- Aţi renunţat la cursurile de la facultate şi faceţi, cum aţi declarat, „televiziune de weekend” pentru a termina acest roman, care vă „lucra” de zece ani.
- Am început din nou să predau anul acesta, mult mai puţin, la masterat. Şi scriu o carte şi sunt absolut absorbit de scris şi cu siguranţă că nu voi face altceva. Adică, afacerile mele publice sunt în măsura în care profesional am nevoie de ele, dar sunt absolut concentrat pe scris. De altfel, în ultimii douăzeci de ani, cam asta am făcut, am publicat cincisprezece cărţi aşa, una câte una.
- Care sunt lucrurile mari şi mici la care trebuie să renunţe un scriitor de proză?
- Trebuie să renunţe la tot. Trebuie să renunţe să-şi vadă prietenii în fiecare zi, sau să răspundă la telefoanele lor, sau să încerce să facă o carieră, sau să stea în şedinţe la diverse comitete şi comisii, la catedră la facultate, la redacţia de ziar. Trebuie să renunţe la tot şi să stea acasă şi să scrie. Condiţia de a supravieţui în scris e să stai închis, singur într-o cameră, cât mai mult timp. Altfel nu există. Dacă nu poţi face asta, trebuie să te apuci de altceva. Eu am renunţat deja, nu văd pe nimeni în cursul unei săptămâni.
- În condiţiile în care sunteţi gata să renunţaţi la o carieră în televiziune în favoarea scrisului, înseamnă că nu vă temeţi că această carte, care „deconstruieşte un mecanism malefic”, aşa cum s-a spus că ar fi televiziunea, v-ar putea cauza necazuri în privinţa carierei pe micul ecran?
- Nu. Eu sunt un critic al televiziunii, pentru că o cunosc foarte bine şi nu văd de ce ar trebui să fiu un entuziast al ei, dacă ştiu că poate juca şi un rol toxic. Ştiţi cum este televiziunea? Ca un cuţit. Ea poate să taie pâine, dar poate şi să omoare pe cineva. Contează foarte mult cum este folosită de patronii de televiziune, de directori, cum e folosită şi de public. Deci asta spun eu în roman, arăt această muchie de cuţit care este televiziunea.
- Avem în carte o Românie dintotdeauna, după cum aţi spus. Prin ce mijloace este conturat contextul social, politic? Kundera, de exemplu, explică în „Arta romanului” că lasă istoria să intervină doar în măsura în care creează o situaţie existenţială semnificativă pentru un personaj. În „Viaţa e în altă parte”, aduce în scenă acei indispensabili urâţi, din cauza cărora bărbatul fuge şi ratează o frumoasă experienţă erotică. Un detaliu despre lipsa eleganţei, uitat poate chiar de cei care au trăit în comunism.
- Partea politică nu mă interesează deloc. Nu am o privire ideologică de nici un fel, deşi sunt elemente de fundal, care au singurul rol de a desena mai bine personajele. Mineriada este o formă a răului şi a apocalipsului care macină lumea românească, există şi o apariţie a papei, dar aceste informaţii sunt numai în fundal. Personajele funcţionează, sunt mai bine desenate pe acest fundal dramatic, sau adesea au un fundal liric. Sunt şi poveşti de dragoste în roman. Deci istoria propriu-zisă e dată numai de mici detalii, care ajută personajele să se evidenţieze. Ele nu trăiesc undeva, angelic, în cer, ci într-o realitate cotidiană concretă, pe care eu încerc s-o surprind. Cât mai discret, pentru că nu e o frescă istorică romanul meu, nu e „Război şi pace” şi nici o analiză a tranziţiei.
- Regăsesc în ce aţi spus şi ceva din viziunea lui Nabokov. Nici el nu pune accent pe contextul social sau politic, îl lasă să transpară prin detalii.
- Exact. Eu mă extrag de acolo, eu fac acest lucru pentru că doresc ca romanele să supravieţuiască acestor circumstanţe. Am recitit acum cărţile mele reeditate la Humanitas, dar scrise în anii 80, cu groază le-am recitit. Trebuie însă să vă spun că această tehnică pe care eu o folosesc, de a pune realitatea între paranteze, în fundal, m-a ajutat. Ele se pot citi şi astăzi fără nici un fel de problemă. Nu au nimic politic, nu au nimic istoric, se pot citi şi azi sau îţi poţi imagina că eşti la Buenos Aires sau la Stockholm...
- Omul înaintea timpului şi locului.
- Da. Exact, exact. Nu mă frământă...
- Finisaţi acum un roman despre care aţi spus că e în tradiţia lui Urmuz, că e dadaist. Spuneaţi că oricine şi-ar putea rupe gâtul la fiecare pagină. Cum merge acrobaţia deocamdată?
- Merge bine, sunt la partea de final, să zicem la pagina 400 dintr-un roman care va avea 600 de pagini.
- Din nou un roman lung. Vă face plăcere să scrieţi pe dimensiuni mari?
- Nu, asta e conformaţia mea. Aşa cum unii se nasc maratonişti şi unii se nasc sprinteri. Eu nu sunt un sprinter, eu nu mă grăbesc, nu ştiu să accelerez, dar sunt un maratonist. Sunt un cal de cursă lungă. Şi când încep un proiect nu scriu o schiţă, mă gândesc că trei ani am de lucru. Şi mă simt mai confortabil. Mai ales că am timp să revin, să tai, să ajustez, să o iau pe alt drum. Un roman necesită foarte multe refaceri. Şi „Maestro” l-am scris în şase săptămâni, de la Crăciun până la ziua mea, la jumătatea lui februarie. Scrisesem înainte un scenariu de film, şi de aceea mi-a fost uşor, fiindcă a fost ca un schelet pe care am pus carne. Dar după aceea a suferit şapte refaceri, în care am inversat capitole, am introdus sute de pagini... Am avut un cadru în care m-am mişcat, încercând formula potrivită ca să spun ce aveam de spus. Deci îmi place acest sistem de lucru. E ca un glob pământesc, în care poţi să te plimbi în orice direcţie; e ca o structură circulară, cine citeşte romanul simte acest lucru. Începutul şi sfârşitul fac „ţac”. Până nu face „ţac”, eu nu închid romanul. Altfel nu e în regulă. Plecasem la Paris, credeam că am terminat romanul. Şi, fiind la Paris, mi-am dat seama că lipseşte ceva. Şi m-am întors şi am mai scris o sută de pagini. Era ceva dizarmonic. Toată scena înmormântării, scena de pe bloc, le-am adăugat atunci. S-a întregit. Dacă faci o proză scurtă, nu e aşa. Îmi plac lucrurile mai complicate.
- Însă Harms, din care folosiţi un text ca un motto, scrie scurt şi foarte scurt.
- Bine, eu am luat din Harms lumea lui, sunt un mare admirator al lui încă din studenţie. I-am adus un omagiu în felul acesta. Sunt multe omagii în carte. Emilia T. e personajul din „Patul lui Procust”. Şi sunt multe omagii de acest fel, pentru Cehov, Gogol, pentru cunoscătorii care le vor descoperi... |
Foto: Floribunda