10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Adi DOHOTARU

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Dintre sporturi, jucam fotbal cel mai mult. Puneam bolovani in fata blocului si alea erau porţile. Eu făceam echipa, că eram super agil. Dintre jocuri... mâţă lungă! Ne împărţeam în 2 echipe şi echipa care trebuia prinsă trasa traseul cu creta din cincizeci în cincizeci de metri cu nişte săgeţi. Uneori ajungeam la mai bine de un kilometru de bloc. Era înainte de 89 şi începutul anilor 90. Aveam vreo 5-7 ani şi atunci descopeream cartierul. Mergeam cu copiii mai mari şi nu îi ascultam pe ai mei, care îmi interziceau să trec străzile circulate de maşini, dar cu băieţii din cartier mă simţeam la adăpost.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Primii prieteni sunt din clasele primare. Jucam ping-pong împreună. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. S-au mutat din cartier. Mă mai întâlnesc rar cu ei în vreo cafenea şi sunt surprins că sunt cu o bere în mână şi nu cu o paletă. Tare contrariat, îi salut doar şi trec mai departe. Totuşi, nu înţeleg cum reuşeam să petrecem atâtea ore împreună şi acuma doar să ne salutăm.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Singurul sport pe care îl urmăresc la tv e fotbalul, şi acela rar. Uneori, când zapez, mai prind câte un concurs de beachvolei sau atletism şi mă uit câteva minute. Sporturile la care mă uit le şi practic. Din păcate, din ce în ce mai rar. Pedalez zilnic vreo 20 de km, pentru că nu folosesc autobuzul. Sportul preferat e beachvoleiul. În liceu, am fost campion naţional la volei. Nu prea mai apuc să joc beachvolei, dar sper să mă reapuc dacă o să am un partener constant şi un teren să îl practic. Îmi este greu să mă reapuc la modul serios, pentru că ar însemna să practic de cel puţin două ori pe săptămână ca să joc la un nivel decent. Aş vrea să alerg maratonul la Polul Nord! Chiar există un concurs, dar costul de participare e 12.000 de euro. Sunt sigur că cititorii Tiuk! sunt mecena de ţăcăneli active şi contribuie cu bani.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Nu sunt scriitor, ci mă dau publicist. Potrivit DEX, publicistul este o „persoană care publică opere cu caracter politic, social, cultural; (sens curent) persoană care publică articole în presă.” Scriu pe chestii non-ficţionale, deocamdată nu am talentul să inventez lumi. Realitatea mi se pare acum atât de bogată, încât mi se pare o impietate să brodez altceva în locul ei. Nu înţeleg realitatea ca mimesis. Alteori, mă simt mai degrabă un personaj decît un autor. Când nu am să mai simt că sunt personaj, o să devin autor.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Mi-ar plăcea să scriu cărţi într-o manieră faction şi editurile sau sponsorii să plătească efectiv aşa ceva. Să practic jurnalismul în cărţi. Dar n-ar mai fi atuncea jurnalism, ci antropologie urbană, scriitură... who cares la o adică, atâta timp povestea e bine spusă. De pildă, poveşti despre boema apusă şi prezentă prin barurile din Cluj, cum pregătesc acuma. Sau poveşti despre maratoniştii de la Polul Nord care aleargă 42 de kilometri la -30 de grade. Ce îi mână? Sau o carte despre comunitatea glocală de couchsurferi din Cluj. Chestii la 120 de pagini. Ar fi mijto dacă găsesc oameni interesaţi să finanţeze... aş fi cel mai tare jurnalist din Cluj.

- Ce sentimente/stări te enervează?
- Mă enervează încremenirea în proiecte. Mă enervează egoismul personal şi al celor din jur. Mă enervează lipsa de generozitate a oamenilor, lipsa lor de gratuitate.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- M-aş lăuda în faţa lor dacă aş reuşi să alerg la Polul Nord şi să scot o poveste faină din asta. Am văzut familia mea bucuroasă când am scos prima carte despre Anii 60: mişcări contestate în SUA, Editura Eikon, 2008 şi am făcut lansarea într-o uzină. Se simţeau bine şi păreau mândri că s-au adunat peste 100 de oameni ca să asculte muzică bună (Grimus şi Luna Amară), să vadă maşinăriile alea ciudate şi să mă asculte citind din volum.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Poţi să cânţi manele, fără să devii manelist. Aş cânta, mai ales dacă aş avea o familie. Oricum, manele sunt peste tot, manelele sunt realitatea. Aş încerca să fac manelele alea să sune acceptabil. Nu aş spune să moară duşmanii, aş inventa alte versuri. N-aş accepta complet realitatea, gândirea necritică, judecăţile complacente. Exemplu de gândire compacentă: acceptarea statutului actual de jurnalist în România. Aş vrea să văd greve ale jurnaliştilor împotriva patronilor. Jurnalistul să spună: „Eu nu mai accept să scriu aşa ceva şi nu în ritmul ăsta. Dă-mi mai mult timp pentru documentare şi ca să gândesc articolul!”. Când o să zică aşa, o să devină cu adevărat jurnalişti şi nu nişte circari ieftini, cum sunt acuma.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- În sport e simplu: locul I, locul II, locul III... Aicea, aicea unde?, nu e cu podium, deşi toate sălile de spectacol sunt cu podium. Pur şi simplu mi-e imposibil să răspund la întrebare.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- I-am întrebat pe nişte amici pe mess chestia asta şi mi-au zis „Poftim?”, „FUCK OFF”, sau „Du-te mă...”. Mă crispează întrebarea. Iui, acuma mă gândesc şi de unde vin. Hm... Da! Eu sunt cel care iaşte! Am devenit ceea ce sunt prin indeterminare.