Liviu Ioan STOICIU

Scriu despre mine ca despre altul

Chiar aşa. Scriu despre mine ca despre altul, „sunt în proces” şi n-am voie (e o lege nescrisă care spune să mă abţin) să fac pe nebunul… N-a venit însă vremea să dau de gustul decepţiei şi să-mi retrag semnătura publică de peste tot: că pot sta liniştit pe baricada mea, aici, şi să meditez la „patima lucrurilor ce trec”. În condiţiile în care „numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor”. Chiar dacă libertatea de expresie e interpretabilă conformist la noi. O vreme, voi mai tatona terenul minat al limbii române.
 
Scriu despre mine ca despre altul. Altul – are 58 de ani şi-şi vede inutil de drum. Se simte, o tot repetă (să-i intre lui bine în cap), „călugăr la bloc”… Pe 3 noiembrie 2008 a avut procesul cu Uniunea Scriitorilor din România-USR (reprezentată de N. Manolescu, preşedintele ei, care a cerut Justiţiei să-i fie interzisă semnătura critică, ştiţi, „de la data… la data”, în numele apărării USR de „calomniile” lui, devenit pericol literar), la Judecătoria sectorului 4, al doilea termen, habar nu are ce s-a întâmplat acolo, nu s-a dus, de ce să fie umilit? N. Manolescu să se plimbe liniştit la Paris şi el să dea socoteală pentru ce n-a făcut! Directorul general al USR i-a telefonat să nu-şi trimită nici avocatul, că „Domnul Manolescu a retras, în scris, prin avocatul său, acţiunea”. O fi adevărat? Dar dacă va fi judecat „pe fond” în lipsă, fiind proces civil? În citaţia a doua chiar asta se subliniază, că procesul poate fi judecat şi în absenţa „părţilor”. În definitiv, s-ar bucura să rămână fără semnătură, ar scăpa de toate grijile scrisului. Nu mai are de apărat nici un principiu, scriitorii români (fiecare e buricul pământului) l-au învăţat minte. Până azi, 8 decembrie 2008 n-a primit nici o sentinţă / hotărâre scrisă din partea Judecătoriei din Bucureşti.

Îşi târâie zilele fără rost. Nu mai ştie ce are „în general” de făcut. Poveste veche, „punerea la punct prin proces” i-a arătat încă o dată care e măsura scriitoricească în România, de drept, şi cât de jos e pragul de solidaritate în interiorul breslei. Că a rătăcit calea… Colegii de literatură l-au izolat. A căzut în dizgraţia tuturor? Nimic nou. Îi numără pe degetele de la o mână pe cei ce-i mai dau, acasă, un semn. Le mulţumeşte scriitorilor care au publicat documentele procesului în revistele lor şi care au luat atitudine... Singurătatea l-a copleşit, şi s-a cam săturat. Se plimbă dintr-o cameră în alta a apartamentului fără să se gândească la nimic. Priveşte lung pe geam şi nu vede, nu aude, nu simte nimic. I se rupe numai inima că aurolacii stau în spatele blocului pe frigul ăsta, pe ciment, acoperiţi cu o pătură, nespălaţi (între ei e şi un copil de trei ani, născut de o „fată a străzii”, mă mir că nu i-l ia statul, „protecţia copilului”). Un aurolac de vreo 35 de ani doarme toată ziua, se trezeşte numai când îi aduc de mâncare ceilalţi doi aurolaci, care au copilul împreună: citeşte ziare gratuite, distribuite în metrou (sunt o familie?)… Unde şi-or fi făcând „nevoile”? Printre garajele de aici? Oftează, supărat: ăsta e destinul lor, să fie decăzuţi din drepturi. Aş fi putut fi ca ei, îşi spune îngrozit, dacă aşa mi-ar fi fost scris… Bate în lemn şi pleacă iar de la fereastră.

Poate ar trebui să se reapuce de băutură, să-şi reia boema din prima tinereţe. Dar nu crede că mai merită nici acest efort, să stea prin cârciumi (eventual, printre scriitori; n-ar avea nici un haz să se repete) şi să încerce să uite de el… A ajuns să vorbească la derută cu cele două ţestoase ale fiului lui (la 34 de ani), care i le-a lăsat în grijă: le dă mâncare conservată (din cutii speciale pentru ţestoase, scumpe, cu viermişori uscaţi sau ouă) şi le spală bazinul în care mănâncă, le mângâie carapacea şi are impresia că e ascultat, îşi lungesc gâtul spre el, le vede ochişorii… Apoi, le dă pâine porumbeilor sălbatici, pe fereastra de la bucătărie, uneori şi câte trei pâini pe zi, că mereu cumpără în plus (se gândeşte că ei au legătură cu sufletul morţilor, care cer de mâncare)… Şi udă plantele din sufragerie şi de pe balcon. A venit toamna şi l-a prins tot pe picior greşit. Toată lumea are o ţintă, el nu. Nu mai vrea nimic. Tânjeşte, deşi nu ştie exact după ce. Ce mai aşteaptă, de fapt? De iubire s-a lecuit, îi poartă ghinion. Să urască? Nu. A încercat să urască, dar ura nu l-a convins, a constatat că se simte „superior” când urăşte şi are oroare – plus că se simte „răzbunător”. Îi place modestia. Dar nu reuşeşte să scape de mândrie, condamnată de Dumnezeu.

Se duce de trei ori pe săptămână, după-amiaza, la Viaţa Românească, la redacţie, conform programului stabilit de noua conducere (există şi o condică de prezenţă introdusă de redactorul-şef şi de adjunctul lui), dar nu e băgat în seamă, motiv să ignore şi el atmosfera neprielnică: nici măcar nu se salută cu ea, darmite să aibă vreun dialog… Că sunt relaţii îngheţate? Atâta pagubă. Nu-şi mai bate capul. Citeşte la birou, să acumuleze, scrie „Revista presei literare” şi face pe „capul limpede” la numărul de revistă pe care i-l pune în braţe… corectoarea. Altfel, în restul timpului, stă acasă, nu-l mai interesează decât creaţia literară – care s-a restrâns într-atât (nu mai e convins că merită efortul), încât are o stare continuă de nefericire. Creaţia fiind aceea care îl eliberează de zbuciumul interior. Nu contează că azi creativitatea e asociată cu problemele psihice. E clar că el şi-a rezolvat cât de cât dezavantajele depresiei prin scris… Scrisul are efect terapeutic, nu? A aflat şi zilele trecute că există, conform psihiatrilor, „peste alte 20 de studii” care au pus în evidenţă legătura dintre depresie (şi „bipolaritate”) cu creativitatea. Degeaba specialiştii spun că depresia nu duce la creativitate şi nici viceversa, studiile pomenite au arătat că depresia şi creativitatea sunt strâns legate. „Cred că legătura o reprezintă un anumit temperament specific ambelor”, arată Kay Redfield Jamison, profesor de psihiatrie la Universitatea Johns Hopkins. Un exemplu: David Foster Wallace, scriitor american care s-a sinucis pe 12 septembrie 2008, a suferit de depresie timp de 20 de ani. Criticii i-au elogiat operele şi talentul său de a observa detalii şi nuanţe ale emoţiilor. Cercetătorii spun (continuă el să citeze aici din CNN) că operele sale reflectă o personalitate dominată de hipersensibilitate, contemplare constantă şi reflexivitate, pe acelaşi model temperamental asociat cu tulburările psihice, în special bipolaritatea şi depresia. „E clar că era un tip obsesiv, se observă în operele sale”, spune Paul Verhaeghen, profesor de psihologie la Institutul de Tehnologie din Georgia. Cercetările lui Verhaeghen şi ale colegilor săi arată că atunci când oamenii sunt într-o stare de reflecţie, devin creativi, depresivi sau ambele. De reţinut! Atenţie, însă: alte cercetări arată că meditaţia duce la depresie! „Daca o persoană se gândeşte constant la aceleaşi lucruri, se poate instala depresia”, spune Verhaeghen. Sensibilitatea la mediul înconjurător este asociată cu creativitatea şi depresia, arata studiile. Artiştii trebuie să dezvolte o sensibilitate la mediul înconjurător (culori, sunete, emoţii), ceea ce duce la griji pe care alţii nu le au. „Profesia de artist este una periculoasă, pentru că necesită o sensibilitate crescută”, spune Mihaly Csikszentmihalyi, profesor de psihologie de la Universitatea din Claremont… Mda. El poate să depună mărturie că există o legătură de tip cauză-efect între problemele psihice şi creativitate? De ce nu, poate să pună şi pariu că există o legătură… Nu-l deranjează deloc să declare că e depresiv (nu ştie ce înseamnă însă să fii „bipolar”, un scriitor poate avea şapte „identităţi”, nu două – care pot fi descoperite printre rânduri; dacă e bipolar, îşi schimbă polurile?).

Şi-a notat că de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (apropo, sfântul e şi patronul municipiului Adjud, unde am eu casa părintească), în Dealul Mitropoliei, „curge lumea”. Ieri, 7 a 12-a, a văzut la televizor cum se călca în picioare lumea să atingă moaştele (de copil ale) Sfintei Filofteia, la Curtea de Argeş. E o exasperare publică la mijloc? De ce? Ce voiam să spun? Mă întorc la Bucureşti: patriarhul Daniel a adus anul acesta şi moaşte ale Sfântului Apostol Pavel (din Grecia) la Catedrală şi le-a pus lângă moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la care să se închine pelerinii de ziua „protectorului Bucureştiului”. Cozile de kilometri întregi trec şi prin altarul Catedralei Patriarhale din Bucureşti, resfinţite acum. E un secret al încărcării energetice colective în prejma raclelor cu moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabov, nu departe de Dunăre (fost păstor de vite bulgar, călugărit în secolul al XIII-lea, adus în România în secolul al XVIII-lea). E impresionantă devoţiunea ortodoxă, florile aduse, liniştea sufletească pe care o capătă fiecare – după ce se stă şi opt ore în ploaie şi frig să se  ajungă la moaşte. Dar el se teme în secret (după ce a văzut la televizor şi cozile continui, de zile la rând, de alţi kilometri, de la Catedrala din Iaşi, la moaştele Sf. Cuvioase Parascheva, tot de luna asta, octombrie, dar pe 14): dacă românii presimt o nenorocire? În fiecare an se teme de acest spectru apocaliptic, de presimţirea lui intuitivă. Slavă cerului, până azi nu s-a întâmplat nimic apocaliptic la nivel colectiv. Poate nu s-a întâmplat nimic, îşi spune, tocmai datorită rugăciunilor acestor pelerini! Pe cât de mulţi sunt cei ce fac penitenţă, pe atât de mare poate fi nenorocirea – e obsedat de venirea cutremurului cu o magnitudine devastatoare, nemaiînregistrată în România. Lasă că profeţii au dat de gol că 2009 va fi un an al unor catastrofe nemaipomenite, „soldate cu milioane de morţi”. Şi că-şi vor salva sufletul numai cei ce se vor îmbunătăţi spiritual. „Credinţa în Dumnezeu” („precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune”) crescând vibraţiile, care aşa pot intra în rezonanţă cu „vibraţiile cosmice”. Aude: încotro?

Apropo de predicţii. Şi-a amintit: în primăvara acestui an, poeta Silvia Chiţimia (cu emisiune astrologică pe TVR Cultural) i-a subliniat că spre sfârşitul lunii decembrie 2008 se vor acumula energii destructive deasupra lumii. Aşa că i-a telefonat azi – dragă, s-a schimbat ceva în bine astral, în privinţa lunii decembrie? Nici pomeneală, vom avea parte de un „Crăciun însângerat”… E o triplă conjuncţie foarte problematică (Pluton-Lună Neagră-Marte, în Săgetător), care se poate citi drept „violenţă tragică, conflict de proporţii, putere pusă la pământ, moarte cât vezi cu ochii, ar putea fi o mare bulversare”. Ce Dumnezeu se poate întâmpla, dacă nu te referi la o catastrofă naturală? Nu, mă refer la relaţiile interumane, pe plan global va avea loc o nenorocire, care ne va schimba mentalitatea. O roagă să-i dea o îndrumare, ce ar putea să se întâmple? „Ţi-o spun cu titlu de exemplu, fiindcă ar putea fi cu totul altceva: ce-ai zice dacă în SUA ar avea loc un atentat la adresa noului preşedinte ales?” Doamne fereşte, impactul funest ar reverbera în întreaga lume, într-adevăr… Îl asigură că ea refuză să vadă înainte: are treabă în prezent, îi pare rău că n-are timp să ducă la capăt un studiu-carte despre semnificaţiile Mioriţei, azi, la români. Fiindcă toate au o explicaţie, nimic nu e întâmplător, dar ea nu crede în sfârşitul lumii din 2012.