„Ploua, ploua ploua / Vreme de betie”. Cam astfel s-ar caracteriza pentru mine periplul meu deopotriva reportericesc si scriitoricesc de la Festivalul de muzica de la Peninsula, Targu Mures, care s-a tinut in a doua parte a saptamanii trecute. Am stat doar o zi, insa in timpul acesta ploios am reusit sa beau aproape un butoi de bere, sa ascult multa muzica buna, sa atentez la moralitatea, bineinteles feciorelnica, a unei jumatati de duzina de fete frumoase si sa sfarsesc intr-un sant cu un puiut de caine zgribulit si plans, eu gandindu-ma de ce nu sunt cu vreo blonda intr-un cort, el gandindu-se de ce arata tata asa ciudat. Am citit reporteri care scriau stereotip pe sub vreo poza: „Atmosfera incendiara la Zakuska Stage”. Dar atmosfera surprinsa de mine e stinsa de ploaie, bere si melancolie.
Este un film care imi place tare mult, Roma (1972) de Fellini. Exista o scena cu un grup de motociclisti, care traverseaza in viteza centrul istoric al Romei. O vad pe fuga, din unghiuri subiective, cu sferturi de priviri, iar camera ii incadreaza pe masura. Fara panoramari lente si cadre fixe, cum s-ar impune cu niste cladiri somptuoase. Tot astfel, am vazut si eu Peninsula, ca atatia altii, cu memoria abtiguita, cu resturi de imagini si impresii.
Dumnezeu e mare!
Ajung dupa-amiaza in complexul Weekend, unde se tine festivalul. Dau din prima de clujeni. De pilda, baietii furiosi de la trupa de hardcore Guerrilas stau la masa. Beau bere. Între 3,5 si 5 lei. E bine, ne permitem. Vorbesc cu Kornel, solistul formatiei, acum treaz, potolit, aproape contabil. Puternic, grumaz solid, neras. Ma tot mir de el, un schizo atat de calculat, care in timpul zilei lucreaza la Finante, e imbracat la costum si poarta servieta, iar in timpul noptii devine varcolac. Rage, ii indeamna pe cei care il asculta sa inceapa lupta de gherila („Start the fight”). Lupta cu ei insisi, revolutia personala, ca nimeni nu s-ar mai increde intr-o gherila politica.
Vin la masa si baietii trupei de funkcore punk Mushroom Story. Mai baietani, rebeli haiosi. Se pregatesc sa cante. Stiu sa faca atmosfera. Pustii emo de la ploaie si de la hormoni razna-adolescentini, renunta la morga si se zbantuie cu tenisii lor rosii, blugi negri pe fese osoase, bluze galbene, pe ritmurile trupei care a castigat recent concursul Manifest Yourself al decentei reviste Sunete.
Ma intalnesc cu fratii Alexandru si Mihai Vakulovski. Amandoi scriitori… buni, rai, depinde cine ii lauda sau contesta. Eu beau bere, ei pe uscat deocamdata, ca s-au apucat de viata sportiva. Joaca zilnic baschet, iar Sandu mai iese la alergare din cand in cand. Am facut pariu cu el ca daca se tine de sport o sa alerg prin centrul Clujului, noaptea, la bustul gol, strigand „Dumnezeu e mare!”. Daca nu se tine, o sa alerge el.
Am emotii. Îmi lansez cartea „aiurea-n tramvai”. Nu asa se numeste cartea. Este un studiu mai referential, despre „Anii 60: miscari contestatare in SUA”. Aiurea-n tramvai e ideea de a-mi lansa cartea pe o scena de muzica, cand lumea nu e pregatita de asa ceva. Îmi dau seama de asta pe minut ce trece, cu fiecare sorbitura de bere, care incepe sa ma intristeze artificial de prematur. Lansarea e de la 8.20. Deja sunt la a cincea bere. Ma intalnesc la intrarea complexului Weekend cu Al. Cistelecan, care imi prezinta cartea, si cu fiica lui. Lansarea mea, desi acceptata de organizatori, e mai degraba tolerata. Din pacate, nu s-au facut afise cu lansarea de carte cuplata cu un concert de jazz (clujenii de la Swinging Train), de aceea lumea nu prea ;tie despre ce e vorba. Ce-i drept, nici eu nu m-am straduit prea tare sa ma auto-promovez. Discut cu una dintre organizatoarele festivalului, care lucreaza in presa, sa imi dea o bratara pentru profesorul Cistelecan, care imi prezinta cartea. Ma intreaba cine e asta. Îi spun ca e cel mai faimos intelectual din Targu Mures.
De la carti lansate la propriu la electro-triburi
Vine lansarea. Grabita, ca sa intre cat mai repede formatia, care e platita la minut. Cistelecan ma flateaza si spune ca are un epic atat de spumos acest studiu, de fapt, referential si scris cu intentii „academice”, incat poate sa fie luat ca roman. Citesc impleticit din carte: „Generatia contraculturii descopera cu adevarat relevanta corpului viu, nu doar a intelectului, ca organ de perceptie si de cunoastere filosofica a lumii”. Închei.
Spun publicului ca poate cumpara cartea de la Sandu Vakulovski, apoi ma razgandesc si, dintr-o generozitate etilica, le spun tinerilor prezenti la cantarea Swinging Train ca le-o dau gratis. Am un exemplar in mana. Sutez in el. Nu stiu exact de ce. Poate dintr-o dezamagire de copil rasfatat ca nu am primit destula atentie, de la multimea cu chef de muzica. Cartea se inalta vreo 5 metri si aterizeaza in capul unui trecator. Pianistul Harry Tavitian si prietena lui insista sa imi cumpere cartea. Îmi povestesc ca este una dintre epocile care i-a influentat major. Împart exemplare in multime. Cineva vine si imi spune cu sarcasm ca le dau degeaba ca oricum nu citesc cartea ca is unguri. Îmi tot spuneam atunci ca lumea asta livresca, orgolioasa si solitara, e moarta, nu mai are public sau daca il are percepe cartea ca un bibelou, de pus in biblioteca, ca simbol al statutului social. La editor i-am spus ulterior ca un grup de punkeri mi-au furat plasa cu cartea. M-a crezut.
Trec peste mahnirea mea personala, ca sa ma scufund intr-o alta, mai generala, fara obiect anume, indusa de alcool si poate de vreme si mocirla. Apoi, mergem la Nightlosers. Îmi revin repede pe ritmurile formatiei. Blues si etno blues trepidant. Muzica de entertainment, de calitate. Mi s-au parut cei mai buni din seara de vineri. Lumea dansa, radea, bea.
Am mers apoi la cortul de electro. Canta ATB. Daca afara era mocirlos, cam racoare si vremea dadea iar semne de ploaie, in cort era cald. Aburi in jur de la caldura sutelor de dansatori electro-tribali. Parfumuri, corpuri erecte, sau, ma rog, asa se vedea prin sticla de bere. Mi se cam rupe filmul. Sarut o fata, nu stiu cum o cheama. La un moment dat nu mai tin pasul cu dansatorii dopati cu Redbull, ma tarasc spre alt cort, in speranta ca dau de niste prieteni, pe care nu ii prind la telefon. Gasesc un pui de caine plouat. Tremura si scancea dupa maica-sa. Cu emotia si tandretea pe care doar betivii o au in asemenea ocazii, cu ochii inlacrimati, il iau in brate, ne tinem de cald amandoi. Adormim impreuna. |
foto: m.vklvsk