LIVIU IOAN STOICIU

"Cartea zădărniciei
Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu
&
„Inspiraţii” de început",
EDITURA Pallas, Focşani, 2008

CUVÂNT ÎNAINTE

Liviu Ioan Stoiciu

Am urmat cursul unor convorbiri relaxate — fondatorul şi redactorul-şef al revistei Pro Saeculum, Alexandru Deşliu, din Focşani (unde eu am locuit 15 ani, căsătorit şi cu copil între 1975-1990, şi unde am în continuare rude de gradul întâi), mi-a propus în primăvara anului 2006 să găsim o soluţie de colaborare. Va fi mai mult decât un simplu interviu, vom scoate o carte dacă lucrurile se leagă. Tocmai era pe piaţă o carte de convorbiri cu Al. Deşliu a Irinei Mavrodin (cu origini în Vrancea, dinspre mamă), de succes. Totodată, Al. Deşliu definitiva o carte de convorbiri cu Irina Petraş (apărută în 2006, de o nouă distincţie). I-am mulţumit pentru invitaţie, dar mi-am exprimat din capul locului scepticismul că voi fi în stare să duc la capăt chiar o carte (fiind în general reticent în faţa valabilităţii mărturisirilor de moment, a „vorbelor în vânt”, chiar dacă mă atrăgea să încerc un nou tip de joc livresc)... Într-un an s-a terminat totul, şi întrebările lui Al. Deşliu, şi răspunsurile mele: rămăsese să reacţionez la ultima sa rugăminte, cea mai mare, să mă ocup în amănunt, în a doua parte a cărţii de convorbiri, de boema mea, până la debutul literar editorial (din 1978-1980). A insistat extraordinar să aduc pe tapet tot ce e legat de începuturile mele literare, cât de cât (era interesat şi de „revistele” mele literare scrise de mână la 15 şi 16 ani, în 1965 şi 1966), pentru mine demult uitate: versuri, proză scurtă, publicistică, jurnal. Simţea că e un „miez esenţial energetic de destin acolo”, în trecut, care explică şi evoluţia şi involuţia mea ulterioară: „trebuie recuperat cu această ocazie”. Practic, îmi cerea imposibilul, să răscolesc în „arhiva” mea (o adunătură restrânsă, întâmplătoare, de consemnări îngălbenite), ceea ce mi se părea a fi o enormitate, cu atât mai mult cu cât am păstrat numai „mostre” ale primei mele „tinereţi literare” (începute la 14 ani)… „Totuşi, de ce să nu încercaţi, vă asigur eu, instinctiv, că merită efortul”… În iulie 2007 Alexandru Deşliu s-a stins, după o îngrozitoare luptă cu boala sa incurabilă (niciodată nu s-a plâns însă, suferea cu o demnitate ieşită din comun; vorbeam mereu la telefon, mie mi se făcea rău de fiecare dată; făcea naveta de la Focşani la Cluj, unde cercetători români şi americani testau pe el un tratament costisitor). Dumnezeu să-l odihnească acolo unde acum poate stă de veghe… Natural, am pus cruce proiectului nostru de carte (convorbiri de sfârşit & „inspiraţii” de început). În memoria sa, însă, doamna Nina Deşliu, soţia, mi-a atras atenţia că i-a preluat întreprinderile literare (inclusiv să apară, în condiţii de lux, revista Pro Saeculum). Şi că trebuie neapărat să pun la punct cartea de convorbiri cu Alexandru Deşliu, aşa cum am convenit. O carte lăsată deja „cu limbă de moarte”... Degeaba m-am codit: e o datorie de onoare.
Întâi, despre interviul în sine — l-am adus la zi, fără să mă omor cu firea, şi am păstrat, cu scuze, repetiţiile (normale într-o convorbire liberă; sunt recapitulări care întăresc observaţiile puse pe diverse etaje de abordare pe acelaşi subiect). Nu am mai intervenit în conţinut. Un chin a devenit constituirea celei de-a II-a părţi a cărţii, legată de Începuturile mele literare (de „inspiraţiile” de început, inedite; tatăl meu a scris, pe când aveam 15 ani, pe coperta unui caiet, „Inspiraţiile elevului Stoiciu I. Ioan”): versuri, proză scurtă, publicistică, jurnal, scrise din 1964 până în 19 februarie 1972 (în fiecare lună februarie împlinesc o altă vârstă). Fiindcă am constatat că nu am de unde să iau atâtea pagini de carte pentru cât am de rememorat, m-am oprit la 19 februarie 1973 (cine ştie, deşi nu pot să cred, poate altădată, eventual într-o altă viaţă, îmi voi exploata sertarul, în continuare, din februarie 1973 până la debutul meu editorial din 1978-1980; să mă ierte Al. Deşliu că n-am reuşit să acopăr aici întreaga perioadă propusă de el), adică am scos la iveală ce am scris de la 14 la 22 de ani, inclusiv. M-am oprit aici la împlinirea vârstei de 23 de ani, semnificativ: în 1973 am avut parte de nu mai puţin de… şapte tentative de sinucidere! Ajunsesem la concluzia că am ratat totul. Asta înseamnă că a fost un an de cumpănă şi că la 22 de ani îmi încheiam prima etapă importantă din viaţă, când am ars în profunzime. Am cuprins aici exerciţii, experimente originale ale mele în versuri şi în proză scurtă sau în publicistică, conştientizând actul de creaţie literară de la 15 ani, bazat pe intuiţie şi spontaneitate (atunci îmi editam propriile „reviste”). Ce să mai spun? A existat un interes sincer din partea lui Al. Deşliu legat de ceea ce sunt şi am fost, e în regulă — i-am stat la dispoziţie, în speranţa regăsirii. Fiindcă, altfel, nu am nimănui nimic de demonstrat, şi nici n-am motive să mă legitimez „mai demult” în literatura română. Trebuie să fiu preluat aşa cum sunt şi cum am fost, rebel, fără să mă fi făcut mie însumi icoană, Doamne fereşte, nici pentru o clipă, la care să mă închin la o adică (că niciodată nu se ştie, într-o zi, la bătrâneţe, când totul pare a fi pierdut şi e bine de pus capăt). Sunt un produs al subiectivităţii mele pline de îndoieli? N-am nimănui de dat socoteală. De schimbat în trecut nu mai poate fi schimbat nimic, încetul cu încetul simt că devin atemporal şi că am pierdut şi ultimul gust, acela de a descoperi paradisul în viitor. Că mă afund în „lumea aparenţelor”? Mie îmi convine.
O Carte a convorbirilor şi „inspiraţiilor”. Sau o Carte a zădărniciei. Mă mărturisesc, iată...

7 martie 2008. Bucureşti