Ruxandra CESEREANU

Haladuind prin Comfortably Numb

           La saptesprezece ani, eram in clasa a unsprezecea, proful nostru de biochimie (tanar, aratos, inteligent si psihedelic, plus rocker, progresiv si... progresist) ne-a pus, dupa-amiaza dupa ore, albumul soc The Wall, pe bucati. Am preluat imediat revolta anti-Establishment, dar impotriva autoritatilor din scoala, directori, profesori etc. Tot proful de biochimie ne-a trimis in oras la The Band. The Last Waltz, care rula, paradoxal, in cinematografele comuniste. Era un film-concert, care aduna o puzderie de celebritati de care nu avusesem habar: asa am aflat de Eric Clapton, Neil Young, Neil Diamond, Joni Mitchell, Van Morrison. Doar de Bob Dylan stiam, fiindca zdranganeam la chitara cantece de-ale lui. Ei, bine, la 17 ani am receptat The Wall prin melodia care a institutionalizat, ca sa zic asa, albumul, dar si prin compozitiile mai lirice si mai suave (cel putin in aparenta). Era, insa, acolo ceva care ma tulbura launtric mult mai mult decat voiam sa recunosc si de care ma temeam. Despre Jim Morrison si The Doors, despre Yes, Genesis, King Crimson si altii aveam sa aflu cativa ani mai tarziu. Pe vremea aceea imi cazuse cu tronc doar Pink Floyd, asa incat la chefurile noastre de muzicanti (intrucat eram mai multi care zdranganeam la chitara si eram vocalisti) dansam pe Time, Shine On You Crazy Diamond si Wish You Were Here (dar dansam si pe July Morning, desi mai mult de atat din Uriah Heep nu stiam). Trebuie sa recunosc cu amuzament ca strasnic de tot dansam insa pe Abba si Boney M, cei dintai inculcau o veselie de viata care incarca in chip jucaus, de aceea puteam dansa oricat aproape. Asa se petreceau lucrurile prin 1980-1981. Mai dansam uneori si pe Rolling Stones, Queen, AC/DC, Scorpions sau Dire Straits. Ehei, si pe Smoke on the Water si Child in Time (cum de-am uitat?). Jimi Hendrix nu ascultam deloc, fiindca nu aveam de unde (dar auzisem de faima lui), insa empatizam frenetic cu ragusita Janis Joplin, in Summertime, in special. De Led Zeppelin nu aveam habar si nici de Jethro Tull sau Manfred Mann ori Gentle Giant. Iar cea mai frumoasa melodie de dragoste a tuturor timpurilor – zic eu – Nights in White Satin, cantata de Moody Blues, aveam sa o ascult doar doi ani mai tarziu, cand am frecventat ultimele festivaluri de rock si jazz-rock din Romania comunista, inainte sa fie interzise. Dupa ce am terminat liceul si am intrat la Facultatea de litere, am inceput sa ascult Van Der Graaf Generator. Din romani ascultam Phoenix si Sfinx, dar si Alexandru Andries. Si folk o gramada. Cantam cu trupa improvizata de la Litere din John Denver, Janis Joplin, Beatles, Dylan si Pink Floyd, dar si din Phoenix (ultimii, inganati cu al lor haiduc-rock, cum ii tachina si ii mai tachineaza si astazi Corin Braga). Si mai cantam ritualic Hotel California (Eagles). În perioada cu pricina, a festivalurilor de rock, mi-am impletit parul in vreo 20 de codite, iar la ultimul festival de la Costinesti mi-am facut doua bratari din furculite de aluminiu: pe una am purtat-o normal, la incheietura mainii, pe cealalta am pus-o la glezna stanga. Cu blugii mei stramti si decolorati (apoi cu tricourile cu grafitti ori cu camasile largi, barbatesti, pana la genunchi) nu eram nici rockerita, nici hipiota intarziata, desi asa ceva voiam sa fiu. Dar sa ma intorc la Pink Floyd si sa nu divaghez cu proustianizarea. Dupa ce am terminat facultatea si am luat repartitia ca profa de romana, franceza, engleza si naiba mai stie ce, intr-un mediu inchis si auster, scrobit de birocratie si sluj, melodia care m-a ajutat cel mai mult sa nu o iau razna a fost Comfortably Numb, de pe The Wall. Puneam castile pe urechi, pregatindu-ma cu voluptate pentru ravnita picatura chinezeasca, si ascultam cat puteam de tare Comfortably Numb. Cand nu eram eu posesoarea castilor mantuitoare, barbatul meu Corin asculta, la randu-i, cu nemiluita si tot cu efect de exorcizare a realitatii, Van Der Graaf si Peter Hammill.
            Nu m-as fi incumetat niciodata sa scriu ceva despre Time sau Shine On You Crazy Diamond, pentru ca sunt compozitii nepamantesti. Dar Comfortably Numb, desi la fel de minunata, este pamanteasca. Si, asa cum am sugerat deja, terapeutica. Contine traseul unei nevroze consistente care, dusa pana la capat, elibereaza vertijul in cele din urma. Magia benefic-maladiva s-a conservat perfect. Am ascultat adicta Comfortably Numb intre 1985-1989, apoi, a doua runda, intre 1994-1995, cand am scris Oceanul Schizoidian, singurul meu volum psihedelic si cu efect dorit exorcizator, mai putin pentru cititori, cat pentru mine insami. Cine intra in Comfortably Numb nu poate iesi pur si simplu, ci este nevoit sa se salasluiasca o vreme prin abis si sa lupte cot la cot cu propria sa nevroza, sa se ia la tranta cu ea, sa nu o pacaleasca (ar fi o eroare), sa si-o lipeasca de trup, inima si creier (ca o meduza urzicatoare), o vreme, apoi sa o lase sa plece schilodita pentru totdeauna. Este compozitia care contine un intreg ospiciu Pink Floyd: or, fiecare purtam un ospiciu in noi insine pe care, din cand in cand, il mai si decongestionam. Ne debarasam de el. Ca bateria neagra se reincarca oricum de una singura, e alta poveste.