Ci, pur si simplu, pentru ca MMH traverseaza viata de la un capat la altul pe un fir inrosit. Inima lui e din litere. El este, inainte de orice, scriitor. Si inca unul care stie mult mai bine ca tine ce intrebari ar trebui sa ii adresezi. Am reusit totusi, la o cafea (varsata de subsemnata, stangacie tradusa de MMH cu: „e clar, vine Dan (Coman)”) sa il facem sa spuna aproape tot. Pe o terasa din Sangeorz Bai. Acolo unde - profetia lui MMH s-a indeplinit - a venit Dan, care a incercat in fel si chip sa saboteze interviul si sa ii distraga atentia lui MMH, facandu-i portretul (vezi foto), ajutat de instantaneea lui cucerire: Alexa (8 ani). Asadar:
Ana D.-„Vreau sa fac din tine ce face primavara din ciresi.” (P. Neruda). Cum as putea reusi?
MMH: - „Quiero asser con tigo lo que la primavera asse con los cerreses”. Aici greutatea e pentru cel care vrea sa faca din tine. El, ciresul, exista. Greu e sa fii primavara care il face sa infloreasca. Si aici e, daca vrei, problema poetului: cum poti sa faci tu sa infloreasca un cires sau sa infloreasca cineva. Dar e bine ca deocamdata exista dorinta de a face.
Ana. D. – Ce te face pe tine sa infloresti?
MMH – Sunt oameni care ma fac sa infloresc. Sunt ploi care ma fac sa infloresc si, mai ales, poeme. Dintotdeauna poezia ma face sa infloresc.
Ana D. - Cine e de fapt MMH, omul pe care il bantuie un vers ca si cel citat mai sus, vreme de mai multe zile?
MMH – Nu pot spune despre mine absolut nimic relevant. Nu poti spune despre tine ceva care pe ceilalti sa ii intereseze cu adevarat. Si cele mai mari surprize le avem, imi amintesc cum zice Pessoa in Cartea nelinistirii, atunci cand descoperim ca si omul de langa noi e tot un suflet. Si el are trairi si el are emotii, poate mai mari decat ale tale. Si, de multe ori, marea bucurie e atunci cand descoperi ca omul de langa tine e si el un poet, poate chiar mai bun decat tine. Întotdeauna pentru mine asta e o mare bucurie. Sigur, apare si spinul invidiei, dar e o invidie de genul „as fi vrut sa scriu eu poemul acela sau versurile acestea”. Asta e invidia mea fata de marii poeti.
Ana D. - Care sunt primele tale amintiri despre carti?
MMH – Am amintiri, nu de la o varsta atat de frageda cum are Florin Partene (John). Amintirile mele tin mai mult nu de anumite carti, ci de dorinta de a avea o biblioteca si se leaga cumva de niste plimbari pe care le faceam seara cu sora mea. Ne duceam si ne uitam prin fereastra unui vecin la biblioteca acestuia. Si tot ce imi doream eu pe atunci era sa am o biblioteca, sa am carti. Iar primele carti pe care le-am avut, le-am tinut intr-o cutie de pantofi de carton. Aveam cinci sau sase carti, imi amintesc ca le tineam vertical, ca sa le pot vedea cotoarele. Si, imi amintesc ca una dintre ele era Aventurile lui Telemah, fiul lui Ulise. Era o editie din BPT in doua sau trei volume. Iar una dintre marile bucurii ale copilariei mele era ca seara, inainte de culcare, sa scot de sub pat cutia de carton in care imi tineam cartile si sa ma uit la ele, sa le rasfoiesc, dupa care puneam cutia inapoi si gata, puteam sa adorm linistit.
Ana D. – Asa cum isi verifica o femeie cutia de bijuterii... Dar hai sa vedem ce a insemnat pentru tine Cenaclul Camera si care sunt primii scriitori, poeti, care te-au apropiat de literatura.
MMH – Cenaclul „Camera”, da. Am sa spun foarte pe scurt ce a insemnat si ce inseamna totodata, pentru ca in continuare functioneaza prin fire absolut invizibile si inseamna Dan Coman si John Florin Partene. Nu cred ca are sens sa povestesc mai mult despre asta. Numele lor spun totul, asa cum prietenia noastra spune tot. În ce priveste primii scriitori, poeti, care m-au apropiat de literatura si care m-au marcat, primul si cel mai puternic a fost Bacovia. Eram prin clasa a IX-a cand am gasit o antologie cu poeme de Bacovia. Era o perioada in care 18 ore pe zi umblam prin paduri, prin grote, imi facusem o biblioteca intr-o stanca. Era o dementa totala. Zile in care traiam numai si numai pentru poezie. Apoi, desigur, Nichita Stanescu. Am scris cred ca zeci de poeme absolut fara nici o valoare, in afara de faptul ca erau nichitastanesciene cap-coada. Si dintre scriitorii straini a fost Kafka, cel la care continuu sa tin enorm, Beckett, Rimbaud, Trakl. Cam astea ar fi numele care m-au marcat cu adevarat. Mai contemporane, oameni pe care i-am cunoscut: Mihai Ursachi, Angela Marinescu, Ion Muresan.
Ana D. – Am sa te rog sa imi vorbesti despre relatia ta cu magistrul Ursachi, pentru ca stiu ca ai tinut mult la el.
MMH – Da, am avut norocul sa il si vizitez de cateva ori. De doua ori impreuna cu Dan Coman. Odata ne-am dus chiar de ziua lui, a magistrului. Am invatat foarte multe lucruri de la el. Mai ales in ceea ce priveste asteptarea, rabdarea. Si increderea in poezie dincolo de orice moda, dincolo de orice mijloace de a-ti face cunoscuta opera. Nu, nu. El avea o incredere deplina in poezie. Nu am intalnit pe nimeni niciodata care sa aiba o incredere atat de puternica in poezie. Era cu adevarat magistral in asta. E una dintre intalnirile care te marcheaza pentru toata viata si numai daca nu esti cu totul si cu totul opac nu iti ramane nimic.
Ana D. - „Zborul femeii pe deasupra barbatului”. De ce nu invers?
MMH – E o intrebare care imi place. Am doua raspunsuri. Îl voi oferi pe primul pentru ca cel de-al doilea e de nerostit. E aproape pornografic. Invers, pentru simplul fapt ca altfel nu se poate. Niciodata un barbat nu e capabil de zbor asa cum e femeia. Femeia se naste inaripata. Are de la sine aripi si trebuie doar sa le descopere. Barbatul, intr-adevar ajuta la descoperirea acestor aripi. Dar, odata constienta de aripile sale, femeia nu mai are nevoie de barbat si, intr-adevar, zboara. Nu imi imaginez lumea fara prezenta feminina. Pentru mine ar fi un dezastru si o plictiseala totala. Femeile dau savoare cu adevarat vietii. (MMH refuza categoric sa dea si raspunsul pornografic).
Ana D. - Ai fost catalogat drept „calofil”. De cand a fi „calofil” si „livresc” a devenit ceva cel putin desuet, daca nu condamnabil?
MMH – Pai, de „livresc” si „calofil” a fost „acuzat” si Mircea Ivanescu, ceea ce, uite, ma pune intr-o companie insuportabil de onoranta pentru mine. Cea cu „calofilia”, in ceea ce ma priveste, a scris-o parca Radu Vancu, dar nu reiesea ca ar fi ceva desuet. În general insa lumea percepe „calofilia” ca pe ceva de rau. Nu cred ca e asa. Poezia inseamna foarte multa calofilie. Numai daca nu vrei nu accepti asta. Cel mai simplu limbaj pe care trebuie sa il folosim in poem e un limbaj calofil. Oricat de simplu este el.
Ana D. - Dupa ce am citit „Cartea tuturor intentiilor”, am avut sentimentul ca e o carte care isi merita cu prisosinta locul in literatura universala. Te-as ruga sa ne spui cum ai scris „Cartea tuturor intentiilor”? Cate zile s-au transformat pentru tine intr-o noapte?
MMH – Nu poti sa iti dai seama de fapt cum e o carte. Nici dupa ce ai terminat-o si apare si lumea te suna. Dat fiind faptul ca e vorba despre o carte pe care as fi vrut sa o scriu intr-o noapte, asta presupune din start faptul ca e perfectibila. Într-o noapte nu ai timp sa corectezi, sa revii, daca vrei sa termini o carte intr-o noapte. Din punctul asta de vedere, se poate spune ca am terminat-o intr-o noapte. Iar cu adevarat, acea noapte a cuprins vreo 180 de zile. Din ianuarie 2006 pana in iulie 2006. Zile in care scriind la carte am invatat enorm despre ceea ce inseamna a scrie si am trait experiente despre care nu are sens sa vorbesc pentru ca multe dintre ele sunt absolut incomunicabile. Si apoi cred cu toata taria ca cititorul nu trebuie sa stie cat de greu s-a scris o carte sau cat de mult s-a muncit pentru ea. Cititorul ia cartea, daca ii place bine, daca nu, nu. E ca si cu un televizor, daca vrei. Nu ne intereseaza pe noi cati oameni au muncit pentru o plasma sau daca si-au luat salariile la timp. Daca plasma merge bine, o cumparam, daca nu, nu.
Ana D. – Daca asta e filtrul, inseamna ca „plasma” ta functioneaza pentru ca nu se mai gaseste cartea nicaieri. A ajuns obiect de specula.
MMH – (rade) Sper sa se regleze treaba asta cu gasitul cartii, pentru ca trebuie sa apara la Cartea Romaneasca o reeditare. Ei au o distributie mult mai buna si atunci se va gasi. Însa nu mica ne va fi uimirea cand va aparea si va zacea in librarii. E o carte pe care mie mi-ar placea sa o citeasca cititorii de poezie. Ăia 100-200, cati sunt in Romania. Daca se va intampla asta, va fi bine. Zilele trecute, Dan mi-a atras atentia asupra celui mai mare compliment pe care mi l-a facut cineva vizavi de „Cartea tuturor intentiilor”. Este vorba despre Adela Greceanu care, intr-un numar din Dilemateca, compara cititul cartii mele cu o cafea. Bate de departe toate complimentele care mi s-au facut vreodata. Prin simplitate. Astea sunt bucuriile reale pe care le poti avea de pe urma unei carti. Altele nu exista. Restul sunt jocuri. Premiile sunt chestii de care te bucuri pe moment. Strici banii, pierzi diploma sau o pui pe foc intr-o iarna friguroasa... si tot asa.
Ana D. - "Oriunde ma duc nu ma simt turist. Indiferent de locul in care ma aflu, imi vad de treaba mea: scriu. Sunt suficient de ridicol si slab pentru a lua in serios chestia cu scrisul"... Ce a insemnat pentru tine experienta spaniola? Vorbeste-ne despre ea!
MMH – Am stat acolo intre 2002-2007. Cand am plecat in Spania, credeam ca voi pleca pentru trei luni si am plecat pentru 60 de luni. Ceea ce e o diferenta. Am plecat singur (n.red. dupa ce si-a bagat toate diplomele pe foc) si tot ce stiam eu sa spun in spaniola cand am ajuns era „Ola!”... si ridicam mana. Eram absolut ridicol, iar prezenta mea acolo nu stiu cui i-ar fi servit, pentru ca am doua maini stangi. Iar acolo, spaniolii au nevoie de oameni care sa lucreze in constructii, in agricultura, pe computere, mai stiu eu de ce au ei nevoie. În nici un caz nu au nevoie de un poet. Si nici n-am gasit anunturi prin ziare in acest sens. Desi eu tot consultam ziarele, sperand ca cineva cauta un poet. Dar nu. Nu cauta nimeni poeti. Marele meu noroc a fost ca am dat peste un spaniol, care era si el, intr-un fel, poet: Rafael Alyuso Escobar. Avea o afacere care mai mult nu mergea decat mergea. Vindea masini de mana a doua. Dar, in momentul in care eu l-am cunoscut traversa o perioada pe de o parte cumplita: ii murise tatal, era in divort de sotia lui – si pe de alta parte atat de fericit pentru ca nascuse o femeie de care era indragostit si era absolut innebunit intre durere si bucurie si, cumva, reusea sa ma inteleaga. Îl interesa ce fac eu, il mira singuratatea absoluta in care reuseam sa traiesc. Eu ieseam asa ca o cartita si mergeam de-a lungul strazilor cordobese in plin soare, doar cat sa imi cumpar tigari si coca cola si cafea si reveneam repede la rulota in care locuiam. Nu ma vizita aproape nimeni, dar singuratatea asta mi-a fost de mare folos, pentru ca am invatat spaniola. Cred ca am invatat in vreo doua luni de zile suficient incat sa pot sa comunic, sa cumpar anumite chestii, ca nu aveam nevoie de foarte multe lucruri. Nici acum nu am nevoie de foarte multe lucruri. Vorbind, imi dau seama ca nu am prea povestit despre experientele mele din Spania si imi dau seama ca pana si pentru Dan mi-ar fi greu sa povestesc, cu atat mai mult cu cat el are un caiet care se cheama „Caietul Coman” si care-i e destinat lui si numai lui. Un caiet pe care l-am scris in Cordoba. Spun ca e al lui pentru ca, pentru a putea scrie, simteam nevoia sa ma adresez cuiva. De fapt e un fel de jurnal. Sper sa nu se publice niciodata. E decizia lui Dan, e caietul lui, va face ce va sti mai bine. As putea sa adaug ca Spania m-a ajutat pana in momentul in care am terminat „Cartea tuturor intentiilor”, in care se regasesc, in mare parte, experientele mele spaniole. Dar marea mea bucurie e ca pot sa citesc Cortasar in original, sau Borges. Dar Cortasar in special, care, pe zi ce trece, imi dau seama ca e unul din cei mai adevarati scriitori din toate timpurile, desi multi dintre cei din boom-ul latino-american sunt mai cunoscuti decat el, cum ar fi Garcia Marques. Dar Julio Cortasar e cu adevarat uluitor. Deci, iata cu ce am ramas. Cu limba spaniola si cu „Cartea tuturor intentiilor”.
Ana D. - Pe cine chemi tu langa tine, cand numai singuratatea lumineaza? Cine iti suporta gesturile blande si scarataitul bibliotecii din cap? Nu in ultimul rand, cine se ingrijeste de animalutele sufletului tau?
MMH – Întrebarea ta e din versurile mele. Ti-am mai spus ca e foarte greu sa iti recitesti o carte? Mai ales daca e de proza... te enerveaza anumite chestii, e aproape imposibil. Sa vedem. E putin autoironica fraza, cumva. Pe cine sa chemi langa tine cand “singuratatea”... Smecheria e acolo. Pe cine sa mai si chemi cand “singuratatea lumineaza”. Noi ne implinim de fapt in singuratate. Sunt absolut convins de asta. Suntem singuri. Marile bucurii si marile dureri le traim in singuratate. Si nu e absolut nimic trist in asta. Sau asta nu inseamna ca nu putem sa iubim. Putem sa iubim foarte bine. Iubim cu mai mare putere in singuratate si ne bucuram cu mai mare putere de iubire tot in singuratate. Singuratatea ne permite sa fim seriosi fara a fi ridicoli, singuratatea ne permite foarte multe....
(...si, asa cum prognostica MMH la inceputul interviului, isi face aparitia Dan Coman. Priveste inciudat resturile de pizza de pe masa, dar isi comanda, ca de obicei, o cafea. Dubla. Apoi intra in vorba cu blonda de 8 ani – Alexa si, impreuna, incep sa bage bete in roatele reportofonului. Se comanda si limonada... se duce naibii singuratatea lui MMH.)
Ana D. - Poeti si prozatori dragi tie...
MMH – Prozatori foarte dragi romani am mai putini decat poeti. Si ar fi Max Blecher si Alexandru Vona, iar strict contemporan ar fi Mircea Cartarescu prin „Nostalgia”. „Nostalgia” mi se pare una dintre cartile cu adevarat mari ale literaturii universale. Despre poeti... aici stau mai bine. Am mai multi poeti cu care rezonez si vreau sa ma refer doar la cei tineri. Pe cei morti i-am pomenit deja, dar i-am pomenit ca pe niste vii. Am sa vorbesc stiind ca voi face rau anumitor oameni, dar asta e. Poezia doare. Fara indoiala, poetul meu preferat, tanar, de departe preferat e Dan Coman.
(care desi nu asculta deloc ce vorbim se baga in vorba si adauga... "acest Mihai Eminescu al literaturii contemporane douamiiste” ha si ha)
MMH – ...acest Luceafar al douamiismului... Deci, Dan Coman, si pot sa si explic pentru ce. Dincolo de faptul ca rezonez foarte mult cu poezia lui, ceea ce, clar, nu se poate explica - pentru ca nu poti sa zici de ce iti place albastru mai mult decat rosu, iar Dan Coman are culoarea cafelei intotdeauna -, el este singurul poet tanar care a reusit sa creeze un univers numai si numai al lui, marca inregistrata, absolut. Si repet, e singurul, ceea ce nu denota neaparat calitatea scrierii, dar uite ca la Dan se intampla si asta. Pentru mine el a largit, fara indoiala, orizonturile poeziei. Dupa ce i-am citit cartile mi-am dat seama ca se poate merge mult mai departe decat credeam eu. Ceea ce nu mi s-a intamplat decat cu marii autori. Nici un autor tanar nu a mai reusit asta. Si aici, sigur, John va suferi, alti prieteni de-ai mei vor suferi, dar imi dau seama ca suntem foarte departe de ceea ce Dan reuseste. Imediat dupa Dan, l-as pune, cumva pe aceleasi criterii, pe Constantin Acosmei. Un altul care ridica coltul cearsafului si iti spune: „no, uite, asta e”! Apoi vin cativa poeti foarte buni, dar care nu au reusit sa imi deschida mie orizonturile: Claudiu Komartin, Diana Geacar, ei sunt, din punctul meu de vedere, cei mai buni la ora actuala. Mult mai buni decat mine si decat toti ceilalti. Da, imi plac anumite poeme de-ale lui Dan Sociu sau ale lui Claudiu Komartin, dar nu are loc declicul. Dan si Costica vor fi cei care vor ramane dupa noi.
Ana D. - Ai carti in lucru? Ce spune „sarpele alb al viitorului”?
MMH – Sarpele alb al viitorului anunta grindina, incalzire globala... cam asta. Ei, celalalt sarpe al viitorului, care e Uroboros, anunta vremuri faste pentru poezie, sa avem incredere. Iar despre cartile in lucru, sper sa se vada ceva anul viitor. Si aici ma refer la poezie, iar Dumnezeu stie cate zile va mai avea o noapte in care vreau sa mai scriu o carte de proza. Multumesc foarte mult, Ana.
Ana D. – Stai, ca mai avem o intrebare, ultima: sinuciderea...?
MMH – Ah, sinuciderea. Cel mai bun raspuns la intrebarea asta l-a dat o persana cu guler de blana (Thomas Bernhard), si care a spus asa: DA. |
desen Dan Coman