Alexandru VAKULOVSKI

157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

(fragment de roman)

Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi am cântat, dar doar în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure, eu nu ştiam ce fac.

Era întuneric, dar vedeam liniile pe care le fac. Era un cilindru la capătul căruia se afla un copil cu capul în jos. Lângă el - o găleată trasă în sus de o funie. Faţa copilului era şi speriată, dar şi preocupată.

- E un filon prea mic şi atunci nu are rost să muncească mai mulţi oameni. Are doar o singură direcţie, e fără ieşire.

Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins, metalic.

- Noi mergeam după aur, aurul era scos, iar noi rămâneam în locul lui. Cred că e un preţ bun. Dar şi ei trebuiau să plătească după asta.
- Cine?
- Cei care ne schimbau pentru aur. Vrei să ne jucăm?
- Cum?
- Adu aici pe cineva de care vrei să scapi...
- Dar sunt mai mari ca mine.
- Şi tu ştii pe cineva mai mic ca mine? Fiecare are puţul sau filonul său cu o singură intrare şi fără ieşire. Uită-te la degetele mele.

A întins mâinile spre mine. Degetele erau roase pe jumătate.
- Dacă sunt mai tari ca aurul pe care l-au scos, de ce nu ar fi mai tari decât nişte suflete putrede? Eşti ca şi mine, dar ei vor plăti mai scump decât noi, ţine-mă în braţe.

Am întins mâinile spre el şi pentru prima oară în viaţă m-am simţit foarte uşoară, fără nici o greutate. Am şters desenul şi am alergat afară. Eram fericită.

Acasă, în curte, bunica şi mama se şuşoteau.
- Ce te uiţi ca proasta, adu-mi o furcă!, mi-a zis printre dinţi mama.

I-am adus o furcă. Şi bunica avea o furcă.
- Tu ce crezi, sunt piticii sau Cavalerul?, o întrebă bunica pe mama.
- S-ar putea să fie împreună... E cam mare zgomotul. Urcă tu prima, fii atentă.

La început mama, apoi bunica şi eu. Am luat-o uşor pe scara podului. Eram foarte curioasă, pentru că ştiam că acolo nu-s nici piticii şi nici Cavalerul. Când au ajuns sus şi mama şi bunica s-au oprit şi au înlemnit cu furcile în mâini.

După cum mă aşteptam, nu era vorba nici de Cavaler, nici de pitici. Pentru prima oară în viaţă am deschis gura la mama şi la bunica:
- Ce curve proaste sunteţi!

Dar cred că nici nu m-au auzit. Ele erau fascinate de ceea ce vedeau. În faţa noastră era bunicul, cu curul gol, trântit peste proaspăta soţie a vecinului. Tânăra vecină avea ochii daţi peste cap şi urla şi eu m-am gândit că bunicul îi face ceva dureros. Bunicul s-a uitat nervos la noi şi a continuat să dea din cur. La un moment dat curul i-a înţepenit şi tânăra femeie a urlat. Atunci bunicul s-a ridicat şi a început să se îmbrace lent. S-a apropiat de noi şi le-a tras câte-o palmă mamei şi bunicii:
- Curvelor, tocmai acum v-aţi găsit să veniţi aici?

Tânăra femeie de-abia atunci s-a dezmeticit şi a tras rochia între picioarele ei:
- Săru’ mâna! – le-a zis ea mamei şi bunicii, care continuau să stea înţepenite, cu furcile în mâini.

(...)

Când ajungeam pe Dealul Cetăţii, de multe ori, după ce nu se zărea nici un om prin preajmă, începeam să aud în jur sunete asemănătoare cu tropăitul cailor, foşnetul focului şi clinchetul ciocanelor şi al nicovalelor.

Din când în când vedeam umbrele cailor şi simţeam mirosul lemnelor arse. Mi se părea că cineva mă urmăreşte. Era o ţigancă bătrână, plină cu bijuterii din aur pe ea.
- Ce faci, chaja – mi se adresă în sfârşit ţiganca bătrână.
- Stau deasupra lumii şi aştept noaptea. Mă gândeam când o să te apropii de mine şi dacă îmi eşti prietenă...
- Da, fata mea, nu-ţi fie frică... Şi eu am fost exact ca tine, doar că eu aveam familie. Uite, mai sunt câţiva acolo.

Atunci i-am văzut şi pe ceilalţi. Câteva căruţe şi corturi. Un ţigan potcovea un cal, altul meşterea ceva din metal, ajutat de un ţigănuş mai tânăr cu foalele la vatră. Toţi păreau foarte veseli şi prietenoşi. În Roşia nu prea mai erau ţigani. În schimb era plin de ei în Gura Roşiei.

- Ăia nu mai sunt de-ai noştri. Chiar dacă o parte se trag din noi. Noi lucram aurul şi argintul, ei ne fac de râs furând ţevi din combinatele părăsite... Nici măcar nu mai ştiu cum să se comporte cu metalul, ăia nu pot fi de-ai noştri...
- Tu ai locuit aici?
- Şi aici şi dincolo şi în multe alte locuri... Ştii, noi suntem ca păsările, vremea bună ne cheamă la drum, nu putem sta prea mult într-un loc. Dar aici am tot revenit. Nu poţi să nu asculţi chemarea aurului.

Ţiganca bătrână a scos o pipă, a băgat în ea nişte ierburi dintr-o punguţă. A tras un fum şi a închis ochii. Când fumul devenea mai consistent, chipul ţigăncii dispărea.
- Ca păsările şi ca fumul suntem noi, gagica mea. Trebuie să ştim doar când e cazul să ne mai întoarcem undeva şi cum să facem asta... Ia un fum, îţi va limpezi mintea, a zis ţiganca şi mi-a întins pipa.
- Dar nu fumez.
- Păi ai să fumezi acum, toate îşi au timpul lor, nu-ţi fie frică.

Am tras un fum şi nu mi-am mai simţit corpul. Mi s-a făcut foarte uşor. Acum o vedeam foarte bine pe ţigancă şi pe toată şatra ei. Înţelegeam şi ce vorbesc, deşi ei vorbeau ţigăneşte.

Am privit în jos, spre sat. Nu mai era la fel. Rămăseseră doar casele foarte vechi, lângă care erau altele sau nu era nimic. În schimb în alte locuri erau case pe care nu le-am văzut niciodată. Satul părea foarte viu, peste el plutea o rumoare liniştitoare. Era foarte bine şi am mai tras un fum şi i-am înapoiat ţigăncii pipa.

- Încă nu mi-ai văzut nepotul?, m-a întrebat ţiganca râzând.
- Nu cred, cine e?
- Nu-i nimic, ai timp. Ai tot timpul din lume. El te va căuta cu siguranţă, nu are cum să-i scape... E mişto, dar e ca pipa asta pentru oameni, îi dă fiecăruia ceva de ce are nevoie. Face risipă de ce a primit de la mine... dar îl vei cunoaşte.

A început să se audă un fluier în depărtare. Se vedea un bărbat în haine albe de moţ care se apropia cântând. Când a trecut pe lângă noi, am văzut că avea ochii albi, pierduţi. Sunetele fluierului îţi blocau creierii, nu te mai puteai gândi la nimic, nu mai puteai vedea nimic.

După el alerga o femeie care vroia să-l oprească, dar bărbatul n-o băga în seamă.
- Avram, fugi de aici, te rog! Vine maiorul Hatvani şi o să te prindă, hai să fugim! Mă asculţi?

Bărbatul nu dădea nici un semn că aude ceea ce-i spune femeia. El păşea încet în continuare şi cânta, iar femeia făcea cercuri în jurul lui.

- E draga de Hani, a zis ţiganca. Deşi e unguroaică, vrea să-l scape pe Iancu tocmai de unguri. Să-l ducă în Câmpeni, de unde să continue revoluţia… Dar pe el nu-l mai interesează. A trăit asta de sute de ori. Nu-l mai interesează nimic. Chiar şi când a venit împăratul Franz Joseph să-l decoreze, el a refuzat, pentru că s-a supărat că nu a fost lăsat în mijlocul nopţii să intre în cartierul lui când a înnoptat în Câmpeni. Tocmai el, Avram Iancu, cel care îl adusese pe împărat în Apuseni… Aşa că a luat-o razna, adică prin munţi cu fluierul. Şi nu mai vrea nimic altceva.

Ţiganca şi-a trecut mâinile peste faţa mea. Palmele îi erau incredibil de netede şi de moi. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, eram deja jos, în sat. Casele vechi încă mai erau, dar dispăreau odată cu aprinderea becurilor.