Tuturor celor care sunt întotdeauna cu noi
Ce poate determina un om în zilele noastre să zboare cu avionul? Serviciul? Aberaţie totală! Dorinţa de a se întâlni cu cineva? Prostii! Nu, dacă stai şi te gândeşti, practic nici un motiv nu poate obliga omul să-şi cheltuiască banii ca pentru un timp să simtă o frică îngrozitoare… defecte, acte teroriste, condiţii meteorologice nefavorabile… 80 de procente că nu poate fi vorba de nici o siguranţă… da, avioanele trec prin controale tehnice, condiţiile meteo sunt "trimise" prin satelit, pasagerii sunt verificaţi, acum chiar trebuie să ţopăi prin aeroport în ciorapi şi fără curea la pantaloni, dar asta nu-ţi garantează nimic… un bărbat a refuzat să-şi scoată cureaua la control - el a zis că e umilitor să faci asta în prezenţa femeilor… de ce oare credea el aşa?... n-a interesat pe nimeni… i-au tras scurt cureaua şi l-au lăsat, dar toată problema nu e în curea, ci în cap… poţi dezbrăca un om cu totul şi să-l laşi gol în avion, dar ce să faci cu fanteziile şi ideile lui, căci pericolul cel mai mare e în ele… eu nu l-aş fi lăsat nicicum în avion pe un pasager cu astfel de gânduri referitoare la curea şi femei… nu, degrabă toate companiile acestea de avioane vor falimenta cu siguranţă… încă vreo cinci-şapte ani… şi gata… dacă, desigur, lucrurile din lume îşi vor urma acelaşi curs… terorismul îşi ia avânt… secolul aero pleacă în trecut… savanţii, am auzit, savanţii vor să creeze nişte cipuri pe care să ni le bage în cur înainte de zbor… aceste cipuri vor controla nivelul transpiraţiei… dacă nivelul e mare – cipurile trimit un semnal la centrul de siguranţă de pe pământ şi vă dau jos imediat din avion… transpiraţie – frică - gânduri negre… se pare că toate sunt legate, şi cu cât ai mai multe gânduri negre, cu atât mai mult transpiri… cipurile ne vor salva de la degradare…
Avionul deja aterizează, iar mie nu-mi ies tâmpeniile din cap… Mai bine aşa, decât să-ţi fie frică… eu întotdeauna m-am gândit că e mai bine cu tâmpenii în cap decât cu frică… de aceea nu trebuie să existe cenzură… eu am în vedere cenzura interioară… îţi poţi permite să te gândeşti la orice… ca să treacă timpul, timpul când ţi-e frică…
Am o aură albastră… aşa mi-a stabilit-o un doctor homeopat care ne-a predat la staţia atomică, unde eu lucrez ca lunetist… el e urmaşul învăţăturilor lui Roerich… a cumpărat din Pakistan un dispozitiv care măsoară aura… Da, se pare că fiecare om are o aură, adică acea energie care nu mai poate rămâne în corp şi iese un pic din tors şi, ca o membrană, îl acoperă… eu aşa am înţeles asta… şi aura asta are la fiecare o culoare… de obicei e galbenă, verde, roşie, dar la mine s-a dovedit a fi indigo, ca blugii… doctorul a spus că această culoare a aurii era înainte foarte rară, dar nu trebuie să-mi fie frică… acum, la tineri, e aproape normal… "Ce înseamnă culoarea albastră, tinere - că discutaţi de la egal la egal cu cei mai în vârstă, nu vă orientaţi după normele existente, vreţi să reconstruiţi lumea, să creaţi religii noi, direcţii filosofice, Revoluţia Franceză a fost creată de oameni cu aura indigo… anume aceşti oameni au creat marile civilizaţii de pe pământ…"
Cu civilizaţiile e tare, dar Revoluţia… chiar şi cea Franceză… Directorul nostru, Stanislav Olegovici, s-a încruntat direct… staţia atomică, obiectiv secret… în orăşelul nostru poţi intra doar cu permis special, iar eu, lunetistul de la staţia atomică, am o astfel de aură… În schimb eu am înţeles ceva - sigur, nu e chiar atât de categoric, dar, se pare că de culoarea asta depind multe… există chiar o noţiune - necorespunderea culorilor - cineva nu ar putea sta lângă mine, pe cineva îl fac să se simtă încordat, iritat, cineva în general nu-mi vede culoarea, deci nici pe mine… vreun daltonist oarecare… eu nu vreau să schimb nimic, pur şi simplu în jurul meu atâtea se schimbă… şi cine-i vinovat? Şi Pământul e albastru, dacă te uiţi la el din cosmos. Iar aşa, de aproape, el pare altfel, destul de locuibil… şi oamenii parcă s-au îmblânzit… s-au uitat la mine şi m-au lăsat în pace.
Cabinetul meu de serviciu, punctul meu, - e mansarda micuţă de la turnul de supraveghere deasupra porţilor principale spre staţie. Eu îmi iau arma mea, reglez ţinta, de fapt, eu tot timpul trebuie să fiu atent, dacă pe teritoriu apare un străin, am dreptul chiar să împuşc... lângă mine e telefonul... înainte de-a împuşca eu mă pot consulta cu şeful serviciului de pază... dar eu niciodată nu sun pe cineva şi nu împuşc... eu pur şi simplu ţintesc... eu mă uit prin lunetă cum muncitorii vin la lucru, pleacă de la lucru, intră la masă, ies de la masă... eu înţeleg că o cădere mică nervoasă îmi va da posibilitatea pentru câteva secunde să devin Dumnezeu... şi să rezolv problemele la doi-trei muncitori, pentru totdeauna... deşi arma mi-e cu amortizor şi aş putea ca în tura mea să-i culc pe toţi... dar asta nu mi-e interesant, nu mă interesează să fiu Dumnezeu... cel mai des eu îmi îndrept arma spre ferestrele lui Stanislav Olegovici... ştiu tot despre el... ce mănâncă, câte linguriţe de zahăr îşi pune în ceai... şi îi mai ştiu un obicei, foarte intim... el, când lucrează mult, no, scrie acolo, completează formulare, el se scarpină cu degetele la subţiori, iar apoi îşi miroase acele degete... o persoană sobră... e un obicei scârbos, când el face asta, eu vreau foarte mult să apăs pe trăgaci... dar acum ştiu că e vorba de culoarea aurei mele... iar în avion eu sunt pentru că zbor în Antalia să ucid un arbitru.
Totul a început în iulie. Se termina campionatul european de fotbal. A fost prima oară, după câte ştiu eu, când naţionala noastră a ajuns în finală. Asta a fost ziua când noi puteam deveni campioni. Cel puţin aşa credeam. Mi se terminase tura de la staţie. M-am dus să văd meciul cu amicii, în parcare. Amicii mei - Pepsi şi Hot-Dog. Am făcut împreună şcoala, apoi am învăţat la colegiul atomic... nu mult timp... Nu i-au luat la staţie pentru că sunt narcomani. Atunci ei s-au angajat la o parcare particulară - să păzească maşinile. Buticul lor era întotdeauna plin de electrocasnice. Nu i-am întrebat niciodată ce şi de unde apare la ei. Eu doar apucam să mă folosesc de ele, pentru că după asta totul dispărea de la ei. Aveau acolo cuptoare cu microunde, ceainice electrice, un munte întreg de telefoane, ce sunau non-stop, dar nimeni nu se apropia de ele. Eu speram ca televizorul acela care a apărut nu de mult la ei să nu dispară. Pentru că noi aşa ne-am înţeles, să ne uităm la finală împreună.
- Înţelegi, mi-a spus Pepsi, când la ei a apărut televizorul, lucrurile vin şi pleacă. Ele trec de la unul la altul, iar eu cu Hot-Dog, noi suntem doar nişte transportori. Noi însoţim lucrurile pe traseele lor ciudate. Dar acest televizor, acest televizor va rămâne să vadă victoria echipei noastre naţionale, pe asta eu ţi-o promit!
Băieţii s-au ţinut de cuvânt. Buticul lor era deschis, dar nici Pepsi, nici Hot-Dog nu erau acolo. Televizorul era şi mergea. Pe masă erau împrăştiate chitanţe, bani şi permisul cuiva. Am început să mă uit la reclamă. Eu special schimb programele şi mă uit la reclamă. Nu filme, nu desene, doar dacă sunt desene cu Pinky şi Brain... nimic în afară de reclamă. Mie mi-au spus că publicitatea presează omul, ne face zombi, ca să cumpărăm produse. Eu nu pot mânca, mie nu-mi plac produsele vândute în supermarketurile noastre - ele mi se par a fi otrăvite. Haine îngrozitoare. Îmi cumpăr haine cu o mare neplăcere, în mare - ca să nu îngheţ. Eu aş vrea ca pe mine să mă deszombească şi, în sfârşit, să am plăcere de la viaţă. Poftă de mâncare... Măcar să mi se întoarcă pofta de mâncare şi eu pur şi simplu să mănânc ceva şi să simt că uite, nu de mult eram flămând, iar acum sunt sătul... Lasă să fie toate astea iluzii, sunt de acord... Vreau să câştig ca să cheltui, din cauza asta mă uit la reclamă, doar reclamă. În sfârşit au venit Hot-Dog şi Pepsi. Ei au luat benzină din maşinile lăsate în parcare. Dar Pepsi avea în mâini un borcan cu un lichid ce nu semăna a benzină.
- Au lăsat pe noapte o cisternă cu bere, vrei?
- Toarnă... Am vrut să-i ajut cumva pe băieţi. Eu înţelegeam că în viaţa lor ceva nu e în regulă. Ei sunt pe marginea unei prăpăstii, chiar şi în comparaţie cu mine. Auziţi, voi scoateţi benzina asta din maşini?
- Da! Pepsi a tras din borcan, şi-a clătit gura şi a scuipat. Gura lui era plină cu benzină... scotea benzina prin furtun din rezervoarele maşinilor. Hot-Dog nu trăgea niciodată, căci avea gastrită. Nu putea lua furtunul în gură, căci îi amintea de gastro-endoscop. La Hot-Dog se declanşa imediat reacţia de vomă.
- O vindeţi?
- Da!
- A... Eu m-am oprit şi m-am gândit ce sfat de viaţă să le dau amicilor mei, ca să-i scot din prăpastia asta a vieţii lor. A... nu închideţi uşa buticului când ieşiţi, iar aici, printre altele, stau banii aceştia, pentru care scoateţi benzina! Uite, poate intră cineva şi vă curăţă şi...
- Noi avem puşcă! Hot-Dog a scos dintr-un dulap arma. O armă bună.
Eu, ca de obicei, nu i-am întrebat de unde au ei arma aceasta bună. Am băut bere, ne-am trântit pe canapea şi am început să învârtim puşca în mâini. Am învârtit-o pe rând, ne imaginam că ţintim, apăsăm pe trăgaci... Pe uşă era un poster cu reclamă la firma HP. Eroul verde al desenelor, Shrek, cu logo-ul firmei. Ele ne schimbă vieţile noastre în bine, tehnologiile HP ne schimbă vieţile noastre în bine, iar Shrek e speranţa noastră. Eu am ţintit în Shrek şi am împuşcat. În momentul acela uşa s-a deschis. În prag stătea proprietarul speriat al unei "Lada" albe, pe care el a vrut s-o lase în parcare sub supravegherea atentă a lui Pepsi şi Hot-Dog. Arma s-a dovedit a fi încărcată. Dacă ştiam asta, eu, desigur, nu aş fi împuşcat, adică, mai bine zis, n-aş fi apăsat pe trăgaci. Dar, pur şi simplu, n-am întrebat. Nu m-a interesat. Pepsi a lovit patul puştii în ultimul moment. Shrek nu a murit, nici proprietarul "Ladei" albe.
- Băieţi, voi v-aţi tâmpit? Bărbatul, probabil, nu şi-a dat seama că a fost la un pas de moarte, sau, poate, asta a fost pentru el atât de obişnuit, încât n-a avut nici o treabă. Oraşul nostru e foarte criminal. În fiecare noapte se întâmplă câte 2-3 atacuri de tâlhărie, 8 jafuri, 5 incendieri, se întâmplă şi omoruri. Proprietarii autoturismelor, într-un fel sau altul, sunt legaţi de lumea criminală. Chiar dacă ai câştigat cinstit pentru o maşină, ceea ce nu e uşor, cu siguranţă ai cumpărat-o de la bandiţi, care au furat maşini şi le revând pe un preţ mai mic, dar chiar dacă tu ai cumpărat-o şi ai câştigat cinstit, pe ea oricum o să ţi-o fure şi, vrei nu vrei, te vei intersecta cu lumea criminală dacă trăieşti în oraşul nostru şi ai maşină. Posibil din cauza asta bărbatul a reacţionat atât de liniştit la împuşcătură.
Hot-Dog s-a descurcat bine. El a întins o chitanţă bărbatului, a luat plata pe o noapte, mai pe scurt, l-a băgat înapoi în ciclul normal al vieţii.
- Pepsi, Pepsi, îţi sunt foarte recunoscător... Bărbatul a plecat şi eu încercam să-mi revin.
- Ei lasă...
Pepsi în momentul acela era foarte mândru de el şi frumos, ca Dumnezeu, care chiar atunci s-a amestecat direct în soarta a doi oameni, s-a amestecat frumos, din cauza asta e frumos Dumnezeu.
- Eu nu aş fi vrut să-l omor întâmplător... am în vedere aşa, fără pregătire, pe oricine, căci poate fi cineva bun...
- Trebuie să-i scurgem benzina... Pepsi i-a făcut semn lui Hot-Dog.
Hot-Dog s-a uitat pe geam.
- Gata, a plecat, tai-o! "Lada" albă, locul 16.
Pepsi a luat o canistră, un furtun şi a fugit după porţia de benzină. Hot-Dog a luat de pe raft apa de colonie Hugo Boss, şi-a tras pantalonii şi a început să toarne fără milă în locurile intime.
- Eu, asta, eu am invitat-o azi pe Nataşa să se uite la meci cu noi... Hot-Dog a pus apa de colonie la loc pe raft. În tot buticul s-a răspândit mirosul Boss înţepător de chimen.
- Ce aştepţi?
- Adică?
- Adică ce aştepţi de la o relaţie... cu o femeie?
- Cu Nataşa?
- Nu, în general, cu o femeie!
Îmi place să-i pun în faţa lui Hot-Dog probleme irezolvabile. Mi-era interesant să văd cum se descurcă şi cum încearcă să găsească un răspuns logic la întrebarea mea fără sens.
- Păi ce... în sensul că ai în vedere sexul?
- Nu, eu am în vedere ceea la ce speri: te gândeşti că femeia e varianta corectă pentru tine?
- Pentru sex?
- Dar de ce doar sex?!
- Eu n-am făcut încă sex cu Nataşa!
- Cu atât mai mult! Atunci, ce?! În ce constă pentru tine acea rădăcină, rădăcina relaţiilor umane? De ce nu ţi-e bine în singurătate? De ce îţi trebuie cineva?! Chiar şi acum, tu ai prieteni de acelaşi gen cu care tu te-ai înţeles să te uiţi la finală! Fotbalul e un joc bărbătesc. De ce îţi trebuie în toate astea o femeie?!
- Nu, dar Nataşa e mişto, eu mă gândesc că o să facem... sex...
- Tu nu te gândeşti deloc la Pepsi...
- Păi ce, eu am discutat cu el, el n-are nimic împotrivă, că acum eu sunt cu Nataşa...
- Păi cum, tu ce crezi, el doar ţi-e prieten... nu mai mult...
- În sensul - că ce?
- Ce miros scârbos... crezi că Nataşei îi va plăcea de el? Dar lui Pepsi?
- Nu, eu n-am înţeles, ce mă întrebi?
- Păi nimic... eu doar vreau ca să te gândeşti, mai ales înainte de a face ceva... cu această Nataşa sau cu altă femeie... la început gândeşte, apoi fă...
- La ce să mă gândesc?
- Nu fiecare femeie îţi poate fi prieten, Hot-Dog, şi nu fiecare prieten e doar prieten... să rămâi prieten e o artă, nu pe toţi îi ţin nervii, uite, voi de când sunteţi împreună?
- Cu Nataşa?
- Cu Pepsi.
- Păi ce?! Păi eu l-am întrebat pe Pepsi, el n-o să aibă nimic cu Nataşa, eu doar m-am interesat!
- Dar cu tine?
- Ce cu mine?
- Ce are el cu tine? Te-ai gândit la asta? Doar prietenie? Sunteţi tot timpul împreună, împreună aţi învăţat, împreună lucraţi... chiar şi nopţile sunteţi împreună... munciţi...
- Du-te, băi, de-aici! Hot-Dog a înţeles în sfârşit ce îi sugerez eu. Gândeşte-te atunci la tine! La orientarea ta!
S-a întors Pepsi cu canistra. La televizor a început meciul. Ca de obicei, înainte de meci, au început imnurile. Pepsi a aşezat canistra sub masă şi s-a întins după borcanul de bere.
- Despre ce vorbiţi?
Noi am întins paharele. Pepsi a turnat în pahare fără să se uite, orientându-se după sunet.
Eu am luat paharul şi m-am ridicat, ca să simt starea de spirit patriotică a imnurilor de la televizor.
- Hot-Dog tocmai mi-a mărturisit… Pepsi, Pepsi, prietenul tău e homosexual!
- Iar… Pepsi a băut bere şi a început să adune banii şi documentele de pe masă şi să le pună în dulap.
Rezultă că, deşi după un timp, cuvintele mele despre faptul că banii nu trebuie să fie împrăştiaţi pe masă – au ajuns la el. Mai devreme sau mai târziu vor ajunge şi acestea.
- Da, iar.
Desigur că era o glumă mai veche de-a mea, şi din cauza asta Pepsi a reacţionat atât de calm şi a rostit doar un „iar”. Eu, periodic, aşa, sub forma unei glume uşoare, mă străduiam să le impun o îndoială, o îndoială în privinţa prieteniei lor simple bărbăteşti. Lasă să nu creadă… să nu creadă că în viaţă totul e simplu, lasă să se gândească… chiar şi la prostii să te gândeşti e folositor… A adunat banii, înseamnă că şi la asta se va gândi.
- Ce e cu putoarea asta?
- Vezi, nici lui Pepsi nu i-a plăcut!
- Ce aveţi, nu pute a nimic!
- El aşteaptă oaspeţi, eşti în temă?
- Pe Nataşa?
- Da, îţi dai seama, suntem prea puţin pentru el.
- Ei, şi cine-i atunci homosexual? Hot-Dog a început să râdă. Cine face apropouri tot timpul? A? Pepsi, uite, prietenul nostru nu e doar prieten… trebuie să fim mai precauţi!
- Uite, a zis Pepsi şi mi-a întins un comics de pe masă. E nou…
Pepsi desena. Aşa, pentru el, şi cumpăra comicsuri. Uneori desena comicsuri, în general despre nişte şmecheri care plutesc pe o corabie. O tematică stranie pentru comicsuri.
- Aţi fost în oraş? Noi numeam oraş nu oraşul nostru, în care locuiam, ci pe altul. Acela, altul, era şi mai mare, şi mai interesant. Mergi doar jumătate de oră cu autobuzul şi ajungi într-o cu totul altă viaţă. În oraşul nostru toţi se cunosc, ori au învăţat împreună, ori au lucrat împreună, iar acolo, în oraşul celălalt - sunt jumătate de milion de locuitori, nimeni nu cunoaşte pe nimeni, poţi să vii şi să te pierzi şi, da, desigur, poţi să-ţi faci treburile mult mai lejer acolo unde te poţi pierde. Pepsi şi Hot-Dog mergeau în general în oraş cu „treburile lor”. Iar Pepsi mai avea timp să-şi cumpere comicsuri.
Imnurile se terminau, din moment în moment trebuia să înceapă meciul. Eu continuam să stau în picioare. Mă uitam la feţele fotbaliştilor… care-şi aminteau cuvintele imnului. Mă gândeam la comicsuri. Înainte, în copilărie, nu le înţelegeam – o lume a monştrilor: mutanţi, ecologie proastă, poliţişti vânduţi, puterea vândută, corupţie, explozii continue, terorişti, catastrofe, oamenii care se tem să intre în metrou, să zboare cu avionul… am înţeles comicsurile doar acum, când am crescut…creatorii celor mai tâmpite comicsuri ne-au prezis viitorul nostru, mai bine zis, viitorul care a devenit deja prezent, această lume din comicsuri… În cine să ne punem speranţele? În mutantul din latex, dar el e un om obişnuit, unul dintre noi, pur şi simplu, el când aude un ţipăt de ajutor se îmbracă în costumul său şi se grăbeşte să ajute… da, acum poţi să-ţi pui speranţa doar în mutanţi… mai ales în fotbaliştii noştri.
A venit Nataşa. A adus cu ea vin portughez. Vin portughez adevărat.
- Uite, vin verde.
- De ce verde? E alb! Hot-Dog se uita la lumină la sticlă. Nataşa a început să miroase, a înţeles că mirosul greţos vine de la Hot-Dog, s-a apropiat de mine. Mie mi-era indiferent de cine se apropie Nataşa, chiar dacă se apropia de mine, absolut indiferent. Eu nu am început să preţuiesc apropierea ei de mine, pentru că de la Hot-Dog puţea, într-adevăr, îngrozitor. Poate de la "arsul" Boss, dar, cel mai probabil, din cauză că mirosul acela s-a amestecat cu propriul lui miros. A ieşit o aromă neplăcută. Intim-de chimen. Se mai întâmplă. Noi mirosim a noi şi trebuie să alegem parfumul după cum mirosul cumpărat se combină cu al tău. Hot-Dog asta nu ştia şi Nataşa s-a apropiat de mine.
- Verde, pentru că e din nordul Portugaliei şi acolo aşa se cuvine să-i zici… Mi-a venit logodnicul din Porto… Pedro…
- Toţi logodnicii tăi sunt spioni, ştiu asta sigur!
Totuşi, eu lucrez la un obiectiv secret şi înţeleg… Eu m-am îngândurat şi am tăcut… înţeleg că oriunde ai lucra, orice profesie îţi strică psihicul… uite, chiar şi acum aş fi putut povesti despre altceva, mai ales că de mine s-a apropiat o femeie, dar mie mi-a venit în cap doar fraza asta tâmpită… adesea noi ne alegem profesia după principiul: doar să lucrăm mai puţin şi să avem timp liber, dar dacă lucrezi, nu vei fi liber niciodată!
- Da, cu siguranţă e spion, dar nu e problema mea… Vai ce pute la voi, deschide-o, îţi ajunge s-o învârţi!
Nataşa a strigat uşor la Hot-Dog. Şi ea înţelegea, şi noi, că în seara aceea ea era oarecum fata lui Hot-Dog. Iar el a cam frânat.
- Nu avem tirbuşon!
- A început deja meciul! Pepsi a dat volumul mai tare. Şi nu ne-am mai auzit unul pe altul. Hot-Dog a împins cu degetul dopul, am început să bem vin, bere şi să ne uităm la meci. |
