Pădurea metalurgică
În desişul pădurii metalurgice,
unde procesul de creare a clorofilei era în desfăşurare,
sa desprins o frunză. Toamna se aşternuse deja
în desişul pădurii metalurgice.
– Alexandr Eremenko
Nu cu multe săptămâni în urmă, arţarul
din curtea şcolii Carol arăta ca un bostan
uriaş, cu ochi şi gură sculptate
în frunzele rărite simetric. În depărtare,
orizontul metalurgic. Tramvaiele de la pod
Metalurgie, iar pe dealul din spatele zonei
industriale, pădurea metalurgică. Metarealistă.
Sub pod Metalurgie, o haită de câini
şi trei bărbaţi cuibăriţi între cartoane,
în faţa aneleurilor. Burs povesteşte despre arţarii
canadieni din jurul unui lac fără cusur. Cimitirul
de vapoare făcute din crengi şi sârme, ratonii
simpatici din spatele cabanei. Crăpături adunate
în timp. Suprafaţa murdară se rupe în zeci de insuliţe
întunecate, înconjurate de pliuri de un verde
crud. Adunate, însă, culorile şi lucrurile nu
se încheagă într-o imagine coerentă. Galbenul
intens al frunzei de arţar, suprapus peste
imaginea stereotip a bostanului viu colorat.
Grămezile de şpan şi frunze din pădurea metalurgică.
Oboseala cromatică a cutiilor de carton de sub
pod Metalurgie şi combinaţia intensă
de albastru şi galben lămâie a aneleurilor.
Iepuri melaminaţi
Cred că în noaptea aceea
am fost mofluz. Nu am prins între degete un corp
ergonomic. Eram ergonomici, aşa
spunea. Am propus, într-o
după-masă, cea mai cretină sintagmă:
suflete pereche. Aveam porniri de savarină,
am avut tot timpul, de un an
încoace. Chiar am dezvoltat teoria Savarinei.
Am scos-o din mlaştina
siropoasă, i-am potrivit
umiditatea după fantezia mea. Cine
să verifice. Cine să ştie de ce albim, de la o zi
la alta. Hărţi convergente, Connex
şi Orange. În ce loc
se termină unda ei – are abonament
Orange – şi din ce punct
începe sfârşitul meu Connex, verde-vasectomie,
cum zicea un articol
pro-Orange. În noaptea aceea am stat în unghiul
patului. Colţul dintre orizontala şi verticala
pluşată. N-aveam cum
fi mai departe. Zvârcolirile nocturne
te sucesc în fel şi chip. Un flash,
pe la miezul nopţii: faţa ei
era locul cel mai trist
şi mai pustiu
din lume. O crispare ulceroasă
întorcea sprâncenele din drum. Ochii, închişi, plângeau
sau urlau. Gura îşi căuta sprijin, în ambele
colţuri. Era, toată,
o mască. Cea mai sinceră
mască. Spun prostii. Căzuse masca
şi vedeam, adormit, tembel,
întortocheat,
tristeţea. Dimineaţa, nu mai ştiu cum a început
totul. Am mers în bucătărie,
am încercat să fac o cafea. N-am văzut că alături
se rupsese carnea de pe tot trupul ei
de brunetă mică şi ergonomică. Stătea lungită
pe pat, în tricou
şi chiloţi. Un tricou
drag mie, marinăresc,
cu dungi albe
şi roşii. Poate şi asta era o fantezie a mea,
să fiu boţman, să am asemenea
mateloţi. Era un tricou la fel de vechi
ca ale mele. Noaptea aceea
s-a terminat între lămâii şi curmalii
de pe parchetul melaminat, într-un lac
trist, printre stabilopozi erecţi
şi denşi, iepuroi cu picioare
de cangur. Tot ce poate umple spaţiul
cu energie şi păcură. M-am simţit vinovat
şi nu ştiam
cum greşisem. Ar fi trebuit
să pricep discursul ei slant, pieziş. Jumătatea
închisă a gurii. Ar fi trebuit
să văd mai bine. Acum, mă simt
la fel de imbecil ca un poet de curte.
Orizont metalurgic
Linia de tramvai se răsuceşte printre vitrine
şi coboară spre pod Metalurgie. Între
farmacie şi salonul mov al frizeriei
de la parter, doi iepuri uriaşi din porţelan, cu urechi
lipite. Peste spinarea de sticlă spartă a lagărului
vegetal dintre blocuri, planoare înşurubate în aer
lărgesc orizontul metalurgic. Ascuns în ceaţa
de peste Bahlui, caut un bilet
de tramvai. I-am trimis aseară lui Adam o notă
pentru Catalanul din mine. Bahlui
ar fi un cuvânt de origine cumană şi înseamnă
pârâu mocirlos. Amintirile ei s-au încâlcit
printre-ale mele, dar au un puls aparte. În cutia
de pantofi de sub bibliotecă sunt câteva plicuri
cu fotografii mici. Tatăl, pe care a ajuns
să-l urască. Mama, aurie şi blândă, cu buze cuminţi
şi nas tăios ca un iatagan îngropat
în aşternuturile unei gospodării bucovinene
de început de secol. Va trebui să învăţ să pliez
orizontul ca pe-un măr şi să-mi stăpânesc
ticurile. Să nu mai fug prin Iaşi cu mănuşi
de bumbac şi celulare sparte, ca un titirez
bolnav. Am intrat până la genunchi
în varza fermentată a comunicării orientale.
Izul de beci acoperă imaginea curată
prinsă în fugă după ce trece ultimul tramvai
peste orizontul metalurgic. Toamna, vorbele
încremenesc între genunchi, veveriţe de şpan
cenuşiu în pădurea metalurgică. La capătul liniei,
turma de mistreţi ruginiţi,
zburdalnici ca trilurile interfonului.
După grindină
Dracul care veghează asupra somnului nostru noapte
de noapte îşi pierde frunzele. Limba, cârlig plin
de pere caramelizate, va deveni iute
piciorul unui iepuroi cenuşiu. Roiurile
de ciori de la mare înălţime
bâzâie şi sfârâie printre meteoriţii
de gheaţă. Globurile roşii
din mărul pirpiriu par puse
de mâna vecinului, iar bracul lui
din ciocolată şi marţipan e pufos
de chiciură. Cerul mototolit e din bumbac
surd. Toamna, culeg de pe terasă câteva pere
mari şi verzi din copacul de peste gard
al băboiului, cu un ibric scofâlcit
legat de o coadă de mătură. Celelalte pere
cad grindină
pe acoperişul de tinichea al magaziei. Crengile
goale devin atunci un drac îndârjit cu bărbia
ascuţită, mai ales seara, când se întorc de pe câmp
păsările. Dimineaţa, din pat, crengile
se transformă în iepure
rostogolit pe cer, cu urechi mari
şi rămuroase, lipite de spinare şi pline
de guguştiuci cenuşii, cu ochi rotunzi.
|
.gif)
