- Salutare, Dan, in primul rind felicitari pentru romanul tau, “Urbancolia”, abia aparut la „Polirom”. Cum a fost trecerea de la poezie la proza? A fost o actiune gindita indelung sau te-ai trezit scriind proza?
- Sarumina. N-a fost nici o trecere, intotdeauna am scris un fel de proza in care legaturile dintre elemente se fac digital – in comparatie, sa zic, cu analogicul prozei traditionale -, povestile circula, apar si dispar foarte rapid, iar poezia e tocmai asta, inconsistenta lucrurilor si moartea lor. Am scris poezie confesiva, cu multe fire care duc catre realitate tocmai pentru ca am senzatia asta de de-realizare, nu pot sa vad realitatea ca pe ceva foarte solid, chiar daca ma pocneste si atunci am nevoie de cit mai multe referinte clare, nume, nume de strazi, de baruri, plasari exacte in timp si spatiu. Asta e de cind a murit tata, am avut senzatia ca moartea e undeva, in spatele meu, nu in fata, cum o vad cei mai multi, la capatul orizontului cumva. Si ca traiesc pe credit, ca particulele virtuale, care apar din nimic – exact asa – si pilpiie sau ce fac ele acolo vreo zece la puterea minus nu stiu cite secunde. Unii scriitori au senzatia ca bat fraze in otel, altii ca nici nu ar trebui sa scrie, eu sint de cele mai multe ori printre astia din urma. Autoironia e atunci autoironia mea ca scriitor, nu ca om. Nu te poti autoironiza cu adevarat, ceea ce faci e ceea ce faci si atit.
- Insisti, chiar din notele biografice, pina la sfirsitul cartii, ca “Urbancolia” sa fie citita ca o carte autobiografica, adevarata, reala si realista, exact invers acelei insemnari omniprezente de cele mai multe ori jenante, suprasolicitata de scriitori, aia cu „toate asemanarile sint pur intimplatoare”. Nu te temi de intrebarile „indecente”, „intime”, sa zic asa, alea de care se tem atit de mult scriitorii? Apropo, chiar era virgina Diriga?
- Da, dar nimeni nu crede ca romanul sau poemul meu expandat, depinde cum vrei sa-l vezi – nicaieri in carte nu se specifica genul – porneste de la o poveste adevarata. Asa ca nimeni nu ma intreaba chestii de-astea. Nimeni nu crede ca am lucrat pentru un ofiter american anti-tero. Nu stiu de ce pare atit de greu de crezut ca Romania e o viitoare (ha ha) baza militara americana, sintem asa de mindri de independenta noastra, care e numai acolo, in cartile de istorie si in filmele romanesti. Adevarul e mult mai simplu si mai brutal: Romania nu inseamna nimic, iar colonizarea ei e aproape un cadou (dar de fapt nu e deloc). Minunatii nostri oameni de dreapta sint asa de multumiti cu tot ce li se intimpla, cu capitalismul, cu neo-totalitarismul lui Basescu… În tineretea lor au vrut blugi si acum ii au. Si masini si multe televizoare color. Iar Basescu si ceilalti le pazesc. Cind am plecat de la premiera filmului lui Mungiu aveam asa, un gust scirbos in gura. Mungiu in picioare, linga presedinte, batut pe umar de el si de Tariceanu. Dar realitatea aia din film de cine a fost creata? Si pe urma Basescu spunind – rusine sa le fie celor care au ris in timpul filmului. Poftiiiiim? Si uite ca, la fel ca la interviul de acum patru ani, tot de Basescu iti vorbesc. Asta inseamna, cum zicea Kafka, sa nu vezi marile imposibilitati din cauza micilor imposibilitati.
- Mai scrii „cu laptopul fierbinte pe coaie” sau nu mai merita sa te sacrifici „pe altarul literaturii”?
- Da, chiar si acum, n-am ce face. Sint un proletar legat de mijloacele lui de productie, laptopul dell e singura mea avere. Si autobiografia, din care fac ce vreau eu, baaaaaiii. Totusi, laptopurile chiar infierbinta rau, daca nu le tii pe o suprafata perfect plana. Asa ca, baetii, mare atentie, ca sa fac o gluma de baeti.
- Dan, naratorul din “Urbancolia”, autorul cartilor tale de poezie, atit de populare si de apreciate de scriitori, traia intr-o saracie „d’aia”, iar tu te-ai mutat recent la Stuttgart, intr-un castel construit de ducele Eugen. De ce te-ai mutat la Stuttgart? Asta te-a influentat ca scriitor roman?
- Mai, prea bogat nu sint nici acum, doar am trecut de la numaratul monezilor din buzunar pentru tigari Plugarul la surfingul pe internet dupa avioane ieftineJ. Dar nu e ca si cum le aleg eu, cum m-ai intrebat tu – de ce te-ai mutat… Pentru ca mi s-a dat ocazia. Am primit o bursa de la landul Baden-Wurttemberg, mi-am lasat jobul si am plecat. E mult mai bine aici, aerul mai curat, hasisul mai ieftin decit in Bucuresti, oameni mai putin agresivi. Primesc 1000 de euro pe luna, plus niste bani pentru rechizite, nu stiu exact cit, ca mi-a fost jena sa-i cer. As prefera totusi sa fiu un moldovean nespalat la loc si sa pot bea in fiecare seara o sticla mare de votca. Asta e evident o minciuna, sau un fel de percepere distorsionata a trecutului, dar ce importanta are? Creierul meu imi spune ca se simtea mai misto cind era creierul unui alcoolic, el stie mai bine. Oricum, din toamna, cind ma mut la Berlin, o sa reincep sa muncesc. Munca si toate alea. Dar o sa incerc sa fentez. Poate o sa traiesc chiar din romanul meu – uneori ma trezesc, din senin, cu 75 de eurocenti stralucitori in buzunar si atunci stiu ca inca un om bun din Romania mi-a cumparat cartea. Dar citi oameni buni ar putea sa fie intr-o tara.
- Spui intr-un interviu ca chiar ai lucrat pentru un agent CIA, care avea un ziar si o TV locala; cum de nu ai aflat – de la el sau de la Diriga – cum au ales denumirea acelei televiziuni – CoCoTV? Mi se pare incredibil pentru un prozator, sa-i scape asemenea detalii...
- Pentru ca erau tantalai, de aia au ales numele ala. Asta spuneam de fapt – cum au putut fi asa de cretini sa aleaga asa un nume? E un nume de papagal, nu de post TV. (Ma enerveaza wordul de mor, imi tot schimba „ala” in „acela” si „sint” in „sunt”).
- Sper ca deja ai primit critici serioase... Ce a provocat mai tare furia – fazele autobiografice sau alea cultural-sociale, de exemplu, ca Eminescu ar fi fost agent secret CIA, iar urmasii lui au mers pe aceeasi cale (ca doar nu i-a suparat limbajul...)? Oare agentii CIA s-au sesizat, te simti in vreun fel amenintat?
- Nici o critica serioasa. În primul rind, la ora la care astern aceste rinduri, nu am primit nici o radere. Tuturor le-a placut cartea la nebunie. Si pentru ca e o carte buna si pentru ca am fost bolnav anul trecut si nu au vrut sa ma supere. Dar eu atit va zic, prieteni – nu ma menajati. Vreau sa fiu un scriitor mai bun, vreau sa scriu carti mai bune pentru oameni, invatati-ma cum, tratati-ma barbateste.
- Cum au reactionat personajele din “Urbancolia”: mama, Diriga, Viviana, cei de la ziarul botosanean, Pascal Bruckner, agentul CIA Derrin, cei de la celebrul bar?
- Botosanenii, presa adica, nu au spus nimic, dar nimic despre carte. Maica-mea a spus ca sunt „un porcalan”, dar a zis-o rizind, cred ca era destul de mindra, totusi, sau nici ea nu stia cum sa fie. Diriga mi-a trimis urmatorul mail oribil, chiar in timp ce scriam cartea: „sa nu uiti sa scrii si despre faptul ca agentul CIA care te-a racolat - si-a uitat sa-ti inchida gura  ... - are un interviu numit "Spies among us" pe DVD-ul Mission Impossible Special Collector's Edition. Poate afli niste lucruri ... misterioase ... boo-hoo-hooo !!!!
si, ia zi, in afara de cardul de babe desirate de pe gardul din fata chioscului de vis-a-vis de tanti Sarlota care a avut o operatie la degetul mare de la piciorul scurt, cine crezi ca-ti va citi marea opera "self-admiring, self-centered, self-complaying, self-loving, self-regulating" ?
Hai, nu fii trist. Sterge mustacioara de lapte, ridica-ti pantalonii si da-i cu google.
ciau “ Si am scris si despre dvd-ul ala, daca mi-a zis. Pascal Bruckner m-a felicitat. Derrin si Anatol se intreaba, probabil, daca atunci cind m-au batut nu era mai bine sa dea mai tare, iar barul ala era condus de doi frati care s-au certat si l-au impartit in doua baruri aproape identice.
- Dan, care e, pentru tine, diferenta dintre a scrie poezie si a scrie proza? Ai stari diferite, iti sug la fel de multa energie?
- As prefera sa scriu numai poezie, proza mi se pare fundamental falsa. Lumea s-a schimbat si se schimba atit de repede, iar noi ne agatam de niste structuri conventionale de acum o suta de ani. Cum poate reprezenta proza lunga si lata si inchegata realitatea? De ce se misca personajele atit de incet? De ce au un nucleu atit de solid si pasiuni asa de rotunde si asa mai departe. Unde e plictiseala si unde e senzatia ca ultimii 20 de ani au trecut intr-o clipa si unde sunt golurile de memorie si de ce sunt toate amanuntele vechi atit de proaspete in romanul conventional? Cine are rabdare pentru – prea multe - conventii, cui ii place sa se lase pacalit de efecte? Dar asta s-au intrebat tot secolul trecut scriitorii, se pare insa ca pe nimeni nu intereseaza. Nici nu cred ca exista scheme pe care se face o carte buna sau una proasta. Cred ca daca esti puternic in ceea ce scrii, nu mai are nici o importanta in ce fel o faci. Profesorii se chinuie sa lipeasca una de alta niste scheme si scriitorii mediocri sa le tina laolalta si la un moment dat vine Rimbaud si le matura. Teatrul britanic si-a construit sute de ani mecanisme de tot felul si a venit Pinter si le-a ignorat fluierind. E si vorba de noroc si de personalitatea autorului si mai multe. Mean streets al lui Scorsese e atit de neglijent lipit si atit de studentesc intr-un fel, dar atit de fermecator, in comparatie cu Casino sau mai stiu eu ce film de vazut intr-o seara cind n-ai ce face. Rar mi se mai intimpla sa am rabdare pentru asa ceva. Si cred ca sunt putine lucruri cu adevarat misto in arta, tine de exceptional, nu de ce vrea publicul sau chiar autorul.
- „Capitolul obligatoriu cu amintiri din Comunism”, care a iesit foarte fain, a fost gindit la misto inainte de scriere?
- Nu, e un capitol scris pentru Cartea roz a comunismului, dar initial era prea scurt pentru antologia aia, asa ca a ramas in aer. Putea fi scris mai bine, dar nu am mai avut rabdare. Cind am facut cartea asta nu m-a interesat sa o fac buna, ci sa reusesc sa o scriu. Bine, asta nu e problema cititorului, dar trebuie s-o zic.
- Dan, a venit momentul sa recunosti... ai mincat sau nu ai mincat costita cu fasole la conserva?
- Cel cu povestea cu costita era de fapt fratele meu, dar nu puteam sa-l am ca personaj in carte, ar fi trebuit sa am pe urma grija de el, sa nu-l uit pe parcursul povestii, iar asta e destul de stresant, sa fii frate mai mare. Asa ca i-am furat vreo doua povesti si mi le-am atribuit. De aia eu, intr-adevar, n-am mincat costita de aia (de la alimentara), dar el da, si atunci am povestit si ca am facut-o si ca n-am facut-o.
- Vorbesti in “Urbancolia” despre pierderea sentimentului de „acasa” si recistigarea acestei stari extraordinare... Scriitorul are nevoie de un loc unde sa se simta „acasa” sau e mai bine pentru textele (si cititorii) lui ca el sa traiasca intr-o incertitudine continua? Tu unde te simti acasa?
- Eu nu ma mai simt nicaieri acasa, sincer. As vrea sa o cresc pe fiica mea, cred ca asta m-ar face sa ma simt un pic mai acasa (sau poate nu), dar e imposibil.
- Cui nu i-ai recomanda sa citeasca “Urbancolia”? Cine ai vrea sa-l citeasca neaparat? Crezi ca Diriga l-a citit?
- De obicei mint in interviuri si spun ca imi pasa de cititori. Dar nu-mi pasa decit de vreo doi, trei. Cititorii te duc la pierzanie. Oamenii au in general bun-simt si se comporta firesc, pina cind intr-o zi dau peste scheme de relatii publice si advertising si o iau razna. Un mic afacerist obisnuit se simte bine pina cind, din intimplare, citeste in anticamera stomatologului sau, intr-o revista veche de citeva luni, un articol despre eficientizare si marketizare si se sperie. Crede ca ii trebuie si lui asa ceva si din momentul ala e terminat. S-ar putea sa faca un pic mai multi bani, dar si sa se plictiseasca mai mult. Fotbalistilor spectaculosi li se cere sa cistige mai multe meciuri si sa mai taie din smecherii si tot asa. Scriitorii patesc la fel, numai ca in cazul lor au grija cititorii sa le aprinda paie sub cur. Cititorii, de la un punct incolo, ii vor intr-un fel. Nu doar scriitori, adica. Ci un fel sau altul de scriitori. Shelley, care era cam matahalos pentru un poet serafic, incerca sa compenseze purtind sepcuta lui din scoala primara. Si pentru ca era si un pic cirliontat, isi facea treaba. Si suferea tot timpul de dureri de cap. Iar sotia lui e mult mai celebra acum decit au fost vreodata el si doctoratele despre opera sa la un loc. Fara sa faca prea mult pe-a nebuna pentru imagine, cu o carticica de nici 200 de pagini, Mary a dat lovitura big time. E drept ca putini ii stiu numele, si mai putini stiu ca exista si o carte dupa care s-au facut toate acele filme cu Robert de Niro interpretind un monstru cu care, prin conventie, fiecare dintre noi se identifica, dar pe care, in secret, il asociem intotdeauna cu altcineva, de obicei un prieten mai putin norocos si caruia ne simtim in mod stupid superiori. Lumea stie macar numele creaturii lui Mary Shelley: Frankenstein. Victor Frankenstein, doctorul, nu monstrul, cum credem toti. Monstrul nu avea nici un nume, dar pe asa ceva numai doctoranzii pedanti ar mai putea insista, daca i-ar mai pasa cuiva cu adevarat de povestea asta.
- Starea in care se afla naratorul romanului tau e de asteptare. Tu la ce te astepti de la critica literara in legatura cu romanul? Care e starea care te domina acum, in Germania?
- Azi s-a facut un an de cind am fost operat si desi teoretic era imposibil, am scapat. Asa ca e un fel de paste pentru mine, asa cum comemoreaza crestinii ziua rastignirii, asa am incercat sa ma gindesc si eu la ce s-a intimplat. De fapt, eu sunt mult mai implicat in asta decit crestinii, pentru ca mi s-a intimplat chiar mie si in plus durerile mele au tinut citeva zile, fara oprire. Stiu ca pentru unii oameni, care au suferit infinit mai mult decit mine, ceea ce spun eu pare deplasat, dar lor nu li se ia un interviu, pe cind mie, da, asa ca sunt in avantaj. Asa ca azi nu ma astept la nimic, vreau sa nu revina foarte curind pancreatita. Din cind in cind simt dureri pe acolo si ma cac pe mine de frica. Dar deocamdata merge. Daca s-ar grabi si geneticienii odata cu neo-organele alea, pentru ca vreau un pancreas nou, sa reinceapa petrecerea. Uneori ma gindesc la cea mai frumoasa ultima zi din viata mea si e cam asa – ma trezesc dimineata si imi prajesc oua cu sunca si alte chestii de care nu mai am voie niciodata, beau multa cafea, fumez un pachet de tigari – Plugarul, de ce nu – si beau multe beri. În fantezie mai intra si un porc mic, pe care il cumpar, il omor – impreuna cu bunicu’ meu, care e macelar si cu care bem mult rachiu in timp ce-l taiem, iar mama face tochitura cu mamaliga si brinza, de-aia gretoasa – si pe urma maninc cit pot din el. Nimic spiritual, nici o poezie, dragoste sau altceva. Nu ma duc sa-mi vad fostele iubite, nici macar pe Ioana, fiica mea. Nu, beau votca si maninc grasime. Daca nu intervine ceva, pe la sfirsitul zilei sint mort. A doua oara nu se mai poate intimpla nici o minune.
(10 iulie 2008, Brasov - Stuttgart) |
.JPG)
