“Jucăm pe mai multe fronturi!”
Interviu cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, despre succesele şi planurile de viitor ale trupei sibiene

de Veronica D. Niculescu

- Teatrul din Sibiu este deosebit de activ, chiar şi vara au fost numeroase turnee peste hotare, premii, şi în mod deosebit anul acesta aţi călătorit foarte mult. Să facem o comparaţie între 2007 şi 2008. Nu cumva anul trecut s-a produs foarte mult, iar anul acesta se merge la export? Dar ce se întâmplă acasă?

- Am avut o strategie bine gândită şi totdeauna gândesc cu mulţi ani înainte, nu de azi pe mâine. Trebuie să fii foarte flexibil la tot ce se întâmplă în comunitate, în regiune şi chiar în lume şi să ai soluţii pentru orice. Evident că 2005 şi 2006 i-am gândit ca ani pregătitori. Să ne amintim că în 2006 am fost structura care a ras cele mai multe finanţări de la Ministerul Culturii, 25 de milioane de lei. Pentru Andrei Şerban, pentru Andryi Zholdak, pentru „Trilogia evreiască”, pentru „Faust”, au fost şapte-opt proiecte, era normal să pregătim 2007. E normal acum, în condiţiile în care am 38 de spectacole în repertoriu, să le arăt, pentru că ele nu sunt văzute. „Lulu” sau „Astăzi nu se fumează” s-au jucat numai în festival. Sunt alte spectacole, de asemenea, pe care le-am jucat foarte rar. E nedrept ca publicul sibian să nu se bucure de toate aceste creaţii în care am investit bani, energie, timp.

- Deci toate aceste se vor relua acum, în stagiunea care începe.

- Absolut. În acelaşi timp, să nu uităm că pregătim evenimente importante; anul trecut am fost cu nu mai puţin de opt spectacole la Festivalul Naţional de Teatru, unde mai mult de jumătate din spectacolele selecţionate au fost de la Sibiu. Au fost şi multe duşmănii din cauza asta, în mod cert; şi de aici, a fost acel recul – „Cum, să dăm din nou toate premiile la Sibiu?” şi a fost o mare nedreptate şi o mare inabilitate la nivel naţional, să nu dai marele premiu la „Faust”. Pentru că, acum toate lucrurile astea se întorc împotriva lor: „Faust” a putut să plece la Frankfurt şi să aibă un impact incredibil. Spectatorul german este rezervat, nu e ca spaniolul sau spectatorul din America de Sud. Ei bine, când am jucat acum la Frankfurt a fost un moment de magie, spectatorii au tropăit şi au ovaţionat şi au fluierat şi au strigat bravo. Pentru mine a fost năucitor...

- Iar spectatorii germani văzuseră „Faust”, probabil, în atâtea montări...

- Nu că au văzut, dar este un festival „Goethe”, dedicat exclusiv creaţiilor lui Goethe! În acel festival au fost trei sau patru variante „Faust”, şi acesta a adus acea nebunie. A venit Jonathan Mills (directorul Festivalului International de Teatru de la Edinburgh, n.r.), pe care îl invitasem să facem o evaluare, fiindcă noi am hotărât încă din timpul festivalului nostru că vom merge la Edinburgh. Am fost între timp şi am văzut nişte hale imense, superbe, deci sunt spaţii de joc. Şi am ales o hală destul de bună, mult mai mare decât la Sibiu.

- Pentru festivalul britanic din 2009.

- Da. Problema era cum adaptăm tehnic. Şi în funcţie de asta am zis să facem o primă evaluare. Şi a venit şi Mills şi a văzut spectacolul, care a fost montat într-un fost depou de tramvaie, reabilitat. E ceva mai mic decât spaţiul de la Simerom, mult mai cald însă, deşi lipsit de grandoare… Chiar ieri am fost la Simerom şi mi-au dat lacrimile, fiindcă, gata, va fi demolat. Dacă te duci, mai sunt numai stâlpii…

- Dar picturile de pe ziduri, ce se întâmplă cu ele?

- Le-am luat, erau piese de rigips... La Frankfurt însă, era un spaţiu tapetat cu lemn. A pierdut din grandoare, dar a câştigat căldură. Au fost 380 de spectatori, iar în noua hală de la Balanţa vom ajunge la 400. Hala e puţin mai lată decât la Simerom

- Începând de când se va juca „Faust” la Balanţa, pentru sibieni?

- Din stagiunea aceasta. Deja am stabilit ieri, am descoperit o altă hală, care nu se va demola în următorii doi ani; acolo se va instala „Lulu”, ca să nu mai blochez sala din teatru. E un spaţiu foarte bun, de asemenea, şi pentru „Astăzi nu se fumează”.

- Revenind la „Faust” din Germania - îmi amintesc că Silviu Purcărete spunea că probabil germaniştii convinşi, buni cunoscători ai operei lui Goethe, vor avea fel şi fel de reproşuri. Până la detalii, cum ar fi şi bietul căţel, care în carte e un pudel, iar pe scenă e un pui de labrador... Au fost reacţii de acest fel din partea criticii, legate de respectarea la literă a operei scrise?

- Încă aşteptăm reacţia presei scrise. În tot cazul, ceea ce a fost foarte bine acolo a fost că după spectacolul al doilea am avut o întâlnire cu publicul, la care au venit şi criticii. Am acceptat să facem această întâlnire la bar, cum au solicitat organizatorii, pentru ca oamenii să poată să socializeze, până se schimbă actorii... Au fost reacţii extraordinare ale publicului, au fost nenumăraţi oameni care au spus că este cel mai frumos spectacol pe care l-au văzut vreodată, în viaţa lor. Ştii ce a fost culmea? Mie mi-a fost frică de prezenţa numeroasă a românilor. Însă Frankfurt e o zonă importantă financiară a Germaniei, e o zonă bogată, şi nu sunt foarte mulţi români.

- Dar de ce vă temeaţi de prezenţa românilor? De reacţia lor emoţională?

- Mă temeam pentru că, aşa cum ni s-a întâmplat de exemplu în Israel, percepţia este puţin deformată. Pentru că ei vin cu o nostalgie şi o nevoie de comunicare, cu o reacţie, da, emoţională, curg lacrimi... Deformează percepţia, nu mai e bucuria estetică, nu te bucuri numai la marea dimensiune a spectacolului, ci te-apucă şi sentimentul acela naţional... Asta m-a bucurat. În acelaşi timp, au fost oameni din domeniu, m-am trezit cu Dinu Ianculescu, cu tot felul de oameni importanţi... A mai fost o reacţie interesantă. La spectacolul ăsta nu poate să vină menajera din nu ştiu din ce hotel. Nu îi dispreţuiesc, Doamne-fereşte... Dar nu te duci la „Faust” dacă nu cunoşti textul. A fost public german, care a apreciat enorm. Ce a fost extraordinar, şi abia acolo s-a înţeles, a fost şi faptul că Ilie Gheorghe face una dintre cele mai mari creaţii pe care le-a făcut vreodată, că face un Faust absolut excepţional. Nouăzeci la sută din cronicile din România bat monedă numai pe Ofelia, pe când toţi acolo au spus ce fabuloasă este relaţia Faust-Mefisto.

- De ce o reacţie diferită în România?

- Din păcate, Ilie Gheorghe fiind un actor foarte folosit de Silviu Purcărete, majoritatea criticilor au luat prezenţa lor ca o idee salvatoare, nicidecum ca rezultatul cercetărilor pe care noi le-am făcut. Vorbeam acum cu Silviu Purcărete, trei luni am repetat cu Ştefan Iordache - Dumnezeu să-l ierte, chiar azi e înmormântat – şi am căutat toate formulele prin care el să se simtă bine, să poată să facă acest rol. După trei luni în care am amenajat şi hala, am învăţat cu toţii, o fost o întreagă iniţiere, au trecut mari actori prin această încercare, a plecat şi el, şi Gheorghe Dinică, ne-a spus că e prea târziu pentru el. Am stat o noapte cu ei, cu Dinică şi Iordache, şi dimineaţa i-am spus lui Silviu: „N-o să meargă”. Dar el a zis că îi vrea; i-am respectat gândul, dar la un moment dat a ajuns la aceeaşi concluzie. Dar a trebuit întâi să treacă prin aceste încercări. Aşa gândise, cu cei doi, Faust şi Mefisto, doi actori în vârstă. Apoi a fost toată experienţa cu Coca Bloos. Dacă trecem prin istoria aceasta şi ne gândim la ceea ce a rezultat... Noi l-am chemat de la început pe Ilie Gheorghe, care avea mama de 90 şi ceva de ani, şi care era zi de zi îngrijită de nevasta lui. Şi în una din zile, când era la repetiţie, mi-a spus că soţia lui s-a suit pe un scaun, a căzut şi a murit. Avea 60 şi ceva de ani. Mama trăieşte şi acum. Ceva cumplit... Atunci, când îl chemasem, nu putuse să vină, să plece din Craiova. După ce s-a întâmplat nenorocirea cu soţia, a spus că acum nimic nu mai contează şi a venit să facă Faust. A vrut să facă Faust. Deci nici pe departe nu a fost o soluţie de conjunctură! A fost urmarea căutărilor...
Revin la experienţa Frankfurt. Jonathan Mills a venit cu mine pentru o evaluare. Şi el a propus 12 reprezentaţii la Festivalul de la Edinburgh, anul viitor. E un lucru incredibil pentru teatrul românesc. E cel mai mare festival al lumii. Probabil că e cel mai important premiu şi probabil un fel de “răzunare” pe inabilitatea celor care n-au înţeles că o astfel de creaţie se face decât o dată la 20 de ani…

- Nu există cumva şi un revers al medaliei – se pleacă mult în turnee, se câştigă premii internaţionale, dar acasă nu se simte un gol?

- Vrând, nevrând, tot ce a însemnat plecare a fost pe perioada de vacanţă. E opţiunea actorilor că vor să joace şi în acelaşi timp văd lumea, intrând pe poarta din faţă. Sunt ovaţionaţi peste tot. Dincolo de asta, eu ştiu să negociez, toţi actorii mei câştigă. E o sursă de câştig. În acelaşi timp, ştiu să negociez în aşa fel încât să nu afectez bugetul teatrului. Niciodată nu am luat un leu din bugetul teatrului ca să plec în turnee! Nu iau din banul public, pe care trebuie să îl cheltuiesc astfel încât să bucur publicul român.

- Deja începe stagiunea aici.

- Da, jucăm pe mai multe fronturi, repetăm. Vom avea în fiecare săptămână patru-cinci spectacole. Trupa din Sibiu în clipa asta e una din cele mai bune din lume, este căutată, regizori importanţi vin, vor să scrie pentru această trupă. Sigur, pot fi orgolii, poţi fi îmbătat… Dar nu am timp în clipa asta de revanşe, lucrurile acestea nu mai contează…

- Iar solicitările internaţionale continuă...

- La Merida, din cinci premii trei au fost primite de Teatrul Naţional din Sibiu. Pentru prima dată un teatru din România a fost invitat la un festival din Spania. Urmare a acestui turneu, anul viitor vom face acolo o coproducţie, în care va fi prezent teatrul sibian şi teatrul din Esch, din Luxemburg – iată, continuăm această legătură cu Luxemburg. Va veni Charles Muller în octombrie aici, va face „Final de partidă”, va prelua tot decorul de la „Metamorfozele” iar anul viitor vom face această coproducţie aici în cadrul festivalului, şi apoi într-un cadru cu 15 mii de locuri, într-un amfiteatru roman, la Merida. Iar „Faust” e invitat la Berlin. De asemenea, Moscova doreşte să invite „Faust”. Şi „Lulu” la Luxemburg anul viitor, „Godot” în Japonia, şi multe alte spectacole. Avem cel puţin zece spectacole căutate de marile festivaluri.

- Să ne întoarcem la Sibiu. Festivalul Teatrelor Europene, care a adus elite în 2007 – Lev Dodin, Henrietta Yanovskaya -  nu se mai ţine anul acesta. De ce?

- E o perioadă foarte încărcată. A trebuit să drămuiesc fiecare invitaţie. De asemenea, avem foarte multe spectacole, trebuie să le aduc la viaţă. În acelaşi timp, nu am destule resurse financiare.

- De unde ar fi trebuit să vină fondurile? Anul trecut, a contribuit Ministerul Culturii...

- Anul trecut am avut susţinere atât de la Ministerul Culturii, cât şi de la Consiliul Local. Anul trecut am avut 15 milioane de lei alocaţi, anul ăsta am 8, e o diferenţă mare. Avem suficiente spectacole ca să susţinem această stagiune de toamnă, ca să le prezentăm sibienilor. Sincer să fiu, mi-e greu, aş fi vrut să am măcar două trei spectacole...

- Îl aşteptam cu nerăbdare pe Andryi Zholdak la festivalul de toamnă. Mai vine la Sibiu şi fără festival?

- Absolut. Sunt multe proiecte. Acum, la final de octombrie, vine Claire Dancoise, una din marile regizoare ale Franţei, împreună cu Matei Vişniec. El va scrie un text special pentru Sibiu. Proiectul e gândit între Lille 3000 – Lille cred că a fost cea mai de succes capitală culturală europeană – împreună cu noi. Va fi un spectacol care se va duce mult în zona măştii, a mobilităţii corporale, se va juca atât în română, cât şi în franceză, cu o posibilă participare la festivalul de la Avignon. Tot în octombrie vine Charles Muller de la Luxemburg, pentru o colaborare de cel puţin zece ani. Un prim pas este montarea piesei „Sfârşit de partidă” în regia lui, aici. El construieşte un teatru la Esch. În acest timp, s-a mutat într-un cort multifuncţional şi ne-a propus să ia „Lulu” acolo anul viitor şi ne-a propus să reluăm „Metamorfozele”. Vom face o premieră la Sibiu, apoi la Merida o coproducţie.
Tot în octombrie, vine Zholdak împreună cu Dragoş Buhagiar. Am reuşit să îi pun împreună şi vom face un proiect după „Prinţesa Turandot”. Un proiect care costă, dar care va da vizibiltate şi forţă teatrului. În noiembrie începem un proiect cu Teodor Cristian Popescu, un mare regizor, care în perioada de început a festivalului a fost unul dintre cei mai importanţi regizori ai noştri, după care a plecat în Canada. După vreo zece ani a revenit în România şi vom face spectacole după trei texte nejucate la noi.
Voi mai face un proiect foarte drag mie. Eu sunt prieten foarte bun cu Andrei Codrescu. Regizor va fi tot Gavril Pinte, ca şi la „Un tramvai numit Popescu” şi „Astăzi nu se fumează”. Vreau ca acest proiect să aibă vizibilitate la nivel american. Primele două proiecte ne-au dat certitudinea că trebuie exploatată această zonă, de plecare din teatru în spaţii speciale. Ne-a venit ideea apoi de Cercul Literar de la Sibiu. Eu aştept Transilvania, Euphorion, Uniunea Scriitorilor din Sibiu...
Iar Silviu Purcărete a aruncat o provocare foarte frumoasă. Le-a cerut tuturor actriţelor şi studentelor să îi trimită o povestire, cu un eveniment care a însemnat ceva în viaţa lor: o întâlnire cu o buburuză, sau cu un băiat, sau cu o carte... Aşa vrea să se numească, „Visul fetelor”. Bineînţeles că spectacolul va însemna o prezenţă masculină foarte mare. Suntem în tratative cu Yuri Kordonski, Radu Nica va face un spectacol de instalaţii pentru anul viitor.

- Deci, o mulţime de proiecte internaţionale, chiar dacă nu mai este festivalul de toamnă...

- Sigur, noi ceea ce construim aici nu construim de azi pe mâine, trebuie să fie de durată. De anul viitor vom deschide un master european de regie, iată un anunţ în exclusivitate. Jonathan Mills vrea să vină profesor la universitate aici, George Banu a acceptat să predea, Noel Witts la fel, toţi aceştia vor susţine cursuri la Sibiu. L-am determinat pe Silviu Purcărete să devină profesor de anul viitor! Se va naşte un lucru foarte important; peste doi sau trei ani voi crea şi o şcoală doctorală.

- Există o problemă însă cu clădirea – activitatea teatrului a crescut enorm, dar spaţiul a rămas acelaşi...

- Domnul primar doreşte să facă acest lucru, este o nevoie a oraşului. Oraşul nu are o zonă importantă... Probabil în 2010 va începe construcţia. Din toate discuţiile, şi la primărie, şi la Ministerul Culturii, reiese că toată lumea vrea. Credibilitatea acestui oraş cred că ţine, pe viitor, de turismul de business; până nu vom avea un spaţiu în care să poţi să socializezi: să ai şi săli de spectacole, şi de conferinţe, săli de expoziţie, restaurant... Noi nu avem, ar trebui cel puţin trei săli modulare, care să se poată uni, să prezinţi operă... Atunci Sibiul va avea un alt destin; acum hoteluri sunt; în clipa aceea marile companii vor vrea să îşi ţină congresele la Sibiu. Vor fi şi împrejurimile mai bine puse în valoare.