1.
Azi-noapte te-am visat. Te visez de fapt nopti la rand si - mereu aceeasi senzatie atunci cand ma trezesc: panica. Si dupa cateva secunde un sentiment de eliberare... de fiecare data, in vis, astept speriata sa te intorci si ma tem ca vei fi atat de beat incat nu vei putea merge singur. Te va aduce cineva, pe brate: un trup slab, chircit, imbacsit de alcool. Fixez poarta minute in sir sa vad daca vii. Cum vii - spune mama. Apoi ma fatai prin casa, injur, tremur, plang si imi promit ca data viitoare ma voi intoarce acasa cat mai tarziu. Sa nu mai stiu nimic. Sa nu mai astept nimic. Atat de tarziu incat tot ce-ar fi putut sa se intample, s-ar fi intamplat deja.
Apoi am inceput sa te evit. Dimineata - ma trezeam prima. Fumam si ma intrebam in ce directie sa plec. Intotdeauna gaseam un loc sau o persoana spre care sa ma indrept. Niciodata acel loc sau acea persoana pe care mi le-as fi dorit cu adevarat. Dar plecam. Reveneam noaptea, cand totul parea linistit: mama, obosita, cu privirea lipita de televizor, tu - si sforaiturile tale, eu - in bucatarie fumand in tacerea aia ireala, o tigara.
2.
Am aprins lumanari. 7 pe zi. 49 de zile. Asa mi-a spus cineva ca e bine. Ca sufletul tau sa-si gaseasca linistea, acolo unde s-a dus. Ca sufletul meu sa fie impacat, aici, unde a ramas.
Am fost in zeci de biserici, am aprins lumanari si m-am rugat pentru noi.
Uneori vin si la cimitir, ma asez pe bordura de ciment a mormantului si imi aprind o tigara. As vrea sa iti spun multe dar nu pot sa scot niciun cuvant. Asa ca tac. Ma gandesc la tot felul de tampenii. Sau stau acolo, pufaind, si ma intreb daca ti-ar fi placut sa fumezi o tigara cu mine. Uneori imi vine sa iti povestesc cate ceva dar apoi mi se pare penibil. Toate ar fi trebuit spuse demult. Acum parca e prea tarziu.
3.
Senzatia de vertij. De durere in tot corpul. Nesiguranta. Mirosul de clor intepandu-mi narile. Duhoarea pe care o poate raspandi numai carnea tocita, putrezita. Corpul tau batran, tot mai mic, tot mai slab, pitit sub o plapuma imensa.
Tusea, flegma, convulsiile. Nelinistea ochilor tai. Si absenta vocii. Asta ma ingrozea cel mai tare. As fi preferat sa te aud injurandu-ma, respingandu-ma, futu-ti pastele ma-tii de copil, orice, doar sa aud.
Imi imaginam cum moartea, ca un sobolan urat, cu bot ascutit, roade in fiecare zi din tine. Stiam. Si tu stiai si totusi amandoi ne prefaceam ca totul este cat se poate de bine. Ma asezam pe un scaun, langa pat si-ti povesteam tot felul de chestii. In mod normal, nu te-ar fi interesat si nici eu nu m-as fi obosit sa iti adresez vreun cuvant.
Uneori vroiai sa spui si tu ceva dar nu intelegeam nimic. Doar niste sunete inecate de tuse. De voma. Dar continuam sa povestesc. Insiram cuvinte, mii de cuvinte, de parca atunci le-as fi descoperit pentru prima data.
Alteori fata ti se lumina pur si simplu si zambeai. Cel mai senin zambet pe care l-am vazut. Si atunci iti zambeam si eu.
4.
Uneori mergeam pe strada si priveam fetele oamenilor. Ale barbatilor, in special. Atunci cand ma atragea ceva - o privire intensa, o voce putenica, ragusita, un trup bine facut, solid, care inspira siguranta, imi spuneam ca asa mi-ar fi placut sa arate tatal meu. Zile in sir colindam aiurea si adunam, ca intr-un puzzle, imagini si sunete diverse. Imi confectionam un alt tata. Unul care sa stie ce si cum sa spuna. Care sa imi dea incredere.
Mi-era ciuda ca nu erai asa cum as fi vrut eu. Cum credeam ca ar fi trebui sa fie un tata adevarat.
Tu pareai tot timpul vulnerabil. Fragil. Ca si cum in orice secunda te-ai fi putut frange.
Imi intrase in cap ca sunt infiata si gandul asta reusea uneori sa ma linisteasca.
Apoi am inceput sa te privesc tot mai mult, pe furis, si descopeream furioasa ca iti seman.
Aceeasi privire pierduta. Aceleasi gesturi: tremurul degetelor ingalbenite, mana chircita strangand filtrul tigarii, fumul expirat intotdeauna spre pamant. Tacerea densa, solida - ca o haina, in care tu pareai sa te simti atat de bine iar pe mine ma incomoda.
5
S-a intamplat intr-o zi sa vin spre casa mai repede decat ar fi trebuit. Mi-era ciuda deja, mergeam speriata, cu ochii atintiti si ma rugam sa nu te intalnesc.
Apoi, deodata, la cativa metri distanta, te-am vazut. Mergeai incet. Ingrozitor de incet. Hainele alea, devenite in ultimul timp mult prea largi pentru tine, umflate de vant, fluturau in toate directiile. Mi-era groaza ca o rafala mai puternica te-ar dezechilibra. De cate ori trecea cate o masina, foarte aproape de tine, inchideam ochii. Apoi ii deschideam repede si observam usurata ca inca esti in picioare. Ca iti continui drumul ala, care parea un calvar.
La un moment dat te-ai oprit si te-ai asezat pe o bordura. M-am ascuns si am privit de acolo cum stai pur si simplu, ca si cum ai fi asteptat ceva. Mana ta slaba, cu vene proeminente si noduroase parea ca mangaie piatra. Ti-ai aprins o tigara si auzeam parca haraitul respiratiei, ghiceam buzele abia intredeschise prin care iesea un firicel de fum.
Apoi te-ai ridicat si ai mers mai departe iar eu am inceput dintr-o data sa plang. Mi-ar fi placut atunci sa vin sa te strang in brate. Sa fi putut sa te iau de mana si sa mergem impreuna spre casa.
6
Nu am plans atunci cand am aflat ca ai murit. Nici atunci cand am ajuns la morga, nici cand ti-am vazut lucrurile ingramadite intr-un sac negru, de plastic.
Am mers la primarie sa iau certificatul de deces. Am rostit clar si calm numele tau.
Am mers sa cumpar cosciug si cruce si cearsaf, am dat telefoane sa anunt moartea ta. Ti-am citit in fiecare noapte de priveghi dintr-o carte.
Am stat cuminte la inmormantare, atenta la ceea ce citea preotul despre tine si aveam senzatia ca vorbeste despre altcineva.
Am spus ceea ce trebuia spus, am facut ceea ce trebuia facut. Am aprins lumanarea, te-am sarutat si am privit cum sicriul aluneaca incet spre groapa.
Pareai linistit. Relaxat, de parca exact acolo ti-ai fi dorit dintotdeauna sa ajungi.
7.
Se spune ca nivelul lentoarei este direct proportional cu intensitatea memoriei. Incerc sa adun imagini, senzatii, cuvinte, sa iti reconstruiesc chipul dar trecutul pare o pasta densa in care ma tot impotmolesc. Un trecut - smoala, care se prelinge pe trup, un strat perfect, asezat peste piele, o crusta de care nu am putut niciodata sa scap.
Eram un copil incrancenat, zice mama, salabatic - ziceai tu. Las-o in pace ca e nebuna, te auzeam spunandu-i... si atunci eram mandra de mine. Nu imi dadeam seama ca e mai mult decat un joc. Ca incercand sa te ignor, voi sfarsi prin a-ti semana. Tacerea, impulsivitatea, frustrarile, orgoliul stupid, incapacitatea de a ma exterioriza, de a savura placerea, toate au devenit intre timp ale mele - o mostenire blestemata care ne leaga si mai mult.
8.
Cand eram mica aveam senzatia ca nimic rau nu se poate intampla daca dau drumul la televizor. Ma gandeam ca oamenii aia de-acolo, din cutie, nu puteau sa vorbeasca despre tot felul de lucruri decat daca totul era in regula. Altfel, mi-ar fi transmis vreun mesaj, un semn.
De cate ori tipai la mine sau te enervai, apasam pe un buton fictiv si sunete, imagini venite de-a valma, te acopereau complet. Te priveam dar nu mai auzeam nimic, pareai chiar nostim asa, un fel de jucarie defecta si nu-mi mai era frica.
Cand butonul nu a mai functionat, am inceput sa imi inventez amintiri. Erai un tata care ma strangea in brate si ma mangaia usor pe cap. Un tata care stia sa construiasca o casuta pentru vrabii, care stia sa se joace pacalici si de-a v-ati ascunselea, care stia sa zambeasca alb si larg, asa ca intr-un film stupid, american, cu happy-end.
Mi-aduc aminte de o plimbare. Incercam sa imi potrivesc pasii dupa ai tai, sa-mi coordonez miscarile cu ale tale dar nu reuseam nicicum. Eram tot mai obosita iar mana ta-cleste continua sa ma traga dupa ea. Ca pe un bagaj greu si inutil, care te incomodeaza dar pe care nu iti permiti sa-l lasi in mijlocul drumului.
Intr-un final am ajuns acasa, epuizati. Mama s-a uitat la noi, mirata, tu ai injurat iar eu, asezata pe trepte, am inceput sa murmur intr-un fel de descantec: asta nu e tatal meu, asta nu e tatal meu.... |
.jpg)
