Marin Mălaicu-HONDRARI

„Cartea tuturor intenţiilor” ed.II – Editura Cartea Românească, 2008, Colecţia „Proză”

fragment

„Maria del Sol a simplificat povestea. Intr-o noapte, după ce Iris se dusese la culcare, mi-a zis că aflase de la Rafael că am scris, ori că scriam, sau că voi scrie o carte despre sinucigaşi, în fine, că ştiam multe despre sinucidere. Stiam câte ceva. Mi-a mărturisit că era hotărâtă să se sinucidă. Si de data asta va fi o dată pentru totdeauna. Nu am încercat nici o clipă să o fac să renunţe la hotărârea ei. Se săturase de viaţă. Mie îmi era clar. I-am prezentat variantele care îi stăteau la îndemână: putea să se arunce dinaintea trenului (şi oricui vrea să se sinucidă cu adevărat, îi sugerez să se folosească de eficacitatea şi nepăsarea calului de foc), numai că această modalitate presupune fermitate şi nepăsare faţă de trup. Maria del Sol prefera ceva mai puţin dizgraţios. Totuşi, să o adune de pe sute de metri într-o pungă de plastic...Incercam să o fac să înţeleagă că a te sinucide nu e chiar atât de simplu pe cât pare. Indiferent de modalitatea pentru care va opta, trebuia mai întâi să se asigure de totala reuşită a gestului. Nimic mai stupid decât să vrei să termini cu viaţa şi să nu reuşesti altceva decât să rămâi infirm, o legumă. Cunoşteam o tipă care se aruncase de la etajul patru şi nu reuşise atceva decât să-şi strâmbe picioarele. Dacă vrea să se înece (Guadalquivirul trecea prin apropiere) va trebui să-şi umple buzunarele cu pietre, ca Virginia Woolf, altfel risca să păţească precum Kostas Kariotakis, care, după ore petrecute în Mediterana, s-a retras la umbra unui eucalipt, a scris că oricine ştie să înoate să-şi ia gândul de la înecatul în mare, apoi şi-a tras un glonţ în inimă. Chestia cu împuşcatul pare simplă, sunt mulţi care au reuşit-o şi mulţi care au dat chix. Dincolo de faptul că Maria del Sol nu avea o armă în casă, rămânea probabilitatea înfricoşător de mare ca gestul ei să dea greş. Destui nu reuşiseră decât să-şi zboare o parte a capului, ori să-şi facă ţăndări două coaste. Spânzurătoarea e la fel o problemă, o dată pentru că e extrem de dureros să mori spânzurat, apoi pentru că dacă esti supraponderal (si nu trebuie multe kg în plus), te poţi decapita dacă salţi în laţ. Si daca vrei să fii sigură, îi spuneam, trebuie să foloseşti un cablu de oţel, ăla nu se rupe şi nici nu-l poate tăia vreun nenorocit care s-ar putea afla prin preajmă. La tăiatul venelor trebuia să se priceapă bine de tot dacă nu voia să-şi ciopârţească braţele, gâtul şi picioarele. Saltul în gol era o loterie cumplită. I-am spus că majoritatea femeilor înainte de a sălta, se descalţă. Dacă ţinea neapărat, un loc destul de bun era în San Francisco, Golden Gate, podul care pentru mai bine de 1000 de oameni a legat pământul de ceruri. Rămâneau pastilele. I-am sugerat o cantitate de 50 de pastile, diluate câte zece la un pahar cu apă. Din cinci în cinci minute trebuia să bea conţinutul unui pahar, nu mai repede ca să nu vomite şi nici mai rar pentru ca să nu adoarmă înainte de a bea toate pastilele. La final, pentru a fi sigură , ar trebui să ia ceva care să-i scadă ritmul cardiac.
         Ascultase destul de atentă tot ceea ce îi spusesem, asta m-a surprins pentru că nu-i era în fire. Vorbeam încet, nu voiam ca Iris să afle despre toate astea. Apoi ne-am distrat compunând epitafuri. Se apropia dimineaţa şi noi râdeam de moarte.”

Marin Mălaicu Hondrari -„Cartea tuturor intenţiilor” ed.II – Editura Cartea Românească, 2008, Colecţia „Proză”