- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Jocul cu întunericul. Adică mirarea şi oroarea! Tot timpul m-am întrebat cum este posibil aşa ceva: Să fim! Să fim, iar apoi să nu mai fim! Şi invers, probabil... Partea bună este că jocul cu frica, analiza greţurilor, pătrunderea angoaselor te eliberează de ele! Nu evitarea lor, ci anume confruntarea cu ele, dar fără ură, teamă sau încrâncenare. Important este să realizezi că frica de inevitabil este inutilă. Dacă nu realizezi inutilitatea fricii n-ai cum depăşi carnalitatea, iar carnalitatea este degenerativă, te toacă, te suprimă, te ucide! (în copilărie mă jucam “de-a războiul”, adesea de unul singur, trăgeam în inamici imaginari şi muream răpus de gloanţe imaginare).
- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Aberăm, „râdem ca deştepţii”, plonjăm în amintiri, ajungem negreşit la întâmplările demente, „răspovestite” de o mie de ori, apoi la istoria sângeroasă a umanităţii, care s-a expansionat printr-un fel de auto-nimicire şi regenerare continuă. Adică ne bălăcim în eternul paradox al omului, care păşeşte peste cadavre, fluturând steagul ideatic al libertăţii. Contradicţia dualismului „bine-rău”. Prin rău spre bine! Ciudat este faptul că răul poate deveni bine, în comparaţie cu un rău mai rău decât primul rău!
- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Box! Arte marţiale. Lupta directă mi se pare cea mai sinceră competiţie. Nu te mai poţi ascunde în spatele diplomaţiei, în spatele vicleniei, perversităţii. Mă refer la o luptă dreaptă, unde eşti pe cont propriu şi tot ce contează este inteligenţa, voinţa şi forţa. În sporturile de echipă, când nu te mai ţine, te mai poţi baza niţel pe colegi, te mai poţi opri să-ţi tragi sufletul. În box nu ţine! Sau dai, sau ţi-o iei!
- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Crima pentru crimă! Dincolo de asta, sincer, n-aş avea tremurici sau remuşcări să ucid un violator, un ucigaş de copii, un torţionar, dar sunt conştient că asta nu m-ar face mai bun. La oameni, limita dintre o crimă „îndreptăţită” şi una „pe muchie” se dizolvă repede. Numai cei care ucid dintr-o întâmplare nefericită se opresc la o singură crimă, în rest... violenţa naşte violenţă, sângele atrage sânge.
- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Pierderea de vreme profesională. Sau... pierderea profesională de vreme. Lăsând gluma la o parte, mi-ar plăcea să înfiinţez un „atelier de gândire liberă”, un campus de creaţie fără constrângeri academice. La fel de mult mi-ar plăcea să lucrez, 24 de ore pe an, într-o mină. Nu-mi explic de ce, dar catacombele mă atrag. Combinatele, uzinele, fabricile... toate mi se par nişte penitenciare cu uşile deschise. De fapt, în clasa întâia mi-am dorit să ajung miner. Probabil, din cauza că majoritatea băieţilor cochetau cu „ideea” de cosmonaut sau pilot de încercare. Acum prefer „mineritul” literar.
- Ce sentimente/stări te enervează?
- Mă enervează când mă enervez. Dar cel mai mult mă enervează când obţin „confortul existenţial”, comparând problemele mele cu problemele celorlalţi. De cele mai multe ori televiziunea, ştirile, bârfele te transformă într-o jigodie care îşi spune: „Uite ce nefericiţi sunt unii, uite ce nenorociri păţesc alţii, nu te mai plânge, lasă că e bine!..Este grotesc. Mă enervează expresia ” Se poate şi mai rău!” fiindcă ne-am obişnuit să extragem o doză de optimism, dat fiind faptul că nu ni s-a întâmplat nouă nenorocirea, falimentul, divorţul, accidentul, etc. Nu e corect! Nefericirea cuiva este în fond nefericirea tuturor, chiar şi teoretic. Dar nici nu putem plânge la nenorocirile tuturor. Se pare că există o protecţie psihică! Din fericire. Altfel am fi în doliu toată viaţa şi am avea feţele buhăite de atâta plâns.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Nu-mi place să mă laud. Cu asta mă laud. Totuşi, prefer să dau un exemplu, prin simpla atitudine de a fi sincer cu mine şi cu ceilalţi. Din păcate este aproape imposibil. În altă ordine de idei, părinţii s-au bucurat de mine (cred) atunci când au înţeles că pot realiza ceva chiar şi după renunţarea la facultate sau ducând un mod de viaţă nu tocmai după criteriile lor.
- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Manele punk? Poate... Manele dada-iste? Posibil... Cred că fiecare ascunde în el un soi de manelist microscopic, un fel de escroc sentimental. Chiar şi manifestul anti-manele este un fel de „manea rafinată”. De fapt, maneaua este firescul prostiei. Fără prostie n-am avea un criteriu de comparaţie, n-am reuşi construcţia unor principii, estetice, morale. Este o prostie necesară. Şi, la urma urmelor, maneaua poate fi strigătul la cer al marginalizatului. Este modul „primitivului” de a se simţi bine, de a se elibera de frustrări! De ce ar avea „primitivul” mai puţine drepturi ca noi, „rafinaţii”! Ce pretenţie urât mirositoare! Elite, rafinaţi, cultivaţi... Mult parfum şi doldora de fard.
- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- Bună întrebare! Corect ar fi să împart premiul cu celălalt nominalizat (nominalizată - mai alesJ). Iar dacă celălalt nominalizat (ă) este mult peste mine din toate punctele de vedere şi s-a produs nedreptatea de a mi se oferi premiul, aş exclama cu pompă: „Sunt onorat să mi se ofere ocazia de a transmite acest premiu persoanei care îl merită negreşit, şi anume Cutărescu (easca). Aşa să fie, aşa să rămână!” (acuma să depăşim asemănarea dintre Cutărescu şi Cărtărescu. După mine, Cărtărescu nu şi-a exteriorizat tenebrele şi chinurile „universal-personale”, ci s-a ascuns, aşa cum se ascund mulţi scriitori, în spatele unei minunate împletituri narative, de evadare şi abandon! Mă refer la Cărtărescu cel de azi, nu cel de ieri. Sunt două persoane diferite! Şi totuşi - „Ţara arde şi baba se piaptănă!”. Foarte mulţi scriitori se piaptănă, din păcate. Fără îndoială, Cărtărescu este un scriitor mai mare decât putem deduce din scrierile domniei sale. E ceva acolo „nescos”!... Mă refer la resursele de sfâşiere şi spaimă ce i se ghicesc în spatele expresiei blânde, împăcate şi zâmbitoare. O fi confortul, frica, educaţia, ezitarea, imaginea, renumele, statutul? ...nu ştiu. Hai Mircea, ştiu că poţi mai mult! Nu e vorba de premiul Nobel... să lăsăm mărunţişul la o parte... e vorba despre centura Diavolului! J E vorba de mândria nimicniciei noastre megalomane! Nu sunt răutăcios, sunt doar nedumerit şi poate aştept prea mult de la alţii, în special de la cei pe care îi admir... că de la mine cu siguranţă aştept mai mult decât voi putea oferi vreodată! Adică, mă urăsc de tare ce mă admir! J De fapt, prin Cărtărescu, m-am adresat tuturor scriitorilor din România, măcar şi pentru o „infantilă” şi nemotivată (oare) provocare!
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Eu cred că devenim nu neapărat ceea ce dorim raţional, ci mai degrabă ceea ce dorim intuitiv, inconştient, dincolo de planurile măreţe, visele, speranţele, etc. etc. De fapt, este foarte simplu, ajungi ceea ce eşti datorită atitudinii, în primul rând, iar apoi, datorită acţiunii. Atitudinea generează acţiunea. Dacă atitudinea este proastă, acţiunea va fi proastă. Şi invers. Dincolo de asta, n-am devenit – sunt în devenire. Toată viaţa înveţi că nu-ţi foloseşte la nimic învăţătura, dacă nu trăieşti precum gândeşti. Acuma, lăsând la o parte preţiozităţile cu iz de înţelepciune contrafăcută, consider că sunt un angrenaj care contribuie la menţinerea unei idei sociale de „mai bine, pentru mâine”! Şi evident, mai bine pentru poimâne! În rest, toate sunt interfeţe, politeţuri, măşti, jocuri, strategii, orgolii. Praf şi pulbere în bătaia timpului. Câştigă cel care a depăşit ideea de speranţă! Speranţa este o tortură! Utopia plângăcioşilor! Trebuie să faci tot ce-ţi stă în puteri, nu să speri! Fără dubii şi văicăreli. Prea ne place să ne victimizăm şi să sperăm. Să dai ce ai mai bun, necondiţionat, sau ce ai mai rău, dacă asta este ceea ce simţi şi nu te poţi abţine sub nici o formă. Măcar vei fi un exemplu rău, care îi va ajuta pe alţii să se reevaluieze, să-şi dea seama că nu e bine să facă precum ai făcut... Totuşi, dacă simţi nevoia să faci rău, cel mai bine este să te sinucizi. Pac pac şi gata! Nu e greu, sunt zeci de metode, inclusiv nedureroase... important este să apeşi pe trăgaci cu fermitate şi convingere că vei face un lucru bun pentru umanitate! Dacă simţi nevoia să ucizi pe cineva, nevinovat, la întâmplare, nici nu ştii ce pierzi dacă nu începi cu tine! |
.jpg)
