“Am scris cu ochii larg închişi, dar cu urechile bine ciulite”,
interviu cu Adela Greceanu
de Veronica D. Niculescu

- „Mireasa cu şosete roşii” vorbeşte pe multe voci, toate feminine. Pe cît de gălăgioasă e în prima parte, pe-atît e de tăcută în a doua. Iar la final înţelegi că a fost, ca-ntr-un poem abia şoptit în camera ta, doar o lungă tăcere. Gînduri, singurătate. Cum se scrie o carte vorbăreaţă despre tăcere, Adela Greceanu?

- Am aşa o bănuială că n-am făcut cum fac prozatorii pur-sînge. Nu că îmi închipui că ar face toţi la fel, dar ei cam ştiu de la început ce şi cum. Or’ eu m-am aruncat cu capul înainte. Am scris cu ochii larg închişi, dar cu urechile bine ciulite. La început am transcris vocile unor femei cu care am avut de-a face şi asta mi-a făcut mare plăcere. Pînă cînd s-au adunat nişte zeci de pagini. Aveam deja cinci voci, aveam poveştile lor, uneori tensiune între ele şi mi-am zis că ar putea ieşi o carte. De atunci mă tot laud că aud bine. Nu doar vocile soliste, ci şi tăcerea. Fiindcă în a doua parte a cărţii, aşa cum ai remarcat, e foarte multă tăcere. Tăcerea dintr-o carte e asemeni contrabasului dintr-o trupă de jazz. Nu e un instrument solist, nu iese în faţă, dar, de acolo, din spate, ţine toată orchestra. Dă adîncime sau perspectivă. Dacă prima parte am scris-o cu uşurinţă şi cu mare plăcere, pentru a doua m-am străduit ceva pînă am prins vocea diurnă a personajului. Adică tăcerea. Deşi nu am căutat-o programatic. Fiindcă nu lucrez cu program. Cred orbeşte (cu ochii larg închişi) că „programul” e în mine, în ADN-ul de scriitor şi că la mine structura unei cărţi vine odată cu substanţa. Doar finalul l-am ştiut cu mult înainte de-a ajunge la el.

- Din 2004 ai lucrat, dacă nu mă înşel, la acest volum, care marchează pasul tău dinspre poezie spre proză. Spuneai că scrii poezie care conţine poveste. Dar cîtă poezie conţine romanul tău?

- Întrebarea ta îmi aminteşte de reţetele acelea în care ţi se recomandă să pui făină cît cuprinde, zahăr după gust şi un vîrf de linguriţă de sare. Lăsînd gluma la o parte, o să spun că ezit cu exactitate să-mi fac planuri în afara textului. Deşi, atîta exactitate şi încăpăţînare, ştiu, riscă să devină program! Şi am observat că în textele mele de multe ori se fac legături la care nu m-am gîndit. De pildă, în prima parte din Mireasa cu şosete roşii se tot vorbeşte de dimineaţa care o să vină şi care treptat ia forma unei ameninţări. A doua parte se petrece în întregime şi aparent fără scăpare într-o dimineaţă făcută din numeroase zile sudate între ele. Ei bine, eu nu mi-am dat seama decît după ce-am terminat cartea că dimineaţa din partea a doua e dimineaţa cu care o ameninţă pe mireasă în prima parte mătuşa Zizi. Am rămas cu gura căscată cînd am realizat legătura, mai ales că asta e una dintre verigile importante ale cărţii. Asemenea „întîmplări”, asemenea legături care se fac dincolo de voia mea ţin de „poezia” romanului şi-mi confirmă instinctul. Gîndirea din afara gîndirii. Şi îmi dovedesc cîtă dreptate are Nora Iuga cînd îmi spune să am încredere totală în instinctul meu artistic. Aşa că n-am făcut pasul de la poezie la proză, ci tot timpul mă plimb între poezie şi proză şi de la atîţia paşi cred că s-a adunat deja de-un dans.

- Să vorbim despre plăcere. Ce îţi e mai plăcut să scrii – versuri, poveşti?

- Versuri n-am mai scris dinainte de prima carte, cu o singură excepţie – poezia de la începutul volumului Înţelegerea drept în inimă. Dar tu acuma, dragă Veronica, te prefaci că nu ştii cum se amestecă lucrurile! Ca să mă faci să povestesc cum se amestecă la mine. Şi chiar am să spun o poveste pe care o ştiu de la Florin Bican. Un soldat grănicer ieşise cu vaca la păscut. Şi vaca a trecut dincolo. Mare dandana, mare tevatură! Motiv de conflict armat. S-a lăsat cu pedepse. Soldatul o fi păţit ce-o fi păţit, iar vaca a fost mutată disciplinar la altă unitate. Aşa aş vrea să se întîmple cu cărţile mele. Eu sînt doar grănicerul, dar, spre deosebire de soldatul inocent din poveste, eu ştiu că vaca mea poate oricînd să treacă dincolo, de asta am şi dus-o pe graniţă. Graniţa, deşi un teritoriu al nimănui, e un teritoriu foarte generos. Graniţa mea e între poezie şi proză, între a spune şi a nu spune, între un „aici” şi un „dincolo”… Aşa că cel mai plăcut îmi e să-mi duc vaca-literatura la păscut pe graniţă.

- „Mireasa cu şosete roşii” se plimbă între Sibiu şi Bucureşti. Mi s-a părut că descifrez în „ruptura” dintre cele două părţi ale cărţii, atît de diferite între ele, chiar ceva din traseul tău, o sibiancă plecată în Bucureşti – în prima parte vocile sună ardeleneşte; în a doua, e ceva din singurătatea pe care o trăieşti mai ales în vîltoarea marilor oraşe. Ce te leagă de Bucureşti şi ce te mai leagă de Sibiu?

- De Sibiu mă leagă părinţii mei. Ce au pus ei în mine – nu prin lecţii, ci prin felul lor de a fi – ştiu acum că mă va scăpa teafără din toate. Sibiul pentru mine mai înseamnă Iulian Vişa şi Iustin Panţa. Ce şansă pentru un om de 16 ani să deschidă ochii pe spectacolele de teatru ale lui Vişa! N-aş fi putut să spun atunci ce mă înnebunea la el. Dar sînt destul de mîndră că l-am descoperit singură. Poate tot datorită bunului instinct. Care e, clar, o formă de bun simţ. (Îmi vine să mă întorc la a doua întrebare şi să zic: în romanul meu e atîta poezie cîtă îmi îngăduie bunul simţ.) Iustin Panţa. Deşi nu am fost prieteni, nu am stat adică ore în şir să punem ţara la cale, simt că facem parte din aceeaşi familie. Şi, dacă la debut mă supăram cînd mi se spunea că se văd influenţe din el, acum mă bucur foarte tare cînd mi se spune că în textul meu se aude uneori vocea lui. Fiindcă nu (mai) e vorba de influenţe, ci de întîlniri. Nici asta nu mi-am propus, dar se pare că îl duc cu mine mai departe pe scriitorul Iustin Panţa. Ceea ce, oricît de lipsit de modestie ar suna, îmi dă o mare satisfacţie.
Dar şi oraşele se amestecă în noi. S-ar putea să trăiesc într-un (continuum) Sibiu-Bucureşti. Am nevoie de ritmul oraşului mare, dar de la fereastra garsonierei mele din Dristor, orientată spre apus, exact ca fereastra camerei mele de la Sibiu, în serile de vară pîndesc şi uneori recunosc lumina aceea care îţi taie respiraţia şi pe care romanticii germani o numesc „ora albastră”. Lumină care se suprapune cu Sibiul şi cu o anumită vară, cînd am descoperit farmecul – ca să nu zic vorbă mare, adică geniul – locului. Lumea pentru prima oară. Dar Bucureştiul e marea mea iubire. Acum n-aş putea trăi în alt oraş.