Sublimul ii paruse intotdeauna o chestiune delicata. Pe de o parte, se simtea irezistibil atras catre aceasta limita extrema a esteticii si considera ca nimic nu corespunde mai bine temperamentului sau literar decat ideea de sublim. Pe de alta parte insa, prefera sa se arate circumspect fata de un cuvant si de o traire pe care primii romantici le demonetizasera prin abuz. Aspira ca sublimul, asa cum se desprindea el din Florile raului, sa nu mai fie deloc acelasi cu cel pe care-l practicase ori teoretizase Victor Hugo. Una dintre rimele sale preferate era „sublime” / „abime”, si o folosise intr-un poem unde vorbise despre setea omului de a trece dincolo de existenta pamanteasca, de a ajunge la cer, Plangerile unui Icar: „En vain j’ai voulu de l’espace / Trouver la fin et le milieu; / Sous je ne sais quel œil de feu / Je sens mon aile qui se casse; // Et brûlé par l’amour du beau, / Je n’aurai pas l’honneur sublime / De donner mon nom à l’abime / Qui me servira de tombeau.” „Sublimul” intra asadar in rezonanta cu „abisul”, cu „prapastia”, cu vidul, cu toate notiunile care nu puteau sa incapa-n cuvinte...
Daca statea sa se gandeasca bine, sublimul il preocupase cu mult mai mult in tinerete, pe cand scria La Fanfarlo, nuvela despre iubirea dintre un poet (propriul sau alter-ego) si o dansatoare-actrita, sau pe cand compunea primele sale poeme in versuri. Cand concepuse poemele in proza din Le Spleen de Paris, cu toate ca se situa in continuitatea unei estetici experimentate deja in Florile raului, altceva incepuse sa-l atraga si sa-l intereseze. Scriind, zugravea o lume a straniului cotidian, a balciului citadin, a metropolei alienante, populata de clovni, saltimbanci, prostituate, cersetori, caini vagabonzi, din care disparuse aproape orice urma a solemnitatii romantice si in care diavolul abia mai catadicsea sa urce din cand in cand. Pentru a crea o poezie voit moderna, renuntase cu desavarsire sa mai foloseasca termenul de „sublim” in poemele in proza; il evitase cu grija mai ales atunci cand ar fi fost tentat sa recurga la el.
Trei artisti il facusera cu precadere sa resimta suflarea violenta a sublimului si toti trei faceau parte din trupele romantismului. În primul si in primul rand Eugène Delacroix, ale carui vaste compozitii murale de la Palatul Bourbon, de la biblioteca Palatului Luxembourg, sau din Biserica Saint-Sulpice respirau o maretie de-a dreptul cuceritoare. Înca de la primul Salon pe care il scrisese, cel din 1845, definise un tablou al lui Delacroix, Ultimele cuvinte ale lui Marcus Aurelius, printr-o aglomerare de adjective, drept „splendid, magnific, sublim, neinteles”. În Salonul din 1846, elogiase „gesturile sublime” ale oamenilor lui Delacroix, care ii inrudeau cu cei mai cunoscuti actori ai vremii, cu Frédérick Lemaitre si Macready. Venea apoi la rand actorul Rouvière, despre care scrisese doua notite critice. Nimeni mai bine decat acest actor blestemat nu putea sa transmita pe scena forta irezistibila a pieselor shakespeariene sau a anumitor drame romantice. În jocul sau sintetic si sculptural, tasnea intreaga o pasiune arzatoare in afara careia romantismul era de neconceput. Seria artistilor sublimului se incheia cu Wagner, a carui muzica incandescenta, vulcanica, o asculta cu placere inca din 1849. Era fascinat mai ales de momentele de concentrare extrema, care permiteau sunetelor sa explodeze apoi virulent intr-o cascada torentiala.
Raul avea in el ceva sublim, mai ales cand era insotit de o constiinta nefericita. Infinitul nu putea fi separat de sublim. Chiar el asociase cele doua idei intr-o strofa dintr-unul din poemele cu tematica lesbiana, condamnate de stupida justitie burgheza, Femei blestemate. Delphine si Hippolyte: „Elle cherchait dans l’œil de sa pale victime / Le cantique muet que chante le plaisir, / Et cette gratitude infinie et sublime / Qui sort de la paupière ainsi qu’un long soupir.” Geniul nu putea fi separat de cultivarea sublimului, si acest adevar trebuia sa stea – dupa parerea lui – la temelia oricarei reflectii estetice serioase.
Sublimul era valoarea fundamentala a dandysmului. Într-una din notele sale intime scrisese: „Dandy-ul trebuie sa aspire a fi sublim, fara intrerupere. Trebuie sa traiasca si sa doarma in fata unei oglinzi.” În sensul acesta, sublimul se asocia cu aristocratismul, cu stoicismul, cu machiajul si cu gateala (pe care le definise in Pictorul vietii moderne ca „deformare sublima a naturii”). Facuse din sublim valoarea sociala si estetica anti-burgheza prin excelenta si considera de pilda ca esteticianul si criticul Saint-Marc Girardin apartinea burgheziei tocmai prin dispretul sau innascut fata de sublim. Mersese atat de departe incat si declarase provocator ca deviza lui era o formula pe care o folosise la sfarsitul Salonului din 1859: „tot ceea ce nu e sublim e inutil si vinovat”. |
.jpg)