreo doi-trei ani părea că am scăpat de ele. Anul trecut, însă, cu puţin înainte de plecarea mea de la ziarul Gândul, le-am retrăit cu o intensitate la care nu credeam să ajungă vreodată. Maşinile şi oamenii mă urmăreau pe stradă, tot ce se vorbea în jurul meu era legat de mine şi de o presupusă vină a mea etc. Urmarea o ştiţi – o scrisoare electronică de la Dumitru Crudu, apoi „fuga” la Chişinău şi fondarea revistei „Stare de urgenţă”. Tot timpul acesta – din octombrie (sau chiar septembrie?) anul trecut pînă acum – m-am simţit mai mult ca niciodată pînă acum comunicînd cu o entitate stranie, un spirit, o structură psihică pe care nu puteam decît să o aproximez. Din cauza mai multor lucrui inexplicabile ajunsesem să cred că securitatea şi-a pus parapsihologii sau cine ştie ce instrumente radiante pe capul meu, încercînd să-mi distrugă creierul… Chiar plecarea în Basarabia are ceva inexplicabil, ceva halucinant în ea. La Chişinău m-am liniştit, deşi, la fel de bizar, mă trezeam pe străzi căutînd lucruri pe care nu le cunoşteam, întrevăzînd lucruri pe care nu aveam cum să le cunosc, interferînd iar, de data asta într-un chip mai uman, cu această entitate stranie.
Ieri am aflat alt lucru straniu, de data asta lămuritor: locuiesc în apartamentul în care a stat vreme de trei ani Alexandru Monciu-Sudinski. Mai mult – dorm în camera în care a dormit el, exact în acelaşi fel – pe o saltea întinsă pe jos – şi mă învîrt fumînd şi bînd cafele şi alcool pînă tîrziu în noapte în aceeaşi bucătărie în care el făcea gesturi aidoma cu ale mele. Am aflat asta de la prima lui soţie, Cornelia Bucur, fostă profesoară de engleză la Şcoala Americană, acum vecină a mea (ea şi tatăl ei avuseseră două apartamente pe acelaşi palier). Şi mi-a spus aceste lucruri doar pentru că e într-o situaţie tristă – tatăl ei de 97 de ani e pe moarte, iar eu mă duc să o ajut să îi schimbe scutecele. Asta a împins-o la mărturisiri, altfel căsnicia ei ratată era un tabu. (Tatăl ei, inginerul Ion N. Bucur a fost şi el pasionat de literatură – pe lîngă o mulţime de cărţi tehnice a publicat şi cinci romane istorice, despre daci. Cea mai interesantă poveste a lui e cea legată de bombardarea Atelierelor Griviţa, cînd, profitînd de funcţia de maistru pe care o avea la acea dată, a cerut conducerii să le dea drumul oamenilor acasă, pe răspunderea lui. Conducerea a acceptat. La cîteva ore după asta atelierele au fost rase de pe faţa pămîntului. Vecinul meu a primit de la muncitori, în semn de mulţumire, un crucifix foarte frumos şi foarte valoros, pe care îl ţine la loc de cinste în casă.)
Să mai spun doar că am cumpărat acest apartament absolut întîmplător, urmare a unui anunţ din „Anunţul Telefonic”, pe vremea cînd preţurile locuinţelor şi creditele le mai erau accesibile oamenilor obişnuiţi. Nu pot să nu spun totuşi că am simţit „ceva” intrînd în el, că mi-am dorit neapărat să locuiesc aici. Prietenii mei ştiu despre ce e vorba – sînt „mai ciudat”.
Revin la povestea mea: vecina mea nu s-a împăcat multă vreme cu stilul de viaţă boem a lui Niuc Monciu-Sudinski, aşa că relaţia lor s-a încheiat la trei ani de la căsătorie (e şi perioada pe care a petrecut-o Niuc în casa mea, făcînd aceleaşi gesturi pe care le fac eu azi).
De ce îi spun Niuc? Pentru că aşa îi plăcea lui să îi spună apropiaţii şi am motive întemeiate să mă consider un apropiat al lui. Niuc înseamnă „nepot” în limba rusă, şi îi plăcea să i se spună aşa pentru că îşi iubea enorm bunicii – refugiaţi basarabeni cu ascendenţă pe jumătate bulgară. Unul dintre faptele inexplicabile, despre care vă spuneam la început: deşi colegii mei de redacţie m-au rugat să îl scoatem din caseta redacţională pe „Nepotul Crocodilului Ghena”, am ţinut morţiş la apariţia lui acolo, tocmai pentru că mă simţeam „în comunicare” cu această entitate bizară despre care vorbeam. Simţeam că revista „Stare de urgenţă” ca şi toate faptele pe care le-am făcut în perioada înfiinţării ei nu era/-u numai ale mele. (Crocodilul Ghena - de care am auzit prima dată de la soţia mea, Domnica, pentru că ea îl citise în copilărie - e un personaj delicios al unei poveşti şi al unei serii de desene animate ruseşti – un crocodil care, după slujba :) de la grădina zoologică, se plictisea groaznic şi se simţea foarte singur, aşa că dă un anunţ în ziar în care cere să cunoască alte fiinţe care se simt singure, ele vin, în frunte cu Ceaburaşka, un animal care nu fusese primit la grădina zoologică pentru că nimeni nu ştia exact ce e. Împreună cu aceşte noi cunoştiinţe, Crocodilul Ghena construieşte o casă dedicată celor care nu au prieteni. Numai că… la sfîrşitul experienţei îşi dau seama că ei nu mai sunt dintre cei care nu mai au prieteni, pentru că între ei s-au legat relaţii puternice. Un mesaj mason, livrat în bomboana unui desen animat foarte frumos.) Prietenii de la Chişinău mă rugaseră să îl scot pe „Nepotul Crocodilului Ghena” pentru că lor li se părea că „e o ponată consumată în Basarabia”. Am refuzat.
Nepotul Conciu a publicat trei cărţi în România: Rebarbor, proză scurtă, 1971, Editura Eminescu, Caractere, interviuri imaginare, 1973 şi Biografii comune, interviuri imaginare, 1974. Conform lui Ion Manolescu, prima dintre acestea a fost topită, fapt care l-a determinat pe autor să treacă la aceste „interviuri imaginare”, pe care le publica drept reale şi care îi acopereau cumva adevăratele intenţii artistice. Conform vecinei mele… ultima lui carte, una tot de interviuri imaginare, care nu se găseşte pe lista cărţilor publicate de el, a fost topită înainte să apară pe piaţă. Acest fapt l-ar fi determinat să fugă în Suedia. În Suedia, Niuc Conciu-Sudinski s-a recăsătorit, cu o româncă fugită şi ea acolo şi a făcut cinci copii. Potrivit lucrurilor aflate de prima lui soţie ulterior, de la o vreme încolo scriitorul nu mai comunica cu nimeni şi îşi petrecea zilele în aceeaşi încăpere, citind o veche biblie rusească. Dintr-un interviu acordat revistei 22 de Dan Shafran aflăm că din 1992 Vniuk şi-a abandonat familia şi a ales să trăiască pe străzi, copil al lui Dumnezeu.
Trebuie să pomenesc neapărat episodul din 1978, cînd Niuc a intrat în greva foamei ca să îşi apere un fost coleg de facultate şi de boemă – Cezar Mititelu, intelectual nonconformism prins în cleştii Securităţii, care făcea, se pare, experimente medicale dubioase pe el.
Despre toate astea voi vorbi pe îndelete, pe măsură ce faptele se vor aduna şi limpezi. Deocamdată îi rog pe toţi cei care l-au cunoscut pe Niuc şi pe toţi cei care i-au cunoscut familia în Basarabia, apoi în Suedia, să ia legătura cu mine: +40748915944 marius.ianus@gmail.com . „Viaţa şi gîndurile lui Niuc Monciu-Sudinski “ e o carte scrisă deja în cartea destinului meu – voi scrie şi despre asta. Nu credeam să ajung vreodată să scriu proză, dar se pare că n-am încotro.
P.S.: Citesc acum „Rebarbor”, o carte pe care ar invidia-o chiar cei mai străluciţi dintre prozatorii noii generaţii. O tăietură a frazei impecabilă, un ritm nebunesc, cuvinte alese cu precizie chirurgicală. În plus, o proză mult mai „nouă”, mai proaspătă decît cea a Generaţiei ’80.
Viaţa şi gîndurile lui Niuc Monciu-Sudinski - 1.2
În loc de prefaţă(2)
Notă - exclusiv pentru net:
Pentru cititorii care aşteaptă… « Începutul » am o surpriză. Nu ştiu cît de plăcută. Şi acest al doilea capitol are un caracter introductiv. Şi vor mai fi două aidoma. (Importanţa lor se va vădi pe măsură ce fluxul faptelor se va drena în canalele celor patruzeci de capitole ale poveştii propriu-zise.) Mă voi strădui să le fac cît mai scurte.
Alte justificări subiective
Unde s-au intersectat urmele lui Niuc cu paşii mei? Şi de ce s-a întîmplat asta ? Poate a venit vremea să le povestesc cititorilor şi cîteva lucruri mai puţin ştiute despre mine. Voi selecta tocmai acele întîmplări care, indiferent de importanţa pe care ar putea să o aibă pe harta de ansamblu a vieţii mele, pot aduce cîteva lumini în privinţa acestei legături stranii între mine şi un scriitor extraordinar al anilor ’70.
Voi începe totuşi cu cîteva date generale, semnificative anume pentru că în cazul lui Niuc voi face abuz de astfel de date, iar unele s-ar putea să descoperim împreună că au cîteva… corespondenţe: familia tatălui meu provine din satul Bezded din Sălaj. Cum şi numele satului şi numele nostru de familie (Drăjan) sînt de provenienţă slavă, cum satul e bine ascuns de dealuri şi păduri, iar cel mai apropiat sat are tot nume slav – Cernuc (acolo s-a mutat familia mea în tinereţea bunicului meu), cum e vorba de localităţi foarte mici şi cum toate hărţile migraţiilor arată că o parte dintre sîrbi au pornit din Ardeal spre nord şi s-au stabilit chiar în aceste locuri, e clar că familia mea din partea tatălui are rădăcini sîrbeşti. Bunică-miu a avut probleme mari cu comuniştii, ca şi taică-miu (care a făcut şase luni de puşcărie pentru „defăimarea simbolurilor naţionale” – lucru de care am fost acuzat peste ani, într-un context diferit, şi eu).
Mama este fiica Garofinei Ianuş din Gura Humorului. Numele Ianuş nu este legitim în cazul ei – bunicul meu vitreg, necunoscut, a murit pe front, cu doi ani înainte să se nască ea. Bunica mea, care e grav bolnavă şi nu se ştie cît o va mai duce în lumea asta, nu i-a spus niciodată cine e tatăl ei, dar, cum mama e născută în septembrie 1947, ne putem imagina despre ce e vorba. În decursul anului 1946, 400.000 de soldaţi ai armatei sovietice s-au retras din România şi e de presupus că au furat şi au violat tot ce nu apucaseră să fure şi să violeze în campania Berlinului, cînd, din fericire(?), mai aveau şi de luptat…
Bunica e o ţărancă bucovineancă dintr-o familie foarte credincioasă – sorei ei i-a fost pus numele Agapia. După ce mama mea a învăţat-o să citească pe Butiti, cum îi spuneam eu cînd eram mic, ea a citit doar cărţi religioase. Nu s-a recăsătorit niciodată şi a lucrat ca femeie de serviciu la o casă de copii, unde au crescut mama mea şi fratele ei.
A avut două accidente de maşină groaznice – a fost lovită la interval de cîţiva ani de două maşini pe cînd trecea strada pe trecerea de pietoni - în care şi-a fracturat amîndouă picioarele.
Acum niscaiva fapte, alandala, alese doar pentru relevanţa lor pentru acest… caz:
a) În clasa a patra (dar atunci eu eram de vîrsta unui copil de a cincea – am avut la 10 ani o fractură de femur care mi-a mîncat un an de şcoală, aşa a vrut mama -, doctorii de la Spitalul Municipal din Braşov nu au mai vrut să îmi scoată tija; prin intervenţii ale părinţilor am fost operat – şi salvat la Spitalul Militar – motiv pentru care am ales apoi… şi aici e o discuţie lungă, pe care o las pentru alte scrieri… Liceul Militar din Breaza… însă în Spitalul militar din Braşov mi s-a întîmplat şi alt lucru, unul oribil de data asta, care a născut în mine o agresivitate şi nişte obsesii sexuale mult prea puternice pentru acea vîrstă - o clismă înainte de operaţie, în condiţiile în care acest act nu e permis nici măcar în spitale asupra copiilor…) am descoperit singurul argument adevărat al credinţei, care aveam să aflu mai tîrziu că fusese descoperit încă de pe la 1400, de Nicolaus Olahus. Cînd i-am spus colegului meu din noua mea clasă, Ovidiu Pocan, că trebuie să existe ceva ce ne depăşeşte spiritual, pentru că atunci cînd te uiţi la cer simţi nevoia să te gîndeşti (dacă gîndeşti) unde se termină… şi simţi nevoia să îţi imaginezi că trebuie să existe undeva un zid, o margine… şi apoi iar… „dincolo de ea ce e?”… trebuie să fie ceva… şi iar… Ovi a înţeles mesajul meu şi cred că mă consideră pînă azi genial.
Întrebările privitoare la moarte începusem să mi le pun de la patru ani – cînd mama mi-a pus un diafilm cu „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. Nu am încetat din plîns pînă nu mi-a promis că voi fi nemuritor… (E ciudată obsesia pe care o are fetiţa mea de patru ani pentru acelaşi subiect, discuţiile ei cu păpuşile sînt de multe ori adevărate pledoarii avocăţeşti pentru… nemoarte.)
b) cînd mi-am rupt piciorul, la 10 ani, am avut prima senzaţie „nepămînteană” m-am văzut clar, limpede, definit perfect pe mine însumi de deasupra mea, zăcînd întins în zăpadă cu piciorul stîng răsucit nefiresc.
c) a doua „ieşire din corp” am avut-o în liceu, cînd am încercat să mă sinucid din cauză că o fată nu mă iubea; am văzut-o, la fel de limpede, de deasupra, plimbîndu-se de mînă cu altcineva pe străzile oraşului Breaza.
d) am avut şi patru revelaţii „fericite”, una în Braşov, cîteva minute lungi am văzut o lumină puternică ieşind din zidurile caselor de pe Republicii; era ca şi cum zidurile iradiau dinăuntrul lor cu o lumină cu mult mai puternică decît lumina Soarelui şi decît orice fel de lumină sau reflexie a Apusului; am trăit o stare asemănătoare şi în Breaza, în curtea liceului militar; încă una, foarte puternică, în Gura Humorului – am rămas blocat în Ariniş, lîngă terasa Castelului (fostă reşedinţă de vacanţă a Regelui Mihai) privind frunzele – de fapt… cîte o frunză care iradia de parcă avea un suflet, o lumină proprie; de parcă avea raţiune şi vroia să îmi vorbească, vie, despărţită de copac…; şi o alta într-o noapte de Înviere, la biserica de lîngă Parcul Central din Braşov, alături de foştii mei colegi de generală – eram la liceu, descoperisem filozofiile orientale şi m-am temut că aceasta a fost indusă de sujbă, nu a pornit din interior;
e) aceste revelaţii au apărut pe fondul unor crize religioase creştine, în primele două cazuri, panteiste în al treilea; aceste crize religioase aveau legătură cu apariţia dorinţelor sexuale şi încercarea mea de a le reprima.
f) într-o primă fază mi s-a părut că descopăr „sensul vieţii” în Noul Testament; apoi l-am căutat în Tao Te King; Taoismul şi meditaţiile de tip yoghin au fost aur curat pentru mine – am găsit în ele ceea ce căutam de multă vreme – un bun control al gîndurilor mele.
g) m-am născut la data de 24 XII 1975 în jurul orei patru dimineaţa; fiica mea s-a născut la data de 04 IV 2004, exact la ora 16.04 (ceasurile arătau 17.04, dar se trecuse la convenţia „orei de vară”);
h) Fracturismul a fost botezat în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998.
i) … oricît de greu mi-ar veni, trebuie să trec şi la partea mai puţin plăcută a poveştii… în clasa a şaptea (sau a şasea?) – imediat după revoluţie – am fost pedepsit de profesoara de matematică pentru că nu îmi făcusem tema [eram cel mai bun din clasă la mate, olimpic pe judeţ, dar ea s-a simţit datoare să îmi facă o morală cruntă şi să îmi critice vehement ţinuta… renunţasem la uniformă pentru blugi (sau îmi lăsasem părul lung?) – cei care au trăit perioada îşi aduc aminte de eliberarea de atunci… aveam şi o dispută politică, dacă eram pe a şaptea, ea era o fesenistă feroce, nu mai ţin minte contextul exact]; s-a purtat foarte urît, foarte nedrept cu mine – avea ceva isteric în tonul vocii, vroia să mă dea ca exemplu tuturor pentru că nu pusesem pe hîrtie nişte exerciţii pe care le puteam rezolva în minte în două minute… întreaga oră am mustit de ură şi mi-am dorit cu înverşunare să îi cadă tabla în cap; Ei bine… la sfîrşitul orei colega mea de bancă de atunci (?) s-a dus să şteargă tabla, profa era în picioare şi ne spunea ceva despre temele nefăcute, tabla s-a desprins din perete şi i-a căzut în cap; ţin minte şi acum chipul ei plin de sînge în vreme ce noi ne buluceam spre coridor, cum cineva îi striga elevului de serviciu pe şcoală să cheme salvarea, cum ea se aşeza pe scaunul de la catedră ţinîndu-şi batista la cap – tabla o lovise cu colţul, nu mai putea să vorbească, cum îi dăduseră lacrimile care se amestecau cu sîngele care i se scurgea pe faţă…; am simţit o stare groaznică atunci şi mi-am jurat să nu îi mai doresc răul cuiva aşa niciodată, orice ar fi;
j) povestea mea “matematică” s-a repetat în liceu, de data asta lăsînd urme adînci în destinul meu. Cea mai dură profesoară de mate’ din “LMDC”, supranumită “Sadica”, obişnuia să le dea elevilor de a noua o lucrare de control în chiar prima oră. Scopul ei era să le scoată din cap că ştiu matematică. În clasa mea s-au obţinut doar note de 3 şi 4, cu excepţia a doi de 9, note luate de mine şi de colegul meu de bancă, Mache. “Sadica” m-a chemat în faţa clasei şi m-a acuzat că am copiat de la colegul meu. Explicaţia era, însă, mult mai simplă: eu şi Mache, amîndoi braşoveni - de asta ne aşezaserăm în aceeaşi bancă, eram amîndoi olimpici la mate’. În plus, mie îmi fusese învăţătoare - şi îmi insuflase pasiunea pentru matematică - mătuşa lui, cea care îl pregătise şi pe el în clasele primare. Poate învăţasem amîndoi de la ea o sintagmă (acel q.e.d) care o fă făcut-o pe profă să creadă că am copiat unul de la altul… Din acel moment am abandonat definitiv matematica…
k) tot în liceu… o ieşire “politică” la ora de rusă a dus-o pe profesoara de la această materie în pragul unei crize de nervi (a început să-i curgă sînge din nas etc) - în povestea asta nu am fost singur…
l) m-am ţinut de acest jurămînt, cu foarte mici scăpări, reprimate repede, pînă azi; cred că această reprimare continuă a gîndurilor rele explică violenţa unor versuri sau violenţa unor articole ale mele (peste asta s-a aşternut de la o vreme o nevoie imensă de dragoste); am preferat să le spun oamenilor în faţă chiar şi cele mai dureroase lucruri, în loc să îmi încheg gîndurile într-o armă vindicativă îndreptată împotriva lor, adevărata putere nu aparţine cuvîntului, care e doar o formă de manifestare, ci gîndului; nu le-am dorit răul nici măcar celor mai răi „căprari” pe care i-am întîlnit în liceu; în schimb, am strecurat în încercările mele de comunicare cu Divinitatea o dorinţă protectoare, menită să facă gîndurile rele îndreptate împotriva mea de cei care nu ţin la mine să se întoarcă împotriva lor (în cazul celor bune, îmi doresc să se întoarcă împreună cu gîndurile mele bune); am motive să cred că această dorinţă a mea l-a ucis înainte de vreme pe Gheorghe Crăciun – am avut două ieşiri crîncene, dement de violente în viaţă: una împotriva mamei mele, în adolescenţă, cînd i-am reproşat chiar şi că m-a născut (sper să mi se poată ierta asta), alta la crîşma Muzeului Literaturii, faţă de Muşina şi Crăciun – ajunsesem să intru în vorbă cu ei pentru că venise Dudu Crudu la Bucureşti şi încerca să ne împace; i-am înjurat pe Muşina şi Crăciun cum mi-a venit la gură, oribil, am zbierat la ei ca un apucat şi mărturisesc că mai mult la Crăciun, tocmai pentru că lui Muşina îi purtam în acea clipă un dispreţ mult mai mare, simţeam că pînă la urmă cu Gheorghe Crăciun aş fi putut să comunic, o vorbă bună (sau chiar o glumă – pînă la urmă toată lumea era abţiguită la masa aia) a lui cred că m-ar fi întors cu 180 de grade instantaneu; cred că ieşirea mea l-a făcut pe Gheorghe Crăciun să dezvolte un conglomerat de ură împotriva mea, care s-a întors împotriva lui; cînd am vorbit cu el era un om zdravăn, lucid, nu arăta ca un om grav bolnav (era, dar nu cred că boala l-a ucis atît de repede)… peste două-trei săptămîni a murit; regretele mele ar fi zadarnice – după ce am ieşit pe uşa cafenelei m-am căit amarnic pentru ce făcusem, mi-am reprimat toată furia şi mi-am jurat să nu mai fac aşa ceva niciodată; (nu ştiu dacă are vreo importanţă – eu sînt născut în Ajunul Crăciunului…)
Nu mai insist cu alte fapte mărunte, în genul întîlnirilor întîmplătoare (ale mele cu Dudu, de pildă, pe străduţe mici din Bucureşti), cert e că… sînt credincios. Cred cu tărie că există o realitate ordonată care ne depăşeşte, un program, o raţiune (poate chiar mai multe) care depăşeşte cu mult capacităţile bietei noastre raţiuni. O realitate pentru care cele mai frumoase sau puternice lucruri ale noastre – muzica, de pildă – se poate să nu însemne nimic. De ce oare revelaţiile sînt ca nişte filme mute? În timpul celei pe care am avut-o în biserică nu mai percepeam muzica din jur… Nu ştiu dacă e aşa pentru toţi… Cred că gîndurile noastre sînt entităţi independente de creierul nostru, fluxuri care se propagă în tot ceea ce vedem şi atingem.
Cred că va fi important în cursul acestei monografii subiective a lui Niuc Monciu-Sudinski să ştiţi aceste lucruri despre autorul ei.
Nota 1.2. b
Trebuie să fac o notă la a doua parte a acestei poveşti. Tocmai am primit mai multe mesaje, pe messenger şi email, de la fosta mea colegă de clasă Oana Ungureanu, prima mea dragoste (acum căsătorită, plecată în Vest). Aceste mesaje lămuresc faptul că nu am fost singur în povestea aceea tristă cu profesoara Cioc. Fapt e că eu îmi îndreptasem gîndurile într-o direcţie precisă - “să îi cadă tabla în cap” - dar Oana era alături de mine:
[12:09] _oana: mi-amintesc de parca era ieri scena cu profesoara de mate’
[12:11] _oana: eram incordata ca un arc in banca mea, cu
valuri-valuri de aversiune tasnind din mine catre ea, cu urlete
interioare “inchide gura, lasa-l in pace, taci, taci, taci!!!!!!!!!!”,
pana cand….
[12:12] _oana: nu puteam sa te apar decat asa si nu puteam sa nu o fac
[12:12] _oana: cu doar o zi inainte imi scrisesei pe caietul de
matematica, pe prima pagina chiar,
[12:13] _oana: “te-ai lovit, dar ma doare pe mine”
[12:14] _oana: era mai mult decat primisem vreodata…si ma durea
in mai multe locuri decat puteam spune oricui
Şi mai interesant: Oana ştie şi povestea din Noaptea de Înviere, deşi eu nu o văzusem (deşi de obicei o simţeam, nu avea cum să se ascundă de mine).
[13:48] _oana: eram si eu in piata la Invierea cu colegii de generala, stii?
[13:48] celbuncelrau: eu eram cu pisco si cu peli
[13:49] _oana: da
[13:49] _oana: aveai un aer confuz-inaltat
[13:50] celbuncelrau: ne vedeai? ne-am intilnit?
[13:50] celbuncelrau: ciudat
[13:50] _oana: eu m-am uitat in ochii tai care se uitau in sus
Viaţa şi gîndurile lui Niuc Monciu Sudinski 1.3
În loc de prefaţă 3
“M-am simţit apărat toată viaţa / de o forţă necunoscută, fără limite
/ un urs care are grijă de mine / un vrăjitor bătrîn…” - “Cel bun,
cel rău, cel urît” în “Ştrumfi”.
Cînd am plecat de la “Gândul” acolo începuse să se joace o piesă
dementă. Dacă un om dinafară ar fi ascultat replicile şi ar fi văzut
gesturile făcute de cunoscuţii jurnalişti ai acestui cotidian (unii
dintre ei plecaţi între timp), ar fi crezut că a nimerit la “Spitalul
9″.
Pentru cineva care a lucrat în sala în care se făcea ziarul lucrurile
sînt de sute de ori mai încîlcite, deşi acela poate găsi cîteva tuşe
ale contururilor poveştii:
o intervenţie de tip securist făcută cu mijloace şi cu tehnici noi. Ce
s-a întîmplat la Gândul m-a făcut să înţeleg multe despre bulibăşeala
din gesturile şi vorbele multora dintre principalele marionete ale
“Revoluţiei” din ‘89.
Partea cea mai interesantă, dacă se poate spune aşa, e că foarte mulţi
dintre cei care participă la astfel de spectacole habar nu au pentru
cine o fac, nici nu cunosc amplitudinea “jocului” şi devin nişte
simple unelte în mîna unor necunoscuţi, se lasă dresaţi şi duşi pe un
drum a cărui ţintă nu o bănuiesc. Li se adoarme orice urmă de
împotrivire cu “ţinte” sau conjucturi false, fabricate.
Folosesc securiştii tehnici de intimidare şi dezinformare bazate pe
manipularea colectivelor în care s-au închegat relaţii personale
bazate pe ierarhie sau prietenii strînse, telepatie, radiaţii sonore,
manipulare media şi droguri? Eu o să vă povestesc cîteva lucruri care
mie unuia îmi spun că da.
Povestea începe în toamna anului trecut, odată cu intervenţia
patronatului din Publimedia la ziarul Gândul, de care erau
nemulţumiţi. Sau… cine ştie… pe care vroiau să îl facă mai puţin
coroziv, în virtutea faptului că urma un an electoral…
Eu lucram tocmai într-un post tampon - machetist al secţiei
publicitate, pregăteam pentru tipar şi paginam machetele şi anunţurile
care apăreau în ziar. Lucram în “sala motoarelor” ziarului, acolo unde
se pagina şi se citea ziarul înainte să fie trimis la tipar, dar
primeam materiale şi indicaţii de la secţia publicitate, prima pe care
a încorporat-o Publimedia. Tensiunea s-a simţit imediat aici, de fapt… locul în care a izbucnit conflictul (ascuns la început, ce-i drept) a fost chiar ăsta - tantiile de la Publicitate (două femei total pe lîngă meseria pe care o practicau, care nu cunoşteau nici măcar limbajul specific profesiei lor, ca să nu mai vorbim de limba romînă) mînate, probabil, de şefi începuseră să nu mai ţină seama de condiţiile impuse de ziar. Trimiteau materiale pentru “simulări” - aici unul dintre şefii redacţiei a avut o remarcă dură (”Dacă vor să facă simulări, să facă simulări cu mine…”), nu ne dădeau publicitatea la timp, creînd tensiune suplimentară chiar în
momentul oricum cel mai tensionat într-un ziar - trimiterea la tipar a
paginilor etc. Pînă şi reclamele pe care le trimiteau nu mai aveau
nici un fel de legătură cu ziarul, cu bunul-simţ grafic sau cu vreo
regulă de paginare - ajunseseră să ne trimită chiar şi “un BRD” (s-or fi
înţeles şi cu cei de la bancă? sau cu agenţia de publicitate? le-au
dat gratis, ca să fie cum au vrut ei?) pe diagonală, o bandă de vreo
cinci centimetri pe întreaga pagină…
Toate astea s-au petrecut progresiv, dar într-un timp foarte scurt. Era o
ameninţare clară: faceţi cum vrem noi sau vă înnebunim, vă umplem ziarul de tîmpenii… (Să ne amintim aici şi de reacţia pe care a avut-o, ceva mai tîrziu, CTP, după ce a devenit editor-senior, în momentul în care pe textele lui de pe site apăruseră acele reclame “implicite” - toate literele care redau sunetul “ch” erau postate sub semnul “k” si reprezentau linkuri la nu ştiu ce firmă. CTP a ameninţat atunci - în primul comentariu webuistic al acelui text, iată ce modalitate de comunicare cu patronatul găsise primul om al ziarului…, că dacă nu dispar acele “k”-uri va pleca de îndată de la ziar… Şi astăzi prima pagină a siteului ziarului e acoperită de o reclamă postată de-a dreptul idiot – reclama se deschide din senin, la orice mişcare a mause-ului, fără să ai vreme să citeşti măcar titlurile…)
Cum spuneam, faptele s-au derulat foarte precipitat. Atitudini răstite şi pe muchie de cuţit de o parte şi de cealaltă. Ne-au adus doi şefi ai
secţiei DTP fără nicio legătură cu ce făceam noi acolo - oamenii
veneau din sistemul Mac, cunoscînd programul Quark, pe cînd noi lucram pe PC-uri şi în InDesign, au adus un individ extrem de dubios să ne facă macheta - Marian Toader sau Ioniţă sau aşa ceva, un tip fie
extrem-slugoi, fie securist, deşi eu înclin spre a doua variantă. În fapt, a fost primul la care am văzut cu evidenţă intenţia de agresiune.
Acesta a sărit repede peste ce avea el de făcut şi a început un
exerciţiu de dresaj de tip milităresc - “tu duci aia acolo”, “eu nu mă
pricep, eu chem specialistul” etc, chestii repetate la infinit cîtorva
din secţie şi din secţiile aferente ei, printre care şi eu,
bineînţeles. Presupun că tocmai celor care le strîmbaseră din nas - eu
îi spusesem că dacă vrea ca macheta să funcţioneze bine, să o facă în
InDesign, iar nu în Quark, cum a făcut-o, precum şi că Directorii
Artistici ar trebui să ştie acest program.
Apoi… a început “reamenajarea secţiei” - birourile au fost smulse din locul lor şi împrăştiate în hala DTP-ului după o logică voit absurdă. Masa la care căpeteniile redacţiei citeau ziarul seara a căzut şi a fost lipită şi apoi îmbibată zdravăn în aurolac - nu se mai putea citi nimic acolo, cei care ar fi încercat să o facă erau cuprinşi de o ameţeală echivalentă cu aceea provocată de o beţie de o noapte.
Asta a născut o adevărată demenţă în redacţie. Mulţi au încercat să le
dea replica în acelaşi fel, alţii s-au prins şi ei în joc, a cărei
idee de bază - un “Gând bun” - era privită de multă lume cum era
privită ideea “omului nou” de către dizidenţii comunişti. Oamenii ţipau numele fiecărei pagini - “Viaţa”!, “Sănătatea!”, “Banii!” de parcă erau chestiuni esenţiale pentru existenţa fiecărui om din acea hală. Secretarii de redacţie şi redactorii deveniseră apodictici: “O singură măsea stricată distruge tot organismul!” - striga Tony, “Trebuie să vă învăţaţi să scrieţi în orice condiţii!” - repeta obsesiv, potrivit reporteriţei noastre, CTP în şedinţele de redacţie… Atmosfera devenise una de front. Cam în
perioada asta - sau puţin înainte… nu îmi amintesc bine, lucrurile s-au petrecut cu mare precipitare, am mai spus-o… - m-am dus la CTP şi i-am spus că aşa ceva n-am mai văzut de cînd lucrez în presă… În fapt, ca mai toată lumea din redacţie, aveam senzaţia unei “ocupaţii” - “băieţii” aduseseră foarte mulţi oameni noi la secţiile tehnice (DTP, foto, Internet), iar unii dintre ei ştiau deja să facă “jocuri” dubioase. De pildă - unul dintre fotoşopişti se ocupa cu trimiterea de mesaje de pe messengerul altora.
Din clădirea în care îşi avea sediul ziarul intrau şi ieşeau o grămadă de personae necunoscute etc etc…
Cea mai dubioasă scenă din “spectacolul” văzut de mine s-a petrecut de ziua lui CTP.
Aflasem de la secretarul de redacţie, Crişan Andreescu, că eram
invitaţi toţi cei din redacţie la un local din centru, dar eu m-am dus
la el, l-am felicitat şi i-am spus că, din păcate, nu voi putea veni -
eram prea surmenat de ce se întîmpla în redacţie, iar in centru ajung
destul de greu. El mi-a spus “M-aş bucura să vii, totuşi, Marius”, iar
eu am plecat. În noaptea aceea, în apropierea blocului meu s-a
desfăşurat un spectacol dement, (cumva în legătură cu ce se întîmpla
în redacţie?): o ceată de tineri gălăgioşi petrecea la un local de pe
strada mea, strigînd într-una către mine. Adică - şi la coborîrea mea
din maşină, şi cînd m-am dus pe balcon să-mi beau obişnuitul bidon de
bere. Scena continua spectacolul pornit în redacţie, nici nu m-am
obosit să văd dacă între cei de jos erau şi colegi de-ai mei sau nu,
mă interesa foarte puţin acest aspect - începusem să mă gîndesc tot
mai intens la sensul vieţii mele, la drumul pe care trebuie să merg
eu. De fapt, am refuzat din start jocul absurd care se desfaşura în
jurul meu şi m-am încrîncenat în direcţia asta. Era o strategie pe
care o deprinsesem din liceu - mă îndepărtau de rău tocmai adevăratele
mele probleme. Şi, aşa cum atunci îmi dedicam foarte mult timp
cititului (dormeam doar patru ore pe noapte, ca în “Romanul
adolescentului miop” - una dintre cărţile mele de căpătîi în acea
perioadă), în povestea de la “Gândul” am început să mă adîncesc în
meditaţii (oricum făceam asta, dar meditaţiile mele nu mai atingeau
niveluri adînci înainte de poveste, se superficializaseră…)
Cred că în noaptea aia, încolţit de urletele de la acel restaurant, am
gîndit şi regîndit viaţa mea, structura oamenilor şi lumea cît pentru
două cărţi de filozofie… (Trebuie să mai povestesc un fapt ciudat -
şi în cartierul meu au început apoi să mi se întîmple lucruri
dubioase. De fapt, chiar mai dinainte, vara trecută cînd dormeam pe
balcon am avut surpriza să fiu trezit în miezul nopţii de o muzică
infernală - nişte manele imbecile - care răsunau direct pe balconul
meu. Ca şi cum cineva ar fi îndreptat nişte unde sonore direct spre
mine, cu o armă, pentru că am coborît din bloc, iar afară nu se auzea
nicio muzică. După cîteva ore de astfel de chin, am sunat la poliţie,
iar povestea s-a întrerupt - să fi fost şi ei implicaţi? În jurul
celor care sărbătoreau grotesc în faţa acelui restaurant, de ziua lui
CTP, parcă invitîndu-mă acolo dar şi ameninţîndu-mă, roiau maşini ale
celor de la poliţia comunitară…)
A doua zi a început un joc teribil în jurul meu - la magazinul de la care cumpăr de obicei produse (”Ioana”), în faţa blocului meu - unde se auzeau ţipete ciudate, care nu aveau nicio legătură cu atmosfera obişnuită a cartierului, pe drumul care mă ducea la servici eram urmărit şi hăituit de foarte multe persoane. Singura mea scăpare în faţa celor care încercau, cred, să mă înnebunească, a fost scufundarea în propriile mele gînduri. Fără exerciţiile de meditaţie, fără exerciţiile yoga pe care le făcusem în liceu şi fără antrenamentul de rezistenţă de acolo, aş fi ajuns, cred, să mă arunc în cap de la balcon.
Mi s-au făcut, bănuiesc, şi vrăji în această perioadă - am simţit într-o noapte înţepături groaznice în inimă, pe care mi le-a luat brusc căţeaua pe care o înfiasem din parc - Laica 2, pe care mi-o aşezasem pe inimă. E foarte uşor explicabil - cartierul meu e plin de vrăjitoare, iar ele, fiind femei puţin şcolite, sînt dintre persoanele cel mai uşor de prins în astfel de “jocuri” ale Securităţii.
Cu ocazia asta m-am convins că Securitatea are o forţă uriaşă de manipulare şi că foloseşte oameni dintre cei mai neaşteptaţi - de la cerşetori la tineri studenţi aparent “destupaţi”. Există şi nişte coduri de limbaj după care pot fi identificaţi… dar probabil că le vor schimba îndată după apariţia acestui episod. De exemplu… dacă auziţi pe cineva repetînd prea insistent forme ale verbului “a mînca” în contextul unei adunări mai mari de oameni, puteţi fi siguri că aparţine (sau e controlat de) acelei ramuri, “coruţiene” – i-aş zice – a securităţii “parapsihologice”…
Nu sînt singurul care a plecat de la Găndul în urma acestei intervenţii. Mai mulţi colegi ai mei au făcut-o. Alţii s-au prefăcut că se conformează dorinţelor patronatului, dar au accentuat atît de mult tuşele articolelor lor “diribautice” sau “gîndăciste” încît au împins toată povestea în registrul grotesc al umorului…
Au fost astfel de tentative de rezistenţă, dar voinţa patronatului a cîştigat lupta, chiar dacă frontul a fost umplut de cadavrele psihice şi urmele fugare ale oamenilor care au făcut şi dus în spate acel ziar neaservit vreme de patru ani.
Nu înţeleg de ce nu au renunţat la oameni simplu, aşa cum se face… pentru că era vorba de mulţi?
Au folosit Adrian Sîrbu sau / şi locotenenţii săi astfel de practici securiste sau astfel de tehnici de intimidare? De ce m-am trezit oare cu echipa emisiunii “La Bloc” în scara mea? De ce s-a filmat un episodat tocmai aici? Tocmai la începutul acestei intervenţii? Încercau să-mi arate ceva, presupun…
La fel, am înţeles scopul în care ceauşiştii au aşezat blocurile lor cenuşii faţă în faţă - aceeaşi dorinţă exacerbată de control şi manipulare a oamenilor. Unul dintre argumentele divorţului dintre lui Sudinski de prima lui soţie a fost faptul că el se… “plimba gol prin casă”. Mărturia a fost depusă de o vecină din blocul de vizavi de blocul meu.
Dar nu asta mă frămînta pe mine cu adevărat…
Mă adîncisem în mine, “la mare adîncime”, cum spune poetul, şi atunci
a apărut Vnuk. O voce pe care o auzeam cu claritate, spre deosebire de
celelalte voci, agresive, îndreptate spre mine, o voce care oferea
răspunsuri, cînd celelalte - una venită de undeva de lîngă blocul meu - îmi trimiteau doar ameninţări.
Am descoperit o cale de a mă feri de aceste ameninţări, de fapt de frica de ele, iar calea mi-a fost arătată de cineva.
Restul îl ştiţi, din primele capitole ale acestei prefeţe.
P.S.: Distractiv e că nu am scăpat de aceşti indivizi nici unde lucrez acum. Totuşi, cei de aici, oameni care evident că nu şi-au făcut măcar “lecturile obligatorii” la vremea lor, ar putea face mai degrabă subiectul unor povestiri comice… |
