Gustavo Marcello GALLIANO

 

 

Scriitor şi poet, dr. docent şi cercetător universitar, deţinător a numeroase premii internaţionale, colaborator la diverse publicaţii de profil din mai multe ţări, prezent în antologii importante, tradus în engleză, italiană, franceză, bulgară, iar acum şi în română. Proza Vecinii de alături a fost distinsă cu premiul 1 la concursul internaţional de proză şi poezie Rosario 2006, Santa Fe, Argentina.

 

Vecinii de alături
(traducere de Simona Dancila)

Buletinul de identitate nu e deteriorat complet. Încă se poate citi în el clar, în ciuda petelor sepia care cresc şi tot cresc, BEDETODO, Nicefora Aquilina.
Dar ea a avut mare grijă ca nimeni să nu afle. Aproape nimeni. Spunea că se numeşte Nissette, după bunicii ei francezi, blânzi şi iluminaţi. Îi plăcea să i se spună Niza. Fin şi delicat, atât de dulce şi tainic. Ca într-o viaţă dorită, cu ore de carne tremurătoare ca în romanele lui Corin Telliado.
De mică a fost educată să se ferească de toate relele din lume, de vicii şi de vecini, de lux şi de vraja luxului, de bărbaţi şi de nume, de voci şi de atingeri, de noapte şi de irosire, învăluind în tot felul de prefăcătorii trupul care-şi cerea drepturile reprimate. Dar mama îi spusese că pielea e o trădătoare. Că propria piele e un păcat, darmite o piele străină!
Rugăciunile şi liniştea. Ochii captivi se rugau pentru o beznă care să ascundă chiar şi plânsul. Şi această mantie a credinţei a devenit eternă cu trecerea zilelor şi sufletul ei a adormit lăsând ridurile să se adâncească.
Atunci a decis că merită să aibă pe cineva lângă ea. Indiferent dacă e frumos, dulce sau manierat. Maică-sa îi explicase că bărbaţii erau toţi traşi la indigo, că se ghidează numai după cele mai vulgare dorinţe şi nu gândesc prea mult. Îi trebuia cineva mai mare decât ea, cu cât va fi mai în vârstă  cu atât flacăra va fi mai mică, flacără mică înseamnă foc potolit, foc potolit înseamnă mult calm şi mult calm i-ar fi putut aduce alinare. Era bine să fi fost onest pe cât posibil sau măcar să pretindă că este. Asta-i spunea maică-sa şi dacă ea zicea aşa, aşa trebuie să fie. Şi mai dorea ca el să fie proprietar de imobile sau să aibă o afacere, sprijin pentru anii care vin. Iar ea îşi va găsi de lucru, poate la un ziar, ca să fie mai liniştită şi să nu trebuiască să-l suporte prea mult. „Furtuna timpului stinge până la urmă tot jarul care ar putea să reaprindă un incendiu”. Aşa spunea maică-sa... Pentru ea probabil că fusese adevărat.
Şi aşa a ajuns să-l ia de soţ pe Hortensio. Muncitor şi tăcut, conservator şi supus, dar, mai înainte de orice, maleabil. Atât de docil şi uşor de manevrat, ca o mascotă bătrână cu nume respectabil şi situaţie financiară bună. În timpul zilei mereu aceeaşi distanţă între ei. Noaptea, linişte. Fără veghe şi insomnii. Linişte absolută în pat.
Problemele ei erau altele. Noii vecini. Ca întotdeauna, vecinii o deranjau. Astăzi, cei din casa de vizavi, cu cei trei puradei blestemaţi. Intră şi ies încontinuu trântind uşa. Cea mare e foarte ascuţită, cea mică foarte gălăgioasă şi mijlociul e neastâmpărat, cu glas bubuitor. Iar părinţii n-au pic de autoritate asupra lor. Ah, dacă i-ar vedea mama!, gândea ea dezolată. Chiar şi noaptea percepea nişte vibraţii ciudate, imperceptibile pentru alţii, dar pe care ea le simţea când se lipea de fereastră. Oare ei respiră prea tare? Îngrozitori mai sunt vecinii noi, mereu distrug liniştea.
Şi scandalurile de lângă? Ample, difuze. Cu siguranţă acolo stau nişte desfrânaţi care gâfâie în timp ce le curg balele. Pe înserate gemetele devin insuportabile, iar noaptea teribile, ei nu obosesc niciodată. Oare tinerii se tot bucură de plăceri fără să obosească?... Iar la vreo cincizeci de metri, Doamne apără şi păzeşte, un liceu mixt, cât se poate de asurzitor. Femeiuşti care se cred femele. Strigăte imberbe care se sparg în aer. Adolescenţi pe care îi încântă să se comporte ca maimuţele. Râsete groteşti... Alergătură cu rezonanţă de tobă... ecouri care ameninţă sticlăria. Potenţiali delincvenţi, crispaţi şi nervoşi. Vicioşi, prost educaţi.
 Şi, ca o culme a nefericirii, au dărâmat vechiul restaurant italian din colţ şi vor construi curând în locul lui un edificiu modern. Care va fi cu siguranţă mare cât Zidul Chinezesc, oprind lumina şi aerul să mai ajungă la ea. Simte deja că se sufocă. Vor fi o groază de vecini noi, prea multe râsete şi plânsete. O mulţime de guri respirând, conversând, contaminând, înghesuite în cutiuţele numite apartamente. O infinitate de ferestre. Şi de gânduri. O aspră lumină în timpul nopţii - ce risipă! - şi o aspră umbră în timpul zilei - or fi întemeiate reproşurile mele? Şi desigur că maşinile parcate vor fura spaţiul care ne aparţinea de ani şi ani nouă, vechilor proprietari ai acestor locuri. Suntem jefuiţi de drepturile noastre, este călcat în picioare trecutul nostru liber. Şi Niza adaugă: Ah, de-ar trăi mama s-o vadă şi p-asta!
De ce nimeni nu-şi dă seama de acest dezastru? Şi de ce nu se iau măsuri? Cum de pot tolera ceilalţi atâta dezordine şi zăpăceală? Atâta searbădă agitaţie, atâta bucurie zadarnică. De ce par oare fericiţi? A fi fericit înseamnă a pierde timpul, chiar dacă timpul nu mai valorează nimic. E păcat să-l iroseşti, sarcina noastră e să suferim.
Niza e mereu atentă. Chiar şi când se odihneşte. A optat pentru ieşirea la pensie, nu se va mai întoarce la serviciu. Acum are timp destul să stea singură acasă. Să aibă  grijă de ce-i al ei. Ca să-şi însuşească această grijă. Vigilentă, urmăreşte duşmanii din tranşeea de după perdele.
Le cunoaşte orarul, paşii şi locurile de odihnă, distinge chiar şi suspinele rătăcite, topite, zgomotul  tocurilor, clinchetul cheilor. Nimeni şi nimic n-ar putea-o înşela, e mereu atentă. Ferindu-se de dezmăţaţi. Apărându-se de străini. De vecini. Îşi tot repetă: nimeni nu trebuie să mă ia prin surprindere. De aceea nici nu se crapă bine de ziuă şi ea e la post în dosul geamului, controlând mişcările, copiii, străinii. Nimic nu-i scapă.
Nu înţelege că s-a umplut de lăcomie şi de avariţie, de păcate, de invidie şi de nemulţumire, de gânduri nelalocul lor, de ură faţă de semeni. Şi cel mai mare defect al său, pe care trecerea anilor l-a accentuat, este că a uitat că viaţa e una singură, că a visa e cel mai preţios lucru. Că se trăieşte mult mai bine şi mai frumos fără griji mărunte şi gânduri rele. Încercând să-şi dubleze simţurile şi-a dublat singurătatea.
Între timp soţul ei plimbă, plimbă, plimbă câinele mult, mult, mult.
Iar ea îşi dă seama că el s-a transformat într-un bătrân foarte, foarte bătrân.

Redactia: Mihail VAKULOVSKI, Alexandru VAKULOVSKI, Carmina TRAMBITAS
© grafica: Dan PERJOVSCHI; Webdesign & Webmaster: Viorel CIAMA
E-mail: revista.tiuk@gmail.com Site gazduit de http://reea.net