În urma cu doi ani, in incinta Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, s-a stins din viata scriitorul Ioan Flora. Desi poetul ocupa o functie importanta in Uniunea Scriitorilor, era secretar, moartea sa a trecut aproape neobservata. Majoritatea posturilor de radio si televiziune au ignorat-o cu desavarsire, iar principalele noastre cotidiene, preocupate sa ia „pulsul” halucinant al evenimentelor ce se deruleaza din ce in ce mai precipitat pe scena noastra politica si mai ales cea sportiva abia daca s-au catadicsit sa consemneze cateva randuri despre disparitia sa. Si fiindca poetul Ioan Flora a avut ghinionul sa moara la inchiderea editiilor, presa noastra literara a reactionat si ea cu intarziere. În toata aceasta perioada, mass-media, vorbesc in special de posturile de televiziune, s-a aratat extrem de preocupata de ultimele escapade erotice ale briliantului Mutu. Reporterii au deconspirat, aducand in fata micului ecran o ziarista pe jumatate despuiata, care nu s-a sfiit sa dea amanunte din cele mai revelatoare privind intimitatea celebritatii. Astfel am putut afla despre tatuajul pe care dl. Mutu si l-a facut intr-o zona ceva mai putin accesibila reporterilor si marelui public si despre faptul ca fotbalistul poseda cu adevarat un corp perfect, „fara nici o urma de grasime”. Tot ultima sau penultima cucerire a lui Mutu ne-a informat ca „briliantul” citeste foarte mult si are o „cultura solida”. Ce-o fi citind Adrian Mutu ramane un mister. Unii si-au exprimat parerea ca, in taina, la lumina sfesnicelor si in acompaniamentul dopurilor de sampanie, briliantul ar citi Psalmii lui David, altii, printre care si Valeriu Gherghel, un tainic admirator al briliantului, au rostit numele autorului Ratiunii Pure, Emanuell Kant. Ce semnificatie poate avea sintagma „cultura solida” pentru un om obisnuit sa alerge cu bocancii pe un gazon cand umed, cand parjolit ca un gatlej de sete nu pot sa-mi dau seama. M-am gandit insa ca poate tocmai aceasta apetenta neobisnuita pentru lectura il impinge pe fotbalist spre experiente extreme. Lectura Criticii ratiunii pure pentru anumite spirite prea elevate poate fi fatala. În acest sens, periodica degringolada a briliantului devine explicabila. În fine, de la ultimele cuceriri si lecturi ale lui Mutu, posturile de televiziune au trecut la un alt subiect, mai putin monden: soarta fotbalistului Tiberiu Ghioane, angajat al Clubului Dinamo Kiev, care a suferit o microboza la nivel cerebral, fiind internat la o clinica din Lisabona. Reporterii speciali ai posturilor de televiziune au fost trimisi la fata locului, ca sa urmareasca in fiecare clipa starea sanatatii tanarului dinamovist. Si fiindca nu au aflat prea multe de la Lisabona (s-au izbit de un zid de protectie rigid, acuzand conducerea spitalului si anturajul de tendinte de secretomanie), s-au deplasat la Brasov si au stat de vorba cu prietenii din copilariei ai lui Ghioane, apoi la Dinamo Kiev, unde au discutat cu presedintele clubului, dl. Igor Surkis, care le-a relevat ca tanarul „s-a intors la Kiev cu restul echipei” si ca „va reveni pe teren in circa trei saptamani”. Prin urmare: dupa cateva zile de suspans - un final fericit. Demn de filmele americane! Microboza a fost invinsa! Unul din fotbalisti a revenit pe gazon. Iar celalalt, chiar daca s-a incurcat cu o ziarista, va fi acceptat, macar pentru o scurta vreme, din cate am vazut, in cuibusorul conjugal. „Iesirea” a fost, cum sa va spun, o simpla aventura. Obosit de atatea lecturi kantiniene, „briliantul” a simtit nevoia sa mai schimbe repertoriul. Atata tot.
Citind aceste randuri, n-as vrea sa se inteleaga ca sunt un spirit carcotas si ca am ceva cu fotbalistii sau cu televiziunea romana. Fotbalistii mi-au placut intotdeauna. Deseori, urmarind un meci la televizor, m-am simtit la fel de fericit ca atunci cand am citit o un roman de aventuri extrem de palpitant. Ba chiar a fost o vreme cand stadionul reprezenta pentru mine un fel de centru al lumii. Ca si televizorul, de altfel. Atunci de ce sunt revoltat?! De ce nu simt compasiune fata de un tanar care a fost la un pas de moarte? Sau fata de unul care a calcat de multe ori pe bec, dar s-a cait la timp?
Îi inteleg pe fotbalisti, nu-i inteleg insa pe reporteri. Probabil ca ei au lacune mult mai mari decat bocancii ce alearga pe gazon.
Cum poate deveni un simplu amanunt din viata unui fotbalist un eveniment, pe cand moartea unui poet care si-a jertfit anii cei mai buni pentru cauza literaturii romane nu?!
Moartea poetului Ioan Flora a constituit pentru mine nu doar o dureroasa pierdere, ci si o lectie amara privind modul cum este perceputa cultura... Consider ca pe langa altele, mass-media are un rol important in propagarea opiniilor si cultivarea gustului, inclusiv al celui pentru arta... O parte din marasmul si degringolada vietii contemporane i se datoreaza in mare parte. Cultura si literatura, ca si fotbalul, isi cer si ele dreptul la existenta. Din pacate, modul cum a fost mediatizata tragica disparitie a poetului Ion Flora demonstreaza cu prisosinta lipsa de apetenta si ignoranta mass-mediei noastre fata de cultura nationala. Lunga lista biobibliografica a lui Ioan Flora (poetul a publicat peste 15 carti de versuri si a tradus nenumarate carti, fiind incununat cu mai multe premii nationale si internationale), nu a impresionat, se pare, nici un director de televiziune. În ochii diriguitorilor opiniei publice, dupa cum s-a vazut, mult mai greu a cantarit tatuajul cu care s-a pricopsit Mutu dupa ultima sa aventura amoroasa decat moartea unui scriitor...
Am sa inchei cu un scurt citat din poezia bunului meu prieten, Ioan Flora....: „Stiri, comentarii, editoriale./ Formarea opiniei publice...// Ce cruda-i istoria/ si ce bine-i ca nu avem de-a face cu ea...”. Din pacate, dupa cum s-a vazut, avem de-a face!
Ioan Flora s-a nascut in Banatul sarbesc. Stramosii sai erau originari din Tara Motilor si de pe Crisuri. Pe linia paterna, poetul se considera a fi un urmas al lui Horea. Placuta pe care o purtase acesta la piept inainte de a fi tras pe roata, si pe care scria Hora de Flora Rex Daciae, poetul o purta in inima. Pe linia materna, era un urmas al banatenilor veniti din Banlog si din Birta, o localitate situata in apropiere de Resita. S-a stins in plina forta creatoare. A fost un om darz si generos. Darzenia si generozitatea le-a mostenit deopotriva de la stramosii sai, cat si de la sarbii in mijlocul carora si-a petrecut copilaria si adolescenta. L-am intalnit in compania lor la Festivalul de poezie de la Neptun. Una din nopti mi-a ramas pe veci intiparita in suflet. Petrecerea de ramas bun a inceput pe la orele opt sera si a tinut pana la ziua. Nu mult timp dupa miezul noptii, sarbii s-au dezlantuit. Aflat in capul mesei, Ioan Flora canta „cot la cot cu ei”.
Erau cantece vechi, barbatesti, de razboi. Ascultandu-le, simteai nevoia sa pui mana pe sabie si sa te avanti in lupta nevazuta. Barbatii cantau lovind ritmic cu pumnii in masa. Ioan Flora petrecea la unison cu ei. Cantecele degajau atata forta, atata hotarare, incat iti infierbantau sangele. Ascultandu-le intelegeai ca in fata ta ai niste barbati care erau gata oricand sa-si verse sangele pentru Serbia natala. Încercai, la randul tau, un sentiment similar. Simteai ca-ti iubesti patria mai mult decat orice pe lume, si ca, la randul tau, erai pregatit sa te jertfesti pentru ea. Totul s-a terminat in zori cu o escapada pe malul Marii Negre, unde vajnicii barbati scotand un inaltator strigat de lupta s-au avantat in valuri...
A fost prieten cu Nichita Stanescu, Adam Puslovic si Vasco Popa. S-a stins in plina forta creatoare. Abia ii aparuse fatidicul Dejun in iarba si urma sa-i fie editata masiva Antologie a poeziei sarbe, incepand cu Sfantul Sava sau Sava Nemanici al carui prim text dateaza din 1208 si terminand cu poetii ultimului secol. Petrecandu-si vacanta la Neptun, in fiecare dimineata lucra la traduceri. Cobora usor obosit si transpus pe terasa sau facea o scurta plimbare pe tarm. Nu era usor sa traduci dintr-o limba veche. Imnele Sfantului Sava il epuizau, dar si-l transfigurau deopotriva. Nu a reusit sa-si duca munca pana la capat. Dejunul sub iarba i-a fost fatal. Titlul se transformase intr-o adevarata obsesie. Mutandu-se de la o masa la alta, poetul isi consulta, pentru a cata oara, camarazii: Dejun sub iarba... Ce parere aveau despre titlu? Toti se aratau a fi incantati. Poetul nu se multumea insa cu atat. Ci incerca sa te determine sa-i intelegi odata cu el toate sensurile profunde si sa descoperi altele noi. Devenise, pentru multi, un pisalog. Mai tarziu, ne-am dat seama ca Ioan Flora avusese premonitie asupra apropiatului sau sfarsit. Si, in mod constient sa nu, cauta sa(ne) previna si, poate, prin rostire repetata a acestei fatidice sintagme, sa mai amane plecarea dintre noi. La sfarsitul anului, i-am vazut cartea in librarii. Aparitia volumului a fost pentru el ca o eliberare. Poetul si-a trait bucuria la un mod paroxistic. Pana in clipa finala. De fapt, semnele i se aratasera mult mai devreme, dupa cum rezulta si din volumul O bufnita tanara pe patul mortii, publicat in 1988. Voi incheia cu un citat din poemul Intrarea in casa, cuprins in acest volum: „Intrasem pe la amiaza in casa, fara a mai bate la usa,/ casa era violet proiectata in vid si desi goala,/ parea ca musteste de fiinta. / Urme sau semne zarisem mai intai/ dare si albe pete fainoase pe dusumea, pe usa, pe masa, pe clanta”. Aerul devenise irespirabil. O tacere apasatoare staruia in jur. Intrand in casa, poetul vede lafaindu-se in pat, cu aripile larg desfacute, o buha...
Probabil ca inca de atunci, funesta pasare il chema la un dejun sub iarba... |
.JPG)