S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o familie de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi. Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic. Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, – mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imaginismul).
NOAPTE
Purpuriul şi albul aruncate-s, boţite,
în verde împroşcau cu ducaţi din străinătăţi,
iar negrelor palme-ale ferestrelor adunate
li s-au împărţit galbene şi arzătoare cărţi.
Bulevardelor, pieţelor straniu nu li se pare
să vadă togi albastre pe clădirile-nalte.
Mai alergând, ca răni de galbenă culoare,
flăcările prind gleznele-n brăţări bogate.
Gloata – o sprintenă şi bălţată pisică –
înota, mlădiindu-se, de uşi ademenită;
fiecare-ar fi vrut să târască puţin, adică,
namila din râsul ca bolovanul, cotilită.
Simţind ale veşmintelor chemătoare labe,
în ochi le-mboldii c-un surâs; şi-ameninţând infernal
de-a bate-n tinichea, hohoteau progenituri arabe,
peste frunte înflorindu-şi aripi de papagal.
(1912)
DAR VOI AŢI PUTEA?
Acoperii cotidiana hartă,
brusc, izbind vopseaua din pahar;
şi oglindii în blidul de piftie
ale oceanului fălci de barbar.
Pe solzii peştilor, lucioşi, de tablă
citii chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?
(1913)
DIMINEAŢĂ
Ploaia-ncruntată priveşte cruciş.
Iar după
grilaj –
sumar anturaj –
ale firelor de fier
perine.
Şi pe
ele
se sprijină lejer
picioarele
răsăritelor stele.
Dar pei-
rea felinarelor,
ţărilor
în coroane de gaz lampant
pentru ochi
făcu mai dureros
buchetul prostituatelor cu mers clătinat
ce înde ele nu-şi ascund
gând duşmănos.
Şi e sinistru-n
glumiţa lui
înţepătorul râset beteag –
din galbene roze
otrăvitoare
se răspândi-crescu-n
zig-zag.
Să urmărească
larmă
şi dramă
plăcut i-i ochiului:
sclav
crucilor
indiferent-tihnit-suferind,
coşciugele
sordidelor lupanare
zorii le-aruncă-n glastră
cu flăcări mistuitoare.
(1912)
PORTUL
Cearşafurile apelor au fost sub burtă.
Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.
Fusese urlet de sirene – de parcă la hurtă
goarne turnau amor şi pohtă ce minte.
Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,
lângă mamelele mamelor minore.
În urechile asurzitelor vapoare
ardeau cerceii de ancore.
(1912)
DIN STRADĂ ÎN STRADĂ
Strada,
pi-
aţa.
Faţa
bulevardelor
anilor
e mai dras-
tică.
A-
dică
peste caii de fier
prin geamurile caselor alergătoare
săriră primele cuburi.
Lebede ale gâturilor de colopotniţe-nalte,
arcaţivă-n juveţele firelor
de electricitate!
Deja în cer girafa desenat-conturată
gata-i să-mpestriţeze ruginii smocuri.
Pestriţ ca păstrăvul,
fiul
nereliefatei arături.
Scamatorul
şinele trage
dintre fălcile tramvaiului,
ascuns de cadranul turnului.
Noi suntem cuceriţi!
Căzi de baie.
Duşuri.
Ascensor.
Dezleagă al sufletului corsaj.
Palmele-ţi ard propriul trupşor.
Strigă sau nu striga:
”Eu nu am vrut!” –
dur e
garoul
remuşcărilor.
Vântul ghimpos
coşului
îi smulge
smocul lânii fumuriu.
Un felinar pleşuv
languros îi scoate
străzii ciorapul
negru-cărbuniu.
(1913)
EU
Pe caldarâmul sufletului meu
măcinat de necunten mers
paşii deliranţilor
împletesc urmele frazelor dure cu
şi fără-nţeles.
Anume unde oraşele
sunt spânzurate
şi în ştreangul norilor
încremeniră ale turnurilor grumazi ca
strâmbe interjecţii –
într-acolo merg
să bocesc de unul singur
vardiştii
răstigniţi pe intersecţii.
2. Câteva cuvinte despre soţia mea
Pe a nemaiştiutelor mări depărtate plaje
trece luna –
soţia mea.
Roşcovană amantă.
După al ei echipaj
guraliv se-ntinde gloata de constelaţii pestriţ dungate.
Se cunună cu al automobilelor garaj,
se sărută cu chioşcurile ziarelor deocheate,
iar trena căii lactee coafată-paj
e-mpodobită cu sclipitoare paiete.
Cu mine însă cum rămâne?
Celui ars de febră cobiliţa sprâncenelor
din fântânile ochilor îi aduse recile găleţi.
În mătasea lacurilor tu te legănai,
coapsele-ţi cântau ca o vioară de chihlimbar.
Pe plaiuri unde-i rău de-acoperiş,
nu vei prinde pasărea măiastră.
Mă înec în bulevarde, învăluit de tânga vânturatului nisipiş:
că aceasta este chiar fiica ta –
melodia mea
în ciorapi ajuraţi
lângă cafenea!
3. Câteva cuvinte despre mama mea
Am mamă pe tapetele cu albăstriţe.
Iar eu mă plimb pestriţ împăunat,
Vârtejite pâlcuri de romaniţe, măsurând cu pasul, le chinui.
Va prinde vântul a cânta la oboaie ruginoase,
voi aştepta la geam,
crezând
că voi vedea din nou norul
ce se aşează pe acoperişuri de case.
Iar spre mama bolnavă
se perindă freamătul norodului
de la pat până-n ungherul pustiu.
Mama ştie –
Astea-s vrafuri de gânduri demente
ce ies din al fabricii Şustov* acoperiş negriu.
Şi când fruntea-mi încununată de pălăria de fetru
geamul ce se stinge o va-nsângera,
voi spune,
cu basul meu despicând urletul vântului:
„Mamă,
dacă mi se va face milă
de glastra chinurilor tale,
lovită de tocurile dansului de nori
zdrăngănit la banjo –
cine ar fi să mângâie mâinile de aur,
frânte de-o firmă-n vitrinele Avanţo?**...”
________
*Fabrica Şustov – a industriaşului N. Şustov, mare producător de coniacuri.
**Vanţo – magazinul de articole de artă al lui B. A. Avanţo (nume rusificat după italienescul d’Avanzo).
Câteva cuvinte despre mine însumi
Îmi place să privesc cum mor copiii.
În lovitura râsetului aţi observat val înceţoşat
întins după tristeţe ca o trompă?
Iar eu –
în sala de lectură a străzilor –
atât de des răsfoii al sicriului tom.
Cu degete ude
miezul nopţii mă pipăia
pe mine şi gardul putrezind de boală
şi cu stropii de ploaie pe chelia-cupolă
alerga dement turnul de catedrală.
Văd – Hristos a evadat din icoane,
poala tunicii fluturând în vânt
i-o săruta, plângând, moina apostată.
Strig, în price cu chirpiciul,
înfigând frenetic cuţitul slovelor
în a cerului carne umflată:
„Soare!
Tatăl meu!
Barem ţie-ţi fie milă, nu mă chinui!
Anume sângele meu vărsat de tine curge drum-lung,
prin lume se duce.
Anume sufletul meu
ca petece de nori sfâşiaţi
pe fundalul cerului ars
se vede pe-a clopotniţei ruginită cruce!
Timpule!
Barem tu, iconar şontâcăit,
chipul mi-l schimonoseşte-n culori
pentru capela de pocitanii a veacurilor.
Eu sunt singur ca ultimul ochi
al omului ce se duce-n împărăţia orbilor!”
(1913) |
.jpg)
