Intentia acestei publicatii este reabilitarea unui mare necunoscut al literaturii romane, un autor practic desfiintat de regimul comunist, dar care este (dupa parerea mea) cel mai aspru "terapeut" al "disfunctiei totalitare". El a scris in plin regim comunist o proza atroce si teribil de autentica, o adevarata incursiune in patologicul romanesc, in culisele "omeniei", "sufletismului" si a "tovarasiei", oferindu-ne tesutul malign al unui "traditionalism" cinic si primitiv. Scrierile sale sunt valabile si astazi sau mai degraba, sunt universal valabile si nu se refera doar la comunism. Nu intamplator Laurentiu Ulici a spus despre "Guliver" (proza "forte" din volumul Rebarbor) ca este "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporana". Pentru cei interesati de o literatura nefardata, fara compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate in volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urma, acest prozator mi-a demolat convingerea ca proza ruseasca ar fi mai "dura" sau mai "taioasa" decat cea romaneasca.
Mitos Micleusanu
FRIG
(fragment)
Munteanu mesteca fasolea cu cioturile dintilor lui stricati, iar pe fata lui de copil batran se zugravea bucuria religioasa a mancarii.
- Eu, pedagogule, imi spunea, am vazut multe la viata mea. Am vazut multe si m-am speriat. Am muncit la noile cartiere care pot sa spun ca le-am ridicat din nimic, am fost maistor si-am avut munci politice. Peste tot oamenii mi-au dat cu sutul in cur, da’ eu n-am stat sa plang pentru treaba asta. Oriunde ma duc, ma aranjez cel mai bine. N-o sa crapam nici aici, pedagogule.
Munteanu scoase un zgarci din gura, il privi curios, apoi, aruncandu-l sub masa, continua:
- Nu-ti iese traba la oras, o-ntinzi la tara. Te-ai saturat de tara, o-ntinzi la oras. Peste tot traiesc oameni. Iar eu pot sa zic ca omul, oricat de rau ar nimeri-o, tot nimereste mai bine decat o merita. Pentru ca – ce e omul?
Lampa palpaia sfios intarind cuvintele lui Munteanu, iar luminile care se prelingeau pe fata lui il faceau sa semene cu un diavol ghidus si ticalos.
- Din punct de vedere just, vorbi el, eu, cand ma uit la un om, ma gandesc cam asa: mai, ce lopata in cap i-ar trebui astuia! Da' doar n-o sa m-apuc sa-i dau fiecaruia cu lopata-n cap! Atunci ma bag pe sub pielea lui si-ncerc sa-l fraieresc de ceea ce ma intereseaza. Da’ la tine n-am nici un interes, ce mai! Drept care pot sa-ti declar ca lucrez la scoala asta imputita din iarna lui ’62 si nu-i chiar asa de rau aicea. Fii dastept si fa pe prostu’; asta-i. Si scrie-i ma-ti sa-ti trimita o plapuma calda, ca ne ia dracu cu gerurile astea.
Îl ascultam si-mi scoteam cizmele. Pregatindu-ma de culcare, ma gandeam cu invidie ce usoara e viata prin optica unora.
Munteanu inghesui coceni in godinul ghebos, iar godinul prinse sa bolboroseasca si sa urle spre vant. Afara bantuia iarna, cainii ei de zapada zburdau peste stresini, se izbeau infundat in zid. Micsora lampa si se plimba o vreme prin camera, numai in flanel si izmene, meditand:
- Cine nu munceste, nu mananca: rahat! Sa vezi treaba in comunism. Acolo o sa vina la tine si-o sa-ti spuna asa: mai tovarasu’ Stan Papusa, daca nu mananci patru portii de piure cu carne, gata nu-ti mai dam voie sa muncesti. Adica te pedepsim…
- Muntene, lasa filosofia si hai. Maine iar o sa ma-njuri cand te scol.
- …iar care e smecher, o sa manance exact numai trei portii de piure! Adica, vedeti tovarasi, m-am straduit! Simt o mare necesitate de a munci, dar la capacitatile mele nu incape atata piure. Dac-ar fi niste bere…
Atunci, in usa, se auzira doua ciocanituri.
- Cine-i? zise Munteanu.
Nu raspundea.
- Poate-i Mela, am zis.
- Nu-i Mela, facu Munteanu, asta-i nevasta-mea.
Deschise usa si, in intunericul coridorului, se auzi un fosnet neclar.
- Ea e, zise cu bucurie Munteanu. Scumpa mica, da’ intra odata ca te asteptam !
M-am ridicat in capul oaselor si m-am uitat. Femeia se opri in prag, era mica de statura, cam cat Munteanu, tacea. În cenusa galbuie a lampii, fata ei imi paru o icoana a Maicii Domnului despartita de prunc.
- Ai venit, murmura induiosat Munteanu si zvacnind cu dibacie din umar, o izbi cu pumnul in dinti. Ai venit, se mira el, lovind cu genunchiul, iar femeia icni inca o data, aplecandu-se peste pantecele lovit. Apoi de pe coridor se mai auzira niste bufnituri si mereu vocea mirata a lui Munteanu: scumpa mica, va’ zic-ai venit!
|
.jpg)