O sleahta de mici netrebnici, cu inaltimi intre optzeci de centimetri si un metru douazeci, emit un cor de urlete nepamantene sub fereastra mea, pe cand incerc sa scriu aceste cateva randuri despre cartea terminata aseara. As fi mai intelegatoare cu acest trib de salbatici daca unul dintre copii ar fi al meu? Probabil ca nu. Poate ca atunci chiar as ajunge sa ma ascund in biblioteca, intre clasici. La propriu. Si iata de ce.
Patru copii are Léon, din “Iubito, eu ma micsorez!...”, de Pascal Bruckner. Cu aparitia fiecaruia dintre ei, el devine tot mai mic, iar viata lui tot mai chinuita. Scade in ochii celorlalti? Scade pur si simplu, de-adevaratelea! Desi avea numai 1,66 in inaltime, Léon s-a casatorit cu frumoasa Solange, o roscata de 1,85. Amandoi doctori, se iubeau ca nimeni altii, iar dragostea lor parea facuta pentru a da roade: copiii aveau sa apara unul dupa altul. Cel dintai, Baptiste, “un pustan zdravan de patru kilograme si jumatate, cu obraji rumeni, care tipa cat il tineau plamanii”, vine la exact noua luni dupa casatorie. Fericiti, parintii aduc in casa o pisicuta, motanelul Zorzonel.
La putin timp dupa nasterea baiatului, Léon pierde 39 de centimetri… Doctorii nu pot face nimic, nici macar celebrul profesor Vadublez. Vine si al doilea copil, fetita Betty, aproape cinci kilograme, apetit feroce. Léon scade din nou. Solange insa continua sa-l iubeasca: “Esti mereu la fel de frumos. Las’ ca ne descurcam noi…”.
Locul tatalui va fi ziua alaturi de copii, in carucior. Un fel de al treilea copil, cu orgoliul strivit, mai ales cand incaseaza prima palma de la mami. Strengarita mamica nu conteneste insa sa se joace noaptea cu singura parte anatomica a lui Léon care inca nu s-a micsorat. Astfel ca sotul miniatural, aproape inghitit de trupul imens al nevestei, isi face datoria pentru care pare proiectat, iar in curind Solange ramane iar insarcinata. Se nasc doi gemeni, Bérénice si Boris, pentru a completa armata tiranilor ce-l vor batjocori si chinui pe tatal care nu mai e tata.
La numai zece centimetri inaltime, Léon traieste iadul pe pamant printre acesti capcauni care urla, scuipa, au degetele cat grinzile, sunt gata sa te sfasie, sa te inghita, te baga in prajitorul de paine, inconstienti de propria putere, gata sa te sufoce cu vreun part.
Léon traieste totusi si clipe de fericire. Solange il poarta ziua prin magazine, in buzunar, si il accepta noaptea in dormitorul sau, desi profesorul Vadublez i-a devenit logodnic. Léon escaladeaza carnurile uriase si parfumate noaptea, ca un alpinist, legandu-si cordelina de un sfarc, coborand prin vai, urcand dealuri… Pana se rataceste acolo n-ar fi trebuit sa se rataceasca si, prins intre coapsele femeii, este alungat si pedepsit. Dupa multe aventuri, va fi exilat intr-un dulap si va veni si ziua cand se va incerca exterminarea lui cu insecticid.
Scurtici, Piticanie plangacioasa, Pipernicitul, Deseul reuseste sa se salveze. Aliat ii va fi Zorzonel, pisica, cea care nu il va trada niciodata, desi l-ar putea sfasia dintr-o miscare. Si iata-l pe Léon mutandu-se in singurul loc din casa care e la vedere dar in care nu umbla nimeni: in biblioteca, intre clasici! Îsi sapa locuinte in Kant, trece prin Dostoievski… pentru ca la final, salvand un pitigoi ranit din ghearele unei ciori, sa-si doreasca sa se salveze si pe sine. Si pleaca, iar astfel blestemul e alungat, creste la loc, cu fiecare pas cu care se indeparteaza. “Nicicand nu va mai fi un barbatel”.
“O reusita de clasa! Gasiti aici Cele 120 de zile ale Sodomei pentru cititorii de la 7 la 77 de ani.”, sta scris pe prima coperta a cartii. N-as zice. E o carte cuminte, usor digerabila, vesela-trista. Iubitorii lui Bruckner vor gasi ceva din “Palatul chelfanelii”, ceva din “Copilul divin”, si chiar si putin, foarte putin, din “Luni de fiere”.
„Iubito, eu ma micsorez!...”, de Pascal Bruckner, Editura Trei, 2008, traducere din limba franceza de Doru Mares |
