Pisa-ne-am pe mormintul lor
(Portrete de securisti)

Marius OPREA

Vasile VÎLCU

            S-a născut la 10 octombrie 1910, după datele oficiale ale actualului Serviciu de Informaţii Externe sau la 26 septembrie acelaşi an, după documentele din arhiva PCR. Membru de partid din ilegalitate (nu cunoaştem data intrării sale în PCR), Vîlcu era de origine bulgară şi nu a reuşit decît la finele anilor ’60 să vorbească o limbă română cît de cît corectă. A absolvit în 1924 cele 7 clase elementare, completate ulterior cu doi ani de facultate la “Ştefan Gheorghiu”, acestea rămînînd singurele sale studii. De meserie era croitor. În ilegalitate este activ şi intră în atenţia Siguranţei. După încorporarea sa în armată, fuge şi este declarat dezertor, apoi, arestat fiind la Iaşi, reuşeşte să fugă de sub escortă. Aceste “fapte de arme” au avut darul să îl propulseze în aparatul de partid: mai întîi membru în Comitetul Judeţean de partid Constanţa, ajunge la Bucureşti, adus la propunerea lui Constantin Pîrvulescu, unde lucrează în tipografia clandestină a organizaţiei de partid pe Capitală. A fost propus în 15 mai 1941 să intre în Comitetul Central, dar Foriş s-a opus, considerînd că “are multe păcate şi este inconspirativ”. Nu uită însă acest lucru şi se situează în tabăra celor ce se împotriveau deciziilor lui Foriş, alimentînd disensiunile dintre acesta şi Comitetul Central. Ajunge totuşi în iunie 1941 după intrarea Romîniei în războiul antisovietic să fie însărcinat cu conducerea unei grupe “tehnice” a partidului, un compartiment de sabotaj-diversiune. Nu a realizat însă acţiuni spectaculoase, dată fiind arestarea sa în octombrie 1941, “cădere” care a fost urmată de arestarea soţilor Paneth, membri în grupul pe care îl coordona, ulterior executaţi pentru sabotaj. Faptul că în schimb Vîlcu a scăpat doar cu o condamnare de 6 luni pentru deţinere de acte false, deşi era dezertor şi Siguranţa avea destule date despre activitatea sa în PCR a născut suspiciunea colaboraţionismului, de care a fost acuzat făţiş de Foriş. La rîndul său, Vîlcu, deţinut la Văcăreşti i-a transmis lui Pîrvulescu “că Foriş e provocator”. Situarea sa în tabăra ostilă acestuia i-a asigurat ascensiunea după 1944 în structurile de partid şi de stat, dar la un nivel moderat, probabil datorită suspiciunilor care mai planau asupra sa. Este ales mai întîi deputat de Constanţa la alegerile din noiembrie 1946, iar din 1948 a fost numit secretar general al Asociaţiei de Prietenie România – Bulgaria, funcţii mai degrabă simbolice. Arestarea şi anchetarea fostului comisar de Siguranţă Ion Taflaru face lumină în cazul său, Taflaru arătînd că Vîlcu şi ceilalţi au fost depistaţi în urma delaţiunilor unui agent informator al Siguranţei, decedat în timpul războiului. Prezentînd încredere, a fost trimis să “lucreze” în MAI, unde i s-a încredinţat la 1 septembrie 1952 conducerea Direcţiei A de Informaţii Externe din DGSS, iar după ce aceasta a devenit Direcţia de Informaţii Externe din cadrul MAI, a fost primul ei director. În 21 mai 1953 fusese avansat la gradul de general-maior de Securitate; cu toate acestea, nu l-a văzut nimeni îmbrăcat în uniformă, pe parcursul carierei sale în Securitate, care dealtfel avea să ia sfîrşit în 16 decembrie 1955, datorită rezultatelor generale slabe în activitatea de spionaj (în 1955 se recrutaseră numai 16 noi agenţi, din totalul de 104, cîţi avea pe atunci DIE, cu toate resursele financiare deosebite puse la dispoziţie) şi mai ales datorită producerii atacului asupra Legaţiei României la Berna. Pe lîngă că nu au reuşit să preîntîmpine atacul (DIE nu avea nici un ofiţer operativ în Elveţia), Vîlcu s-a dovedit incapabil de a executa ordinul conducerii de partid şi al sovieticilor, de a determina, prin orice mijloace, aducerea şi judecarea în ţară a celor din grupul Beldeanu. Oliviu Beldeanu avea să fie răpit de Securitate din RDG la doi ani de la înlăturarea lui Vîlcu din funcţie şi adus spre a fi executat în România, la 18 februarie 1960, cînd Vîlcu îşi reluase poziţia sa de “aparatcik”, fiind numit prim secretar al PMR pe Regiunea Dobrogea (între 1956-1965), membru al Consiliului Superior al Agriculturii (din 5 februarie 1956), preşedinte al Uniunii Naţionale a CAP-urilor (1966-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Stat (19 decembrie 1969 – 17 martie 1965), prim secretar al judeţului Constanţa (1971-1976). Pelinie de stat, a mai fost, între 1957 şi 1989 deputat în MAN, ales în diferite circumscripţii. Cariera sa lipsită de strălucire este definită şi de evoluţia în aparatul de partid: cu toată activitatea sa în ilegalitate, a fost primit în Comitetul Central al PMR abia în 25 iunie 1960, iar cea mai înaltă funcţie la care a ajuns a fost cea de membru al CPEx (din 1969 pînă în 23 noimebrie 1979, cînd nu mai este ales în Comitetul Central, în urma legăturilor prea strînse din trecut cu ofiţerii KGB, devenite incriminante în anii naţional-comunismului). În 22 decembrie 1989 avea funcţii simbolice: membru în Consiliul de Stat şi în Comisia Centrală de Revizie din CC al PCR. A murit în 11 februarie 1999, fără ca moartea sa să fi stîrnit vreun ecou (Vezi Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Foriş…, passim; Gh.Crişan, Piramida puterii…, p.307, Agresiunea comunismului…, vol.2, p.48-60, pagina de internet a Serviciului Român de Informaţii Externe).