“Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza”
(Daniil Harms)
Iosob Pricop: M-am însurat în anul 1945 cu nevasta. Ieşisem din război şi începusem să ne căutăm de gospodărie, dar nu ne-a mers. Ne-a prins în labe foametea. Ca să scăpăm cumva de ea, am fost de cinci ori în Polonia după de-ale gurii. De 4 ori m-am întors acasă mai mult cu mîinile goale. Duceam zestrea din casă ca s-o schimb pe mîncare. Odată mi-a mers în timpul schimbului, am adunat nişte cartoafe, dar pe drum cartoafele au îngheţat şi n-am avut ce face cu ele. Cu toată părerea mea de rău, le-am aruncat. Am ajuns la un timp cînd nu mai aveam ce duce de la casă. O dezbrăcasem. Rămăsese goală. Dar în timpul celorlalte călătorii ale mele eu le povesteam tuturor despre Moldova noastră şi unii mă ascultau cu gura căscată. Mulţi se minunau cum creşte la noi viţa-de-vie. M-au rugat să le duc şi lor cîteva cîrlige: să încerce s-o cultive şi la ei. Văzînd că nu mai am ce duce pentru schimb, mi-am amintit vorbele celea şi m-am hotărît. Am umplut vreo doi saci cu cîrlige şi am luat-o din loc. Cu mine au mers atunci mai mulţi oameni. Erau toţi mai în vîrstă ca mine şi tot drumul şi-au bătut joc de cîrligele mele. Măi, îmi ziceau, noi ducem cu noi o bogăţie, iar tu vrei să amăgeşti lumea cu nişte beţe. Au să-ţi rupă picioarele, bre. În cel mai bun caz, te vor lua la goană. Uită-te atent pe unde mergem, ca să ştii pe unde să fugi, că ai să nimereşti în Germania şi acolo-i caput cu tine, te-or lua drept spion. De, oameni veseli. Aşa vrei tu să-ţi ospătezi nevasta? mă întrebau. Iar eu le răspundeam: oameni buni, am dus totul de acasă. De 4 ori am dus. A cincea oară vreau să-mi încerc norocul cu beţişoarele estea, cum ziceţi dumneavoastră. Cum a vrea Dumnezeu. Că la altceva nu mă mai duce capul. Şi cum ajungem la destinaţie, mă opresc eu la un omulean cunoscut, îi povestesc ce aveam de povestit, îi arăt marfa şi îi cer sfatul. Şi omul cela îmi zice să las eu o parte din cîrlige la dînsul, să iau cu mine numai un mănunchi, ca să nu creadă lumea că-s straşnic de bogat în viţă-de-vie. Tîrgul îmi va arăta ce să fac mai departe. Tot el mi-a sugerat şi preţul de schimb: două cartoafe pentru un cîrligel. Pornesc. Oamenii se minunează că din asemenea beţişoare este chip să curgă must şi nu se prea tîrguiesc. Eu le dau cîrlige şi nu mă satur de povestit, ei se minunează şi-mi toarnă cartoafe în sac .Unii mă şi hrănesc chiar. Şi tot trecînd din casă-n casă, am adunat eu 7 saci cu cartoafe. O bogăţie. Ca-n poveşti! Cînd mă întîlneam cu consătenii mei, mă întrebau:” Măi Iosob, n-ai o bucăţică de pîine? ” Iar eu le răspundeam: “Oameni buni, eu pîine n-am, dar dacă vreţi să mîncaţi, urmaţi-mă.” Ei ridicau sacii lor cu zestrea de acasă şi mergeau după mine. Intram în ogrăzile localnicilor, desfăceam marfa, o lăudam, ei luau cîte 10-15 cîrligele, nu mai mult. Pentru probă luau. Cînd vedeau sătenii mei că pentru un beţişor îmi dau cîte 2 cartoafe şi încă, unii, ne mai şi hrăneau, se cruceau. I-am hrănit şi pe ei. Adică cîrligele i-au hrănit. Nu le mai porecleau beţişoare. După ce am terminat de schimbat cîrligelele, am vorbit cu stăpînul casei la care mă oprisem şi acela ne-a dus cu căruţa lui pînă la gară. Căci era periculos să călătoreşti pe atunci. Drumurile treceau mai mult prin păduri, iar cu pădurea nu te joci. Deseori dispăreau nu numai un om-doi, ci grupe întregi. Fusese război. Era foamete. Ţin minte, coborîsem odată în Lvov, am schimbat nişte haine, am vîndut cîte ceva şi am cumpărat cîrnaţi. Şi iată că în salamul acela unul din noi găseşte nişte unghii. Poate erau unghii de mîţă, ori de cîine, ori… Cine ştie. Iată unde ajung cei dispăruţi, zise un hîtru dintre noi, dar nimeni n-a rîs. Eu am simţit atunci furnici prin spate şi mi-a trecut pofta de mîncare. Of! Mureau mulţi şi în vagoane. Cînd te uitai, e mort. Ce puteam să le facem? Cum să ajutăm? Să-i luăm în spate şi să-i ducem acasă? Era bine încă dacă-i puteam îngropa… Şi cum vă spuneam, a cincea oară m-am întors bogat din Polonia. Cu cartoafele aduse cu beţişoarele vele am ieşit din foamete, am pus şi-n pămînt; roada a fost bună, mulţumim. Care a avut atunci sămînţă au semănat şi la deal, iar care nu… Ne-au dat şi de la stat. Dar mulţi mîncau şi ce le dau pentru semănat. Era foamete. Şi pămîntul rămînea neînsămînţat. Şi se porneau unii la furat, căci foametea îl băga pe om în hectarul altuia. Atunci lumea nu avea saţ. Să fi avut o pîine de 4 kg, o mîncai toată. Odată, în tren, tata se sperie că dispăruse fratele său, Efrem. Am început să-l căutăm, dar lucrul acesta era cam anevoios, căci într-un vagon ne înghesuiam cîte vreo 200 de oameni. Era îmbrăcat cam rău moş Efrem, dar l-am găsit numai în izmene. Mort. Desculţ. Cineva îl dezbrăcase şi de hainele celea, aşa ponosite cum erau. Atunci a murit şi badea Sîrghi, şi badea Mitrofan Moraru… Îşi lua omul lumea-n cap. Badea Pintilie Malancea a rămas în Polonia în timpul foametei. Cu tot cu familie a rămas. S-a întors acasă abia după foamete. Ştia că acasă îl aşteaptă moartea. Mureau oamenii ca muştele. Moş Tănase avea o sanie, corobană o numeam, înhăma iapa, încărca morţii unul peste altul şi-i căra la cimitir. Acolo îi punea grămadă şi aştepta pînă cineva săpa o groapă şi-i punea acolo. Că uneori de la Sovietul sătesc dau oamenilor cîte o pîine ca să sape gropi. Dimineaţa groapa era plină cu morţi. Care nu încăpea aştepta altă groapă. Îngheţau bocnă şi viii, şi morţii. Că a fost o iarnă cumplită atunci. Şi omăt mare. Nu vedeai garduri, porţi. Călcam pe acoperişurile caselor. Din pricina omătului, iarna nu ne puteam duce la Nistru şi mîncam turte din făină de ciocălăie, de papură… Cînd am ajuns în primăvară, am scăpat de papură, ne duceam la Nistru după scoici. Le scoteam cu greblele. A fost foamete şi Dumnezeu s-a îndurat de noi. Ne duceam de acasă cu ceaunele şi acolo pe loc fierbeam scoici şi cine avea sare era fudul. Ne duceam după sare tocmai la Tudora, o aduceam în spate. Din scoici făceam un fel de chiftele ori le frigeam în jăratic şi le mîncam. Scoicile au salvat multă lume de la moarte. Iar papura pe mulţi i-a îngropat. Mureau pe deal şi stau acolo pînă veneau neamurile şi-i duceau acasă. Aveam o iapă şi un mînzoc. A venit un om din Olăneşti şi m-a rugat să i-l vînd. Iar a mea îmi zice: am auzit că lumea mănîncă carne de cal. Hai să tăiem şi noi mînzul. Dar mor de foame, i-am zis, dar nu-l mănînc. Alţii mîncau şi carne de cîine. Badea Evstafie S. mînca cîini. Avea un fierestrău, tăia cu el crengi, făcea rumeguş, îl fierbea şi mîncau. Să fie stomacul plin, zicea. După vreo săptămînă l-au găsit pe dînsul şi pe cei trei feciori ai săi morţi. A rămas în viaţă numai soţia sa şi fiică-sa Victoria. Mîncam şi covrigei. Un fel de iarbă. Fraţii mei mai mici strîngeau covrigeii şi-i mîncau. Şi moşneagul, nenea meu, şi un frate de al lui tata, tot bătrîn, mîncau covrigei de aceia. Şi de foame n-au murit. Da. Ne-am salvat toţi. Aşa a fost. Nevoie a fost.
(va urma) |
