Vladimir SOROKIN

ZIUA OPRICINICULUI

(Traducere din limba rusa si note de Mihail si Alexandru VAKULOVSKI, fragment din romanul aparut la Editura Curtea Veche, care poate fi comandat si de pe internet, de aici)

Sala de concerte Kremlevski mi-a trezit mereu admiratia. Si atunci cand, cu douazeci si sase de ani in urma am ajuns aici pentru prima data cu parintii, fie-le tarana usoara, la “Lacul Lebedelor”, si cand mancam, in pauza, clatite cu icre rosii, si cand l-am sunat, de la bufet, pe prietenul meu Pasa, de pe mobilul lui tata, si cand m-am pisat in toaleta spatioasa, si cand ma uitam la balerinele misterioase imbracate ca niste Albe ca Zapada, dar si acum, cand sprancenele mele deja sunt atinse si ninse de prima carunteala.
O sala extraordinara! Aici totul e solemn, totul e construit pentru sarbatorile statale, totul e corect. Un singur lucru e rau — nu totdeauna pe scena acestei sali marete se petrec treburi corecte, adevarate. Patrund si aici razvratitii. Ei, pai pentru asta si suntem noi, ca sa avem grija de curatenie si sa impaiem razvratitii.
Stam in sala pustie. În dreapta mea e regizorul. În stanga — un privitor din Ordinul de Taina. În fata — cneazul Sobakin, din Cercul Interior. În spate — seful de sala din Ordinul de Cultura. Oameni seriosi, de Stat. Privim concertul de sarbatori, care urmeaza sa aiba loc. Începe foarte tare, in forta, rasunator: un cantec despre Conducator zguduie sala semiintunecata. Canta foarte bine corul din Kremlin. În Rusia noastra oamenii stiu sa cante. Mai ales daca e un cantec din suflet. Cantecul se termina, flacaii imbracati in camasi desenate fac plecaciuni, se inchina fecioarele imbracate in sarafane si cu cocosnice (1). Se inchina snopii de porumb, care se intind ca un curcubeu, secara se inchina peste raul rece. Straluceste soarele natural, de te orbeste. Bine. Accept. Si toti ceilalti accepta. Regizorul pletos e multumit.
Urmatoarea cantare e despre Rusia. Nici aici nu pot fi discutii. E ceva puternic, foarte cunoscut. Mai departe — o regie istorica: timpurile lui Ivan al III-lea. Timpuri grele, soarta grea. Se duce o lupta serioasa pentru mentinerea integritatii statului Rusesc, stat tanar, inca firav, abia ridicat pe picioare. Pe scena vuiesc explozii, scapara si stralucesc fulgere, razboinicii lui Ivan intra direct in lupta, mitropolitul ridica crucea, luminat de focuri, se preda razvratitul Novgorod, care se impotrivea integritatii Rusiei, cad in genunchi renegatii pamantului Rus, dar Ivan Vasilevici atinge milostiv cu sabia capetele vinovate:
— Eu nu va sunt voua dusman, nu va sunt adversar. Eu sunt ajutorul, tatal si aparatorul vostru. Al vostru si a intregii Rusii tariste.
Rasuna clopotele. Rasare curcubeul deasupra Novgorodului si al intregii Rusii. Canta pasarelele in cer. Novgorodenii se inchina si plang de fericire.
Bine, corect. Doar ca trebuie sa alegem ostasi mai zdraveni, mai lati in umeri si un mitropolit mai inalt, mai respectuos. Si e prea multa miscare scenica de prisos in planul secund. Si pasarile zboara prea jos, atragand atentia asupra lor. Regizorul cade de acord, isi face insemnari in carnetel.
Urmatoarea reprezentatie e o pagina din trecutul recent, tulbure si trista. Piata celor trei gari din Moscova, anii Agitatiei Albe Nenorocite. Oameni simpli, scosi din casele lor  stau in piata agitatiei tulbure, nevoiti sa targuiasca ce se nimereste, pentru a castiga o bucatica de paine, luata de la ei de conducatorii banditi. Memoria copilariei isi aminteste de acele vremuri impuroiate. Timpurile Puroiului Alb, care au otravit ursul nostru rus... În piata stau oamenii nostri, rusi cu ceainice, tigai, pulovere, sapun si sampon in maini. Stau fugarii si sinistratii, veniti in Moscova manati de greutatile vietii. Stau batrani si invalizi de razboi, veterani si eroi ai muncii. Ti-e foarte greu sa vezi multimea asta. Cerul posomorat apasa pe umerii lor. Din groapa orchestei se aude o muzica trista. Si, ca o raza modesta de speranta, scena apasatoare a fost taiata si incalzita de trei copii aurolaci, respinsi de lume. Doua fetite cu rochii rupte si un baietel murdar cu un ursulet de plus in maini. Reinvie speranta care moare ultima, rasuna, se trezeste, se avanta, cu voce subtirica, in sus. Peste piata sumbra, intunecata si inpuroiata se aude un cantec de copilarie foarte emotionant:

Aud o voce dintr-o indepartare minunata —
O voce matinala, in roua argintie.
Aud vocea, si drumul imbietor
Îmi invarte capul, ca si caruselul in copilarie.

Îndepartare minunata, nu fi brutala cu mine,
Nu fi brutala cu mine, brutala nu fi!
De la izvorul curat din indepartarea minunata,
În indepartarea minunata eu imi incep calea.

Aud o voce dintr-o indepartare minunata —
Ea ma cheama in tinuturi superbe pe mine.
Aud o voce, vocea ma intreaba rece:
Astazi ce-ai facut pentru maine?

Îndepartare minunata, nu fi brutala cu mine,
Nu fi brutala cu mine, brutala nu fi!
De la izvorul curat din indepartarea minunata,
În indepartarea minunata eu imi incep calea... (2)

Curg lacrimi. Mie, fireste, de la mahmureala. Iar cneazul osanalelor Sobakin isi trage nasul destul de natural. Are o familie mare, multi nepoti mici. Vanjosul asistent din Ordinul Secret sta ca o statuie. E de inteles, ei au nervi de fier, sunt gata de orice. Seful de sala, cam plinut, da des din umar, se pare ca si el se lupta cu lacrimile. Cantecul i-a atins pe oameni exact la punctul sensibil. Asta e ceva maret...
Conducatorul a trezit in noi nu doar mandria pentru tara noastra, ci si compatimirea pentru trecutul greu al tarii. Stau trei copii rusi, ne intind mainile din trecut, dintr-o tara injosita, chinuita, jignita si dispretuita. Iar noi nu-i putem ajuta cu nimic.
Acceptam.
Mai departe ajungem in prezent, in ziua de azi, in actualitate. Scena e plina, bogata. Ansamblul Moiseev topaie dansurile tuturor popoarelor maretei Rusii. Aici e si dansul lin tataresc, si dansurile nebune cazacesti, cu miscari iuti si cu rotirile cu sabiile scoase din teaca, si cadrilul din Tambovsk, si dansurile cu sarituri din Nijnii Novgorod, cu fluieraturi si chiuituri, si cercurile cecene cu tipete si strigate, si dansurile din Iacusk, si dansurile in blanuri din Ciukotsk, si cerbii din Kareaks, si berbecii calmaci, si surtucurile evreiesti si jocurile saltarete rusesti, rusesti, rusesti pana la surmenare, jocuri virtuoase, voinicesti, care-i uneste si-i impaca pe toti.
Nu pot fi intrebari in legatura cu ansamblul legendar.
Înca doua numere: “Balalaicele zburatoare” si “Domnisoara se grabeste la intalnire”. Ei, asta e deja clasica — toate sunt vazute, auzite, incercate. Sunt reprezentatii cunoscute. Le privesti ca si cum te-ai da cu sania de pe dealul inghetat. Privitorul aplauda. Si noi – la fel. Bravo, artistii Conducatoarei sunt minunati!
O mica reprezentatie literara: “Salutare, sufletul meu, Arina Rodionovna!”. O reprezentatie cam vechiuta, un pic cam lunga, cam intinsa. Dar poporul o iubeste, iar Conducatorul o apreciaza. Vealo il sfatuieste pe seful de sala sa-l intinereasca pe Puskin, ca deja de doisprezece ani e jucat de acelasi actor, nu prea tanar, Hapenski. Dar stim ca vorbim fara niciun folos. Actorul e favoritul Conducatoarei. Regizorul strange din umeri, isi desface mainile a neputinta:
— Nu e in puterea mea, domnilor, intelegeti-ma, credeti-ma...
Credem, intelegem.
Si iata ca am ajuns la pricincipala reprezentatie care ne intereseaza. O reprezentatie noua, dupa toate cele vazute azi: “Musca, inghite!”.
Toti s-au concentrat, s-au miscat in fotolii. Pe scena e intuneric, doar vantul bate si se aud sunete de balalaica. Luna iese din nori, totul se lumineaza de la lumina ei slaba. În mijlocul scenei e trompeta a Treia de Vest. Exact aceea din cauza careia a fost atata galagie si neintelegere in ultima jumatate de an, aceea care ne-a facut atatea griji si ne-a dat atata de lucru. Trompeta e tarata pe scena, peste paduri si campii rusesti, straluceste in semiintuneric, se sprijina in Zidul de Vest, iese printr-un ventilator zavorat pe care scrie “Închis”, intra in Zid si pleaca mai departe — in Vest. Pe Zid sta un lunetist-granicer de-al nostru, cu un automat cu raze in maini, se uita cu binoclul spre Vest. Deodata se nelinistesc balalaicele, basurile suna alarma — langa zavor iese din pamant o gramajoara de tarana scoasa la suprafata de cartita. Într-o clipa din acea gramajoara de pamant a aparut o cartita diversionista cu ochelari, se uita in toate partile, adulmeca aerul, sare in sus, se prinde de zavor, se inghesuie in el, incercand din toate puterile sa intre, se foloseste de dintii ei imensi — iata-iata ca se intoarce, trage o basina! Dar o raza razanta a stralucit de pe zid si cartita a fost facuta bucatele, taiata in nenumarate particele. Toate organele cartitei diversioniste au fost sfasiate, a gemut si si-a dat sufletul talharita diversionista. Se aprinde lumina, de pe zid sar trei tineri bravi graniceri. Sar sprinten, cu o intoarcere in aer, fluierand voiniceste. Unul dintre ei are un acordeon, altul, o tamburina, al treilea are in maini linguri de lemn. Iar la spate au automate bune, adevarate, precise. Bravii tineri graniceri joaca si canta:

Noi zavoarele am intarit
Cum ne-a spus Conducatorul.
Iar neprietenii au hotarat
Sa ne suga, ca inainte gazisorul.

Noi le-am zis din prima “Nu!”,
Ochii ageri ne-am atintit —
Gazul rusesc ne-a supt
“Europa gaz”, mare parazit.

N-o sa le mearga ciberpancilor
Din cealalta parte —
Granicerii, ca si brazii,
La Zid stau de paza.

Ăstia-s tot mai aroganti...
Dar – atentie – noi putem
Sa va dam asa un gaz —
C-o sa va-mputim!
         

   Un granicer deschide zavorul, alti doi topaie pana la mustiucul trompetei, isi pun cururile la ea si se basesc. Sunetul groaznic de rasunator trece prin trompeta peste Zid si... se aude un urlet in Occident. Suna acordul final, trei bravi graniceri sar sprinteni pe trompeta, ridicandu-si victoriosi automatele. Cortina.
Spectatorii de rang inalt au inceput sa se framante. Îl privesc pe cneazul Sobakin. Cneazul isi rasuceste mustata ingandurat. Balmajeste:
— Pai... ce parere aveti, domnilor?
Seful de sala spune:
— Eu vad aici un element clar de scabrozitate. Desi e o chestie actuala si facuta “cu inima”.
Asistentul zice:
— Mie, in primul rand, nu-mi place ca spionul dusman este omorat si nu este prins de viu. În al doilea rand, de ce-s doar trei graniceri? Un schimb, din cate cunosc eu, este compus dintr-o duzina. Pai lasa sa fie doisprezece. Atunci si sunetul va fi mai puternic...
Eu spun:
— Sunt de acord in legatura cu numarul granicerilor. E un numar necesar, de actualitate. Dar exista un element de scabrozitate. Iar Conducatorul nostru, cum bine stiti, se lupta pentru neprihanire si puritate pe scena.
Cneazul Sobakin tace, da din cap. Apoi spune incet:
— Spuneti-mi, domnilor, ard gazele pe care le basesc bravii nostri luptatori?
— Ard, incuviinteaza asistentul sigur pe el. 
— Si daca ard, continua cneazul, rasucindu-si mustata, atunci de ce sa se teama Europa de basinile noastre?
Iata ce inseamna sa fii un om din Cercul Interior! Imediat vede esenta, radacinile! Cu basinile rusesti poti sa dai foc la orase europene! Toti au cazut pe ganduri. Si eu, deprimat: nu m-am prins de o chestie evidenta. Pe de alta parte, eu sunt umanist ca educatie…
Regizorul se inalbeste la fata, clipeste nervos.
— Mda... o scapare... se scarpina asistentul in barbie.

- Scenariu cu probleme!

Seful de sala ridica amenintator degetul sau puhav.
— Cine e autorul?
Din intunericul salii se vede un om slab, cu ochelari si imbracat intr-o bluza larga, cu brau.
— De ce, stimabile, v-ati infofolit asa? Doar tema gazului nostru e veche de cand lumea! il intreaba seful de sala.
— Sunt vinovat, voi corecta.
— Corecteaza, corecteaza, porumbelule, da din cap, apreciativ, cneazul.
— Doar sa nu uiti ca poimaine e repetitia generala! spune taios asistentul.
— Vom reusi, bineinteles.
— Si inca ceva, completeaza cneazul. În scenariul tau, cand cartita e atinsa de raza, din ea ies matele. E cam prea de tot.
— Ce anume, maria voastra?
— Matele. Aici, naturalismul nu se potriveste. Sa faci, fratioare, sa fie cat mai putina mizerie.
— Am inteles. Vom corecta totul.
— Si ce facem cu scabrozitatea? intreb.
Cneazul ma priveste intors spre mine pe jumatate:
— Asta nu e scabrozitate, domnule opricinic, ci umor sanatos de armata, care ii ajuta pe granicerii nostri sa suporte mai usor slujba dura de la cele mai indepartate granite ale Patriei.
Laconic. Fara discutii, n-ai ce sa-i zici. E destept cneazul. Si, judecand dupa privirea lui pe sub sprancene, rece — nu ne prea iubeste pe noi, opricinicii. Pai, e si de inteles: noi ii cam calcam pe batatura pe cei din Cercul Interior, ne simt rasuflarea in ceafa.
— Ce aveti mai departe? intreaba cneazul, scotand foarfecuta pentru unghii.
— Aria lui Ivan Susanin.
Putem sa nu ne mai uitam la asta. Ma ridic, fac o plecaciune, pornesc spre iesire. Deodata, cineva din intuneric ma apuca de mana:
— Domnule opricinic, va implor!
O femeie.
— Cine esti?
Îmi smulg mana din inclestarea ei.
— Va implor, ascultati-ma!
E o soapta fierbinte, insistenta.
— Sunt sotia diacului Koretki, care a fost arestat.
— Pleaca de-aici, faptura pamanteana!

- Va implor! Va implor!

Cade in genunchi, imi cuprinde bocancii.

- Du-te de-aici!

O imping cu bocancul in piept.
Ea cade la podea. Si din spate apar deodata mainile altei femei, care imi spune in soapta:
— Andrei Danilovici, va imploram, va imploram!
Scot pumnalul din teaca:
— Duceti-va dracului, tarfelor!
Maini subtiri m-au apucat din intuneric:
— Andrei Danilovici, eu nu sunt tarfa. Sunt Uliana Sergheevna Kozlova.
Oho! Prima madona a Marelui Teatru. Favorita Conducatorului, cea mai buna dintre cele mai bune Odille si Gisellee... N-am recunoscut-o in intuneric. Ma uit atent. Da, e chiar ea. Iar tarfa pamanteana sta langa ea. Îmi ascund pumnalul:
— Cu ce va pot ajuta, doamna?
Kozlova se apropie. Fata ei, ca fata oricarei balerine, e in realitate mult mai putin expresiva si mai putin frumoasa decat pe scena. Si nu e deloc inalta, e chiar scunda.
— Andrei Danilovici, sopteste ea, uitandu-se chioras spre scena aflata in semiintuneric, unde Susanin, cu un bat in mana si imbracata in cojoc, isi canta fara nicio graba aria — Claudia Lvovna e mama adoptiva a copiilor mei, e cea mai apropiata si cea mai draga prietena a mea, e un om cinstit, curat, cu frica de Dumnezeu, noi am construit impreuna o scoala pentru copiii orfani, un camin pentru orfani, o scoala curata, spatioasa, unde invata orfanii, eu va implor, noi va imploram, pe Claudia Lvovna o trimit poimaine in surghiun, a mai ramas o zi, va rog ca pe un crestin, ca pe un barbat, ca pe un om de teatru, ca pe un om de cultura, vom ramane datoare pentru toata viata noastra, ne vom ruga pentru dumneavoastra si pentru familia dumneavoastra, Andrei Danilovici...
— Eu n-am familie, o intrerup eu.
Ea isi inghite cuvintele. Se uita la mine cu ochi mari si umezi. Susanin canta “A venit timpul meu!”.
Vaduva pamanteana se tavaleste pe podea. Întreb:
— De ce dumneavoastra, favorita familiei Conducatorilor, va adresati mie?
— Conducatorul e foarte suparat pe fostul presedinte si pe toate ajutoarele fostului presedinte. Nici nu vrea sa auda de gratiere. Iar diacul Koretki a scris personal francezilor acea scrisoare. Conducatorul nici nu vrea sa auda despre cei din familia Koretki.
— Cu atat mai mult. Atunci ce-as putea face eu?
— Andrei Danilovici, opricinina e in stare sa faca minuni.
— Stimabila, opricinina respecta Cuvantul si Fapta Statala.
— Dumneavoastra sunteti unul dintre conducatorii acestui Ordin atotputernic.
— Stimabila, opricinina nu e un Ordin, ci o fratie.
— Andrei Danilovici! Va implor! Fie-va mila de-o femeie nenorocita. În urma luptelor voastre masculine, de cele mai multe ori suferim noi, femeile. Iar de noi depinde viata pe pamant.
Vocea ii tremura. Pamanteana abia respira. Seful de sala se uita chioras in directia noastra. Ce sa faci, suntem rugati si implorati in fiecare zi. Dar Koretki si toata banda fostului presedinte al Palatului Obstesc... sunt cam ordinari! E mai bine sa nu te uiti spre ei.
— Spune-i sa plece de aici, ii zic.

- Claudia Lvovna, puiule...

Se apleaca peste ea balerina.
Sotia lui Koretki dispare in intuneric, bocind.

- Sa iesim la lumina.

Eu ies spre usa cu cuvantul luminat “Iesire”. Kozlova merge repede dupa mine. Parasim in tacere cladirea prin iesirea de serviciu.

     În piata, ma apropii de “merinul” meu. Kozlova vine din urma. La lumina naturala a zilei, cea mai buna Giselle a Rusiei e si mai subtila, si mai fina. Îsi ascunde fata delicata dupa superbul guler al hainei ei scurte. Prima balerina e imbracata intr-o rochie lunga din material negru, sub care se zaresc cizmulitele negre si ascutite din piele de sarpe. Ochii primei balerine sunt frumosi — mari, cafenii, nelinistiti.
— Daca nu va simtiti bine aici, putem sa stam de vorba in masina mea, spune ea, aratand spre un Cadillac liliachiu.

- Mai bine in a mea.

Întind mana spre “merinul” meu, iar el isi deschide ascultator usile.
În masinile straine nu mai stau acum de vorba nici macar pupaciosii. Un om din Ordinul Comercial nu va intra niciodata intr-o masina straina ca sa vorbeasca despre o chestie neagra.
Ma asez. Ea se asaza in dreapta, pe unicul loc ramas liber.
— Sa ne plimbam, Uliana Sergheevna, spun, pornesc motorul si ies din parcarea de stat.
— Andrei Danilovici, m-am chinuit foarte tare saptamana asta...
Ea scoate un pachet de “Patria” pentru dame, isi aprinde o tigara.
E ceva blestemat in treaba asta. Reiese ca nu pot s-o ajut cu nimic pe prietena mea din tinerete. Iar eu mai am maine si spectacol.
— Chiar tineti asa de mult la ea?
— Foarte tare. Nu mai am alte prietene. Doar cunoasteti naravurile celor din lumea teatrala...

- Am auzit.

Ies prin Portile Borovitki, intorc spre Marele Pod de Piatra, merg pe linia rosie.
Îmi aprind o tigara, Kozlova se uita la Kremlinul din piatra alba, pe care abia se distinge zapada:
— Stiti, mi-am facut griji foarte mari inaintea intalnirii cu dumneavoastra.
— De ce?
— Nu m-am gandit niciodata ca e atat de greu sa rogi pentru altcineva.
— De acord.
— Apoi... astazi am avut un vis foarte ciudat: se facea ca pe cupola principala a catedralei Uspenski sunt linii negre. Iar Conducatorul nostru mai e in doliu pentru prima sa sotie.
— Ati cunoscut-o pe Anastasia Fedorovna?
— Nu. Atunci inca nu eram prima balerina.
Intram pe Iakimanka. În Zamoskvorecie, ca de obicei, e aglomerat si e mare galagie.
— Pai, as putea sa sper la ajutorul dumneavoastra?
— Nu va promit nimic, dar pot sa incerc.
— Cat va costa asta?
— Exista preturi standard. O chestie pamanteana in timpurile noastre costa o mie din aur. Una legala — trei mii. Iar o treaba legata de Palatul Comun...
— Dar eu nu va rog sa inchideti cazul. Eu va rog pentru o vaduva!
Încetinesc, mergand pe Ordanka. Doamne-Dumnezeule, cati chinezi sunt aici...
— Andrei Danilovici! Nu va zgarciti!
— Ei... pentru dumneavoastra... doua si jumatate. Si un acvariu.
— Ce fel de acvariu?
— Pai, nu de argint!  rad.
— Cand?
— Daca pe prietena dumneavoastra o exileaza poimaine, atunci cu cat mai repede, cu atat mai bine.
— Înseamna ca astazi?
— Ganditi corect.
— Bine... Va rog sa ma duceti acasa, daca nu va e greu. Ma voi intoarce mai incolo dupa masina... Locuiesc pe ulita Nejdanovaia.
Întorc masina, gonesc inapoi.
— Andrei Danilovici, de ce fel de bani aveti nevoie?
— De dorit sa fie aur batut de doua ori.
— Bine. Cred ca pana diseara ii voi aduna. Iar acvariul... Stiti, eu nu prind in acvarii de aur, noi, balerinele, nu primim atat de mult cat cred unii... Dar Lesa Voroneanski sta pe aur. El mi-e bun prieten. Am sa fac rost de la el.
Voroneanski e primul tenor al Marelui Teatru, un idol popular. El, poate, nu doar sta, ci si mananca pe aur... Trec iar pe Podul de Piatra, pe linia rosie. În dreapta si in stanga se inghesuie masinile, in vesnicele aglomerari. Dupa Biblioteca Populara “Nestor” trec pe langa Vozvijenka, pe langa universitate, intorc spre Nikitki. Am depasit cea de-a treia curatare si strada asta a amutit. Chiar si brutarii care aduc colaci trec pe aici cu grija, atenti, in graba. Se innegresc ferestrele apartamentelor arse, ramase nereamenajate si nelocuite. Le e frica, dobitocilor pamanteni. Si pe buna dreptate...
Întorc pe strada Nejdanovaia, opresc langa blocul gri al artistilor. E ingradit cu un zid de trei metri de caramida, cu o raza care nu se stinge niciodata deasupra lui. Corect...

- Asteptati-ma, Andrei Danilovici.

Prima balerina iese din masina, intra in hol.
Îl chem pe Tataie:
— Tataie, juma de treaba se cumpara.
— A cui?
— A diacului Koretki.
— Cine?
— Kozlova.
— Balerina?
— Da. O facem scapata pe vaduva?
— Putem sa incercam. Va trebui sa impartim mult. Cand vin banii?
— Pana diseara ii aduna. Si... am o presimtire acuta, Tataie, ca acum imi va aduce acvariul.
— Asta e bine, imi face cu ochiul Tataie. Daca il aduce, vino direct in baie.
— Am inteles!
Kozlova nu iese prea repede. Îmi aprind o tigara. Pornesc teleradioul curat. Îmi permite sa vad si sa ascult ceea ce – cu mare greutate – privesc-asculta noaptea compatriotii nostri. Mai intai ma plimb pe subversivi: “Eliberarea Sloboda” transmite lista arestatilor din noaptea trecuta, povesteste despre “adevaratele motive” ale cazului Kunitin. Prostanacii! Cine a aflat aceste “adevaratele motive”... Radio “Speranta” ziua tace — dorm, cretinii nocturni. În schimb e prezent “Urecheatul” siberian, vocea evadatilor deportati:
— La rugamintea lui Vovan Juma-de-Ivan, pe care l-am amanat trei zile, transmitem un vechi cantec despre deportati.
Intra un acordeon energic, iar o voce tanara si ragusita ingana:

Stateau intinsi pe priciuri doua mecle —
Prietenii oftau dupa trecut.
Unul Batzilla era poreclit,
Porecla celuilalt era Ciuma.

Acest “Urecheatul”, care sare dintr-un loc in altul, ca un paduche, prin Siberia de Vest, a fost strans cu menghina de doua ori — prima data vamesii de la Ordinul de Taina l-au strivit, a doua oara — noi. De cei de la Ordinul de Taina au reusit sa scape, de noi s-au eliberat cu acvarii chinezesti. Cat a durat targuiala de cumparare a chestiunii, ai nostri au reusit sa le rupa mainile la trei prezentatori, iar pe-o DJ-ita Sivolai au calcat-o ca un urs. Dar scheletul radiofuziunii a ramas intreg, au cumparat un nou studio pe roate, si scandalagiii au aparut iar. Din fericire, Conducatorul nici nu-i ia in seama. Asa ca lasa-i sa-si tipe cantecele lor de deportati.

Si iata ca toata lumea vorbeste —
Despre ei s-a aflat in Kolima.
În zapada s-a pierdut Batzilla,
În blanuri s-a intors Ciuma...

Prind si Occidentul. Iata unde-i cuibul principal al razvratitilor antirusi. Aici, ca niste nemernici ticalosi in gropi de beci, citaie cu voci dusmanoase: “Libertate Rusiei!”, “Vocea Americii”, “Europa Libera”, “Libertatea”, “Unda Germana”, “Rusia Deportata”, “Roma Ruseasca”, “Berlinul Rusesc”, “Parisul Rusesc”, “Briton Beach-ul Rusesc”, “Îngustul Mal Rusesc”.
Aleg “Libertatea”, cea mai inflacarata dintre viperele astea, si dau imediat de un proaspat razvratit: in studiou e un poet-emigrant, un Iuda ochelarist, ingust in umeri, o veche cunostinta de-a noastra, cu mana dreapta zdrobita (Poiarok nu si-a putut stapani piciorul la un interogatoriu). Asezandu-si ochelarii de moda veche cu mana stalcita, renegatul citeste, intr-un falset enervant si semiisteric:

Unde-i paragrafu’ – acolo-s paraii grafului!
Unde-i judecata dreapta – acolo-i si minciuna!
Si nu e “hai, frate”, ci “e timpul, frate!”,
Daca nu esti pe bune judecat!

Iuda! Cu o miscare a ghiulului indepartez de mine mecla galbena a liberalului nostru. Sunt respingatori ca niste gandaci care se hranesc cu murdarii. Liberalii astia sunt nedezvoltati, alunecosi, nesatui, orbi — iata ce-i inrudeste cu detestabilii gandaci. Îs minunati liberalii nostri, numa’ ca stropesc in jurul lor otrava, infectand nu doar oamenii, ci si lumea Dumnezeiasca, murdarind si jignind puritatea si simplitatea ei pana in strafunduri, prin mistourile si glumitele lor, snobismul, ura, echilibristica, banuiala, lipsa de incredere, invidia, rautatea si nerusinarea.
“Libertate Rusiei!” screme ceva despre “libertatea cu botul batut”, invechitul “Ambasador” balmajeste despre cum se vand ierarhii superiori ai Bisericii Ortodoxe Rusesti, “Parisul Rusesc” citeste cartea lui Iosaf Bak “Gesticularea isterica ca metoda de rezistenta in Rusia contemporana”, “Roma Ruseasca” transmite un jazz care scrasneste dintii de maimuta, “Berlinul Rusesc” transmite duelul ideologic a doi nemernici emigranti certati pentru totdeauna, la “Vocea Americii” e emisiunea “Înjuratura ruseasca in deportare”, cu repovestirea injurioasa si rusinoasa a nemuritoarei opere “Crima si Pedeapsa”:

O lovitura pizdoasa de topor pizdos a intrat exact in crestetul capului babutei, rasbelita de trei ori, si asta si din cauza inaltimii ei de tarfa fututa si rasfututa, sa-mi bag pula. Ea a tipat ca o pizda si deodata s-a lasat ca un cacat pe podeaua blegita, desi a reusit, vaca cu cur mucegait, sa-si ridice mainile care nici macar nu stiau sa faca o laba ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptanat ca la o curva...

Abjectie — n-ai ce zice.
Cu rautate si scrasnet din dinti raspund liberalii dupa vestitul Decret al 37-lea al Conducatorului, despre raspunderea penala cu pedeapsa corporala publica obligatorie, pentru aiureala necenzurata in locuri obstesti si private. Si ce e cel mai surprinzator e ca poporul nostru a primit imediat cu intelegere Decretul 37. Dupa cateva procese de exemplificare, dupa intinderea din pietele principale ale oraselor rusesti, dupa suieratul biciului de taur pe Sena si tipetele si vaietele de pe Manejnaia de la ora unu, oamenii simpli au incetat sa mai foloseasca cuvinte urate, care inainte erau impuse de straini. Doar intelighentia nu se poate nicicum impaca si tot ragaie si ragaie iadul obscenitatilor in bucatarii, in dormitoare, in locuri retrase, in lifturi, in beciuri, in curtile interioare, in masini, nedorind sa-si ia ramas bun de la aceasta boala de pe trupul limbii ruse, care a otravit nu doar o singura generatie de concetateni. Iar Occidentul gaunos le joaca in struna scarbavnicilor nostri subversivi.
“Îngustul Mal Rusesc”, prin vocea unui dement nerusinat, indrazneste sa critice hotararea noastra de stat in legatura cu inchiderea de o zi a Canalului Nr. 3. Cata rautate au adunat in ei domnii evrei! Zeci de ani ne-au supt gazul, fara sa se gandeasca cat de greu este scos din pamant de poporul nostru muncitor. Ia, ce stire: in Nisa din nou e fua-gra rece. Bon appetite! China s-a dovedit a fi mai desteapta decat voi...
Sunet-bataie. Acelasi diac din Ordinul Ambasadei:
— Andrei Danilovici, Korostalev. Primirea ambasadorului albanez se amana pentru maine, la ora 14.00.
— Am inteles, inchid moaca de bufnita a diacului.
Si slava Domnului, ca si asa am astazi foarte multe de facut. Cand Conducatorul primeste, in semn de solidaritate, conducatori straini, noi, opricinicii, stam acum langa cei din Ordinul Ambasadei. Înainte, tineam numai noi cupa de argint. Iar cei de la ambasade stateau grupati in semicerc. Dupa 17 august, Conducatorul a hotarat sa-i apropie pe cei din ambasada: Tataie si cu Juravlev – langa cupa, eu sau altcineva din aripa dreapta – langa prosop, diacul ambasador – langa umeras, restul — pe covoare. Dupa ce Conducatorul il saluta pe noul ambasador, dandu-i mana, primeste diplomele de credinta, imediat dupa obiceiul spalarii pe maini. Fireste ca ne pare rau ca cei de la ambasade s-au ridicat atat de mult dupa acel august nefavorabil. Dar asta e dorinta Conducatorului...
În sfarsit iese Kozlova.
Simt dupa cum arata ochii ei – a gasit. Sangele incepe sa curga imediat mai iute, inima se zbate mai tare.
— Andrei Danilovici, ea imi intinde pe geam un pachet din bucataria chinezeasca. Banii vor ajunge pana la 18.00. Am sa va sun.
Dau din cap, incercand sa fiu cat mai retinut, arunc nepasator pachetul pe scaunul liber, inchid fereastra. Kozlova pleaca. Ies de pe strada ei, intorc pe Tverskaia. Langa Duma Moscovita Oraseneasca, intru in parcarea rosie pentru masinile de stat. Bag mana in pachet. Simt cu varful degetelor o bila rece si neteda. O cuprind gingas cu degetele, inchid ochii: acvariu! De mult, ah, de mult prea multa vreme degetele mele n-au tinut o astfel de bila minunata. Aproape de patru zile. Groaznic...
Cu degetele transpirate de emotie scot bila din pachet, o pun in palma stanga: este! De aur!
Bila e incolora, facuta din cel mai fin material. Umpluta cu materie hranitoare incolora. Si in materia asta plutesc sapte pestisori de aur foarte-foarte micuti (de 5 milimetri). Îi privesc atent, apropiind bila de fata. Pestisori microscopici, ca niste firimituri! Dumnezeiesti, fapturi extraordinare. Au fost fauriti, pentru bucuria noastra, de catre oameni deosebit de inteligenti.
Voi, pestisori aurii, semanati cu pestisorii din poveste, care in vremuri stravechi aduceati fericirea simplilor Ivani-prostovani, fericirea sub forma de castele, fiice de tari si sobe care mergeau singure. Dar fericirea pe care o aduceti voi, firimiturile dumnezeiesti, nu se poate compara cu niciun castel, cu nicio soba care merge singura, cu niciun fel de mangaieri feminine...
Studiez bila. Vad si fara lupa ca nu m-a smecherit Giselle! Sapte pestisori de aur sunt in mainile mele. Scot lupa, ma uit la ei cu atentie: minunati, evident ca-s de origine chinezeasca, nu-s din mizera America si e limpede ca nu-s din Olanda. Ei zburda in interior, si stralucesc in soarele moscovit de iarna. Si Slava Domnului!
Îl sun pe Tataie. Îi arat bila.
- Brava, Komiaga! imi face Tataie cu ochiul si, in semn de multumire, isi mangaie ghiulul-clopot.
- Unde sa-l aduc, Tataie?
- La Donskie.
- Zbor, spun si pornesc masina din parcare.