Orchestra portocalie
(fragment)
Fiecarei intamplari ii este dat sa ramana inscrisa, in memoria celor ce o traiesc, sub cupola atotcuprinzatoare a unui sunet anume, a unui miros, a unei culori. Orice gest, orice cuvant, orice alt detaliu va fi regasit numai invocand acel unic semn, mica eticheta a intamplarii arhivate in memoria noastra emotionala.
Aceasta zi ne-o vom aminti impregnata de aroma piersicilor rostogolindu-se ca niste bile de biliard, turtind cu zemoasele lor trupuri iarba inalta, pe-ale carei varfuri obraznice se sprijinea, facand valuri moi, pledul galben. Darianei ii va fi usor sa invoce mirosul seara de seara, caci acesta va ramane imbibat in tesatura cu care ea isi va acoperi patul. Cu nasul afundat in pledul daruit de el, cu ochii tintind peretele intunecat, isi va aminti intocmai cum piciorul lui a lovit cosul de rachita din colt, facand piersicile sa invadeze voioase terenul de joaca. Sub cupola acestei arome, Dariana isi va regasi propria uimire, si-si va musca buza de jos amintindu-si cum trupul barbatului drag se ridicase deasupra-i, cu mainile proptite de-o parte si de alta a umerilor ei ingusti si ingustati de rusine, si umbra lui crescand, acoperind petecul de cer pentru ca ne-ntamplatele sa se-ntample in bezna, asa cum ea se rugase. Alaturi de ei, bicicletele culcate pe-o parte, cu rotile ridicate in sus precum copitele unor animale istovite, si, mai devreme, pasii lor inaintand in padure, cautand locul bun si lasand mult in spate cararea pietruita si, si mai in urma, oftatul lui, ce-i ridicase usor bluza de pe piept, umfland panza subtire ca pe o piele uscata, acolo, la popasul de la buturuga pe care se-odihnisera cateva minute, unde el se sufocase dintr-o data, ametise, ceva se-ntamplase, si-i spusese “Hai!” ridicandu-se brusc si tragand-o de mana, iar ea nu stiuse incotro, inainte sau inapoi, caci ii surprinsese clatinarea, ezitarea, tremurul, dar nu le intelesese, si atunci isi daduse seama ca e in padure cu un strain.
Si, mai devreme, bucuria revederii fara apasarea urmarii, cea care avea sa vina abia putin mai tarziu, cand isi conduceau bicicletele ca pe vacute, tinandu-le de coarne si mergand pe jos cu grija, sa nu se loveasca de pedalele ce se invarteau in gol, iar ea privise cu coada ochiului la imaginea lui reflectata intr-o vitrina, intrebandu-se oare cum arata trupul lui fara haine si imediat certandu-se pentru acest gand, fara a-si desprinde insa ochii de la cuta aceea, si apoi repetandu-si ca e totusi normal sa faca asta, caci foarte curand va fi in bratele lui. Si joaca-joaca din strada, mai devreme, cand mana lui ii plesnise fundul ca pe-al unei fetite obraznice, acolo, la semafor, si privirea lui fugara, numai o clipa inainte, cercetand imprejurimile pentru a se asigura ca nu e vazut, si saua fierbinte, si ea pedaland gafaind, adulmecandu-i urma ca un caine credincios, tinand supusa calea bicicletei lui albastre, taind amandoi marginea orasului in acelasi loc, ca si cand ar fi crestat un inel, el deschizand drumul, ea urmandu-l, desi poate ca fusese invers, chiar invers, ea fusese capul nebuniilor si el o urmase, lasand in urma blocurile si asfaltul incins, indreptandu-se spre racoarea padurii, la picnicul premeditat al tuturor poftelor, unde putea sa se intample orice sau nimic si, mai devreme de-atat, cel mai devreme de devreme posibil, in cea dintai clipa cand il vazuse, asteptand-o la umbra unui paltin pietros, in intersectie, proptit de ghidon, sorbind o cafea dintr-un pahar de plastic, si degetele lui tinand marginea paharului, si sprancenele lui ciufulite, si iar mainile lui – exact cum si le amintea, drepte, osoase, albe - si ezitarile ei, si inca…
Toate acestea, invaluite in lumina verzuie a padurii, toate vor fi desigur arhivate cu sfintenie, pretioase comori, insa mirosul de piersici descatusat din cosul rasturnat, in momentul gratioasei rostogoliri, aceasta va fi pecetea de taina a dupa-amiezei lor, a intalnirii mult asteptate, unde promisiunile aveau sa se implineasca...
…Ah, dar promisiunile sunt facute sa fie uitate. Caci iata-l stand imbracat alaturi de trupul ei deja dezgolit pe jumatate, in inima padurii, iata-l, dragul de el, ca un baietel, cam jenat, spunandu-i ca nu-i deloc mandru de corpul lui – el, care traieste desenand trupuri! Si iata-l in sfarsit cedand sarutarilor, trist aratandu-si picioarele cam subtiri si pieptul insemnat de rani, si iat-o pe ea sarutandu-i fiecare crusta de pe pielea atat de draga, de parca i-ar saruta chiar boala si chiar varsta si chiar teama de moarte, vrand sa-i dea tinerete cu gura ei ce nu mai e nici ea tocmai tanara, alintandu-l cu mainile ei ce nu mai sunt de fetita, in timp ce ea, intreaga, chiar e doar o fetita intr-o cadita calduta, o barcuta plutind in deriva, si-atat.
Iar promisiunile mor, caci dincolo de inelul taiat al orasului realitatea rupe lanturile de cuvinte si e insuportabil de buna; dulce victima, dulce calau, unde fugiti, si cine-s copiii care se joaca pe pledul vostru de aur?
Veronica D. Niculescu, „Orchestra portocalie”, Editura Cartea Romaneasca, colectia Proza, 2008 |
