„Aici – numai tu, numai tu, răutatea pământului. Prietenii – cu tâmplele strălucitoare prăbuşite pe mese, morfoliţi şi încleiaţi ca nişte coji de seminţe. Sticlele – goale şi bosumflate ca nişte amante convinse că nu vei divorţa nicicând pentru ele. Tu, cu obişnuita beţie bavardă şi megalomană, cânţi precum Nero dezastrul Romei lor, plângând artistul ce moare cu tine în catastrofa clară. Iar ea, vineţie deja, coboară printre muribunzi şi nu se mai ştie cine dă şi cine primeşte. Tu, numai tu, trăind cu bravă răutate de parcă nimic n-ar fi” - Supravieţuirea lui Vancu
- Mai întâi, cine e Radu Vancu? Un tânăr critic, un mai puţin tânăr poet? Un universitar? Un Brainiac al literaturii?
- Aoleu, ce rău mă iei din prima. Ardeleneşte, cum ar veni, le iau pe rând şi zic aşa: tânăr critic, my foot. Am scris o carte de pretinsă critică literară, de fapt un fel de monolog îndrăgostit de poezia unui mare prieten – aşadar, tot un fel de poezie, dar cu note de subsol şi cu bibliografie (ce să mă ascund după deget – a fost şi o obligaţie din fişa postului, la abatorul de literatură numit „facultatea de litere” nu promovezi fără doctorat. Şi cum voiam să am şi eu rate la bancă, mi s-a părut convenabil să scriu o declaraţie de amor ambalată ca doctorat.) Dacă o să mai scriu pseudo-critică din asta, o s-o fac tot pentru eventualele promovări – ceea ce mai înseamnă două circumstanţe. Prin urmare, cum nu scriu critică decât obligat, se cheamă că nu sunt critic. Ce, un poet scrie din obligaţie? Universitar sunt, dar am fost şi hamal (mai precis încărcător-descărcător, meseria cu cele mai multe litere care-mi vine acum în minte), vopsitor, culegător de coacăze (sezonier, cum altfel) ş.a.m.d. Ce-mi pasă mie de toate astea? Altele am în sufletul meu. Poet aş vrea să fiu şi poate o să şi fiu vreodată. Tare mi-e să nu mi se pară atunci că nu-i mare brânză faţă de încărcător-descărcător... Dar asta-i altă poveste. Brainiac al literaturii – pfui! Mai degrabă tolomac al ei. Cu munca de jos, cum spuneam, nu cu creierul.
- De când şi de ce poezia? Ce-a fost mai întâi, analiza critică sau poemul?
- Păi, prima amintire cu mine scriind poezie e de prin clasa a doua, când mergeam cu autobuzul spre şcoală (era una mărginaşă rău, la un kilometru-doi de blocul dintr-un nou şi exotic cartier sibian, distanţă mare pentru copii, de, şi aveam autobuz la dispoziţie, ne ducea şi ne aducea zilnic. Ţin minte şi acum că ne-a oprit Nicu Ceauşescu într-o iarnă, pesemne că şoferul mergea aiurea sau n-avea cauciucuri de iarnă sau ce ştiu eu, neşofer, care era treaba, cert e că ne-a oprit, a urcat în autobuz, s-a asigurat că suntem O.K. şi-a coborât. Mare inimă mai aveau, dom’le, beizadelele comuniste...), şi pe placajul cuştii şoferului ţineam o hârtie pe care scrijeleam catrene cu un gândăcel care escaladează tija unui ghiocel şi cade – ah, şi acum ţin minte ce mândru eram! – „în balta propriilor suspine”. De scris poezie scriam cu siguranţă mai dinainte, am învăţat să citesc de la un văr de-al meu care avea şapte ani, era în clasa întâi, eu sunt cu trei ani jumate, patru mai mic decât el, deci aveam şi eu cam trei ani jumate când buchiseam cu el pe abecedarul lui. Şi textele rimate de acolo – ah, Doamne, erau endorfină pură, eram dependent de ele şi voiam să scriu şi eu altele la fel. Deci, am fost de mic un pastişor, un intertextual, un plagiator. Nu că le-aş fi copiat vreodată, singura trişerie era că le învăţam pe de rost rimele, ca să pot produce apoi texte la comanda plătită a unchilor la chefuri; dar prima mea anxietate a influenţei, poate cea majoră, a fost cea a rimelor din abecedar. Îţi dai seama ce fel de poet putea să producă o asemenea precedenţă lirică. Aşa încât de analiză critică nici nu putea fi vorba, asta s-a întâmplat prin facultate, la cererea profesoarei mele preferate, probabil cel mai bun profesor pe care l-am văzut eu vreodată (şi am văzut destui, crede-mă), care mi-a cerut să fac un eseu despre Eminescu pentru colocviul naţional studenţesc de la Iaşi, l-am făcut cu mari chinuri, de fapt m-a pus să-l refac de vreo şapte ori (chiar nu exagerez), şi am ajuns la Iaşi, am avut un coup de foudre pentru oraş şi pentru câţiva oameni de acolo, care aveau să se dovedească minunaţi prieteni (Paul Ulanovschi şi, mai ales, mai ales raicianul Doris Mironescu, poate cel mai bun cititor activ de poezie pe care-l cunosc), aşa că am scris şi în anii subsecvenţi, ca să mai ajung iar în Iaşul prietenilor mei, şi aşa s-a întâmplat blestemăţia – am ajuns să public nu doar poezie, ci şi critică. Tot prietenii, vezi?
- Ai scris mult despre alcool. Acum se aude că Radu petrece din ce în ce mai puţin timp în barul de pe Moscovei. Ce rol a jucat alcoolul în poezia ta?
- Am scris mult, prea mult, aşa-i. Barul de pe Moscovei, în care cel mai ades îmi doresc să nu fi călcat vreodată, s-a şi închis între timp. (Asta s-a întâmplat cu aproape toate barurile despre care am scris vreodată – Soft Rock Café, Virtual Club, Indigo... O fi ceva.) Ce e sigur e că alcoolul n-a jucat vreun rol, cât de mic, în poezia mea – mai întâi pentru că n-am fost în stare să scriu ceva pasabil la beţie, iar apoi pentru că n-am băut pentru trip-uri sau pentru ieşiri astrale. Nici nu ştiu de ce am băut, de altfel. Sau de ce mai beau încă – minimalist & burghez, dar mai beau. Mi-aş dori să nu fi pus în gură niciodată nici măcar un strop – însă e ca şi cum mi-aş mai dori să fiu Alioşa Karamazov, unul din fostele mele mari modele. Acum ştiu că nu pot fi Alioşa, însă privind uneori în ochii inuman de inocenţi ai lui Costică Acosmei ştiu că el este, a fost dintotdeauna, Alioşa, şi mă întreb, ştiind că merit toată ulceraţia consecventă întrebării: Comment peut-on être Alioşa? Şi poate că alcoolul a fost cel care m-a făcut să nu pot ajunge Alioşa (necum Acosmei), ori, mai degrabă, era în firea mea să nu pot ajunge, eram un macac visându-se sapiens, şi asta e tot. În orice caz, aş fi ipocrit să spun că nu m-a şi ajutat decoctul ăsta etilic uneori. Însă, parcă, prea rareori, fi-r-ar să fie.
- Ai o teorie interesantă despre generaţia 2000, pe care o argumentezi ori de câte ori ai ocazia. Cum stau lucrurile în viziunea criticului Radu Vancu?
- Ce vorbeşti? Ştii bine că n-am nici o teorie despre generaţia 2000. (Cu atât mai puţin n-are nici o teorie criticul R.V., pe care, de-o fi existând, nu-l cunosc.) Cunosc doar câţiva poeţi minunaţi, şi qua poeţi, şi qua oameni, cum ar zice Patapievici, suficienţi ca să justifice nu o generaţie, ci o jumate de veac de literatură. Sunt convins că, din interbelic încoace, nu s-a mai pomenit o generaţie spontanee de poeţi de asemenea amploare în România. I-am spus cândva lui UN Cristian, în alt interviu, care sunt cele patru mari familii în care mi se pare că s-ar genealogiza ei (esteţii, neoexpresioniştii, biografiştii, anarhiştii), dar n-o să ajung să mă autocitez. Important mi se pare, de exemplu, că pot citi poezie română strict contemporană şi apoi să deschid antologia Griffin cu poeţii de limbă engleză premiaţi în 2007 şi să nu simt nici o defazare, nici un aer de retard adiind dinspre paginile scrise în română.
- Îţi încurajezi studenţii să se apuce de literatură?
- Cine ţi-a băgat ţie în cap prostia asta, că la facultăţile de litere se discută poezie cu studenţii? :) Ce, te crezi în memoriile lui Berryman, care povesteşte cum, la seminarii, a ajuns să-şi tragă pumni cu studentul lui, Snodgrass, pornind de la versuri? În România, la litere se învaţă, spre exemplu, limba engleză pentru afaceri sau introducere în cercetarea academică. Slavă Domnului, nu le predau eu – am norocul să predau poeţi interbelici şi chiar poeţi contemporani –, însă imaginează-ţi cât chef de literatură mai au bieţii studenţi după ce îşi zdrenţuiesc creierii cu aiureli din astea. Oricum, din când în când apar ca din senin zărghiţi care chiar vor să citească şi să discute despre poezie, dintre care unii chiar ajung poeţi adevăraţi – Daniela Popa, Rita Chirian sau Bogdan Arizancu, poet care mie mi se părea minunat, până când a ales el – repede – să mai amâne treaba cu poezia. El zice că de tot, eu zic că un tip care scria ca el nu poate s-o lase de tot. Mai vedem.
- Care sunt afinităţile tale literare? Ce citeşti cu cea mai mare plăcere?
- Citesc amestecat, relativ abundent, cred, şi nu ştiu dacă aş putea face un vademecum personal aici. Aş zice grăbit Mircea Ivănescu, să fiu sigur că nu uit. Apoi, Berryman, pe care oriunde l-aş deschide am senzaţia marii poezii. Dintre americanii mai recenţi mă interesează în primul rând Frederick Seidel şi, strict contemporan, Paul Farley, David Berman şi Ilya Kaminsky. Sunt însă stânjenit, aş alunge mulţi prozatori şi nu ştiu cum să-i enumăr, aşa că am să zic „pas”. Îmi mai plac vieţile sfinţilor (deşi traducerea lui Lascarov-Moldovanu e patibulară), îmi mai plac textele ştiinţifice vulgarizatoare, îmi plac rubricile de mica publicitate... A, trebuie neapărat să-l pomenesc pe Venedikt Erofeev. Şi mă opresc, pentru că se înţelege deja că-mi place, sado-maso, tipul numit de nemţi gebrochene Mann, om rupt, adică.
- Traduci. De când şi de ce? Din raţiuni preponderent financiare sau culturale? Cea mai nasoală carte pe care ai tradus-o?
- Traduc de ceva vreme, pentru bani, normal. Nu din raţiuni culturale – în general, culturalul mă lasă rece. Când aud de cultură îmi vine să scot... nu pistolul, ci limba. Cele mai nasoale lucruri pe care le-am tradus n-au fost cărţi – au fost fişe ale postului şi manuale ale muncitorului pentru o fabrică de umeraşe din mase plastice, condusă de un prieten scoţian, de care cu toate astea mi-e dor – e în Scoţia de vreo doi ani şi trăgeam cu el nişte guleaiuri cu Glenfiddich şi rocket fuel (cine ştie, cunoaşte) de mamă, mamă. Mă plătea cam cât mă plăteşte acum Humanitasul pentru romanele poliţiste, simpatice, să ştii. Dar n-ar fi rău dacă ar da şi Liiceanu din când în când o sticlă de Glenfiddich bonus... :)
- Portretul celui mai bun prieten. Ce te-ai face fără el?
- Ce să mă fac, tot un moron aş fi. Am avut norocul mai multor prieteni adevăraţi, încât nu pot zice despre unul că mi-e cel mai bun fără să simt că l-aş nedreptăţi pe celălalt. Aşa că nici portret nu-i pot face. Calitatea comună e aia că mă rabdă. Şi că mai beau şi o bere cu mine. Iar fără ei aş fi un idiot mult mai trist.
- Ai finalizat cea de-a treia carte, din care am şi citat la începutul interviului. Eşti mulţumit? Dacă ar fi să fii criticul propriilor tale creaţii, ce ţi-ai reproşa?
- Uf, chiar că eşti rea cu mine... Dar, cum un sobol retractil ca mine trebuie provocat, o să-ţi spun că ce mă deprimă e prostia mea de a crede cu tot sufletul (prezumând că-l am) că jocurile astea de vorbe pot justifica ceva, sau că pot chiar, cum speram cândva, să nutrească individuaţia. Să mă facă să cresc, adică. Or eu tot un copil prost şi fricos ştiu că sunt, cu toate vorbele astea. Restul, tehnicalităţile, să le zic aşa, mi se par secundare. Reproşul mare ăsta e: că mă mint singur.
- OK, dar cu binele, adevărul şi frumosul, cu soteriologia vodcii & calofilia orgasmului - cu ele cum rămâne?
- Rămâne cum am stabilit – şi n-am stabilit nimic. De ele să se ocupe poeţii adevăraţi. Eminescu şi Erofeev să ne judece. |
.jpg)
