În decembrie 1945, revista Les Temps Modernes publica un incendiar text intitulat «Portretul unui antisemit» («Portrait d'un antisémite»), sub semnatura lui Jean-Paul Sartre (text reluat ulterior in volum, la editura Gallimard, cu titlul Réflexions sur la question juive / Reflectii despre chestiunea evreiasca). Într-o vreme in care subiectul acesta devenise tabu in Franta, textul lui Sartre incearca sa demonstreze ca, departe de a reprezenta un simplu complex de opinii, antisemitismul este inainte de toate o «patima», o «optiune luata in deplina libertate»: antisemitul nu uraste evreii pe considerentul faptului obiectiv, ci sub impulsul unei «idei» care devanseaza si interpreteaza evenimentele din pura orbire sau chiar cu pasiune. «Daca evreul nu ar exista, antisemitul l-ar inventa», spune Sartre. Mai exista insa, printre altele, o fraza cu rezonante memorabile in articolul lui Sartre, o fraza care il pune in discutie pe marele Louis-Ferdinand Céline si in care aluzia isi depaseste atributiile semantice: «Daca Céline a fost in stare sa sustina tezele socialiste ale nazistilor, e pentru ca a fost platit.» Céline ii raspunde lui Sartre abia in 1948, printr-un pamflet pina nu demult ferit de ochii publicului si intitulat «Excitatului» («A l’agité du bocal» - intr-o literala si mai expresiva traducere, «Agitatului din borcan»). Pamfletul violent al lui Céline, pe care Jean Paulhan refuza sa-l faca public, apare la finele cartii Gala vacilor (Le Gala des vaches), scrisa de prietenul fidel Albert Paraz (din 1948 si pina in 1957, anul disparitiei romancierului, specializat in apararea lui Céline), dar trece pur si simplu neobservat. Îl (re)descoperim abia astazi, frumos editat si la mare cinste in librarii, dupa trecerea fenomenului Sartre intr-un registru de receptare mai calm.
Nu prea am timp sa citesc, asa ca nu citesc mare lucru. Prea multi ani am pierdut cu tot felul de prostii si prin inchisori! (1) Dar sunt hartuit, implorat, tracasat sa citesc neaparat, se pare, un fel de articol, «Portretul unui antisemit», al lui Jean-Baptiste Sartre (Temps modernes, decembrie 1945). Arunc un ochi sa vad cum si-a facut lectia, il citesc; nu e nici bun, nici prost, nu e in nici un fel, o pastisa... un fel de «in felul lor»... Micul Jean-Baptiste Sartre a citit L’Etourdi (2) , L’Amateur de Tulipes (3) etc. Desigur, aici a ramas, nu mai are scapare... e tot la liceu, Jean-Baptiste Sartre asta, n-a trecut de pastisa, de «in genul lui...» În genul lui Céline, de asemenea… si al multor altora… «Curve... Minti de dat la retus... Maia***…» Nimic grav, desigur. Multe mai indur din partea neinsemnatilor astora – «in felul lor»... Dar ce pot sa fac? Irespirabili, ranchiunosi, niste cacaciosi, adevarati tradatori, jumate lipitori, jumate tenii: ei nu ma respecta, eu nu vorbesc niciodata despre ei, asta-i tot. Odrasla a umbrei. Sa fim decenti; vai – dar nu ii vreau sub nici o forma raul micului Jean-Baptiste Sartre! Soarta sub obladuirea careia se afla este destul de cruda. Si pentru ca avem de a face aici cu tema pentru acasa, eu i-as da sapte din douazeci si as incheia orice discutie… Numai ca la pagina 462 rahatelul se ia de mine. Ah, blestemat de cur nemernic! Ce indrazneste el sa scrie? «Daca Céline a fost in stare sa sustina tezele socialiste ale nazistilor, e pentru ca a fost platit.» Cuvant cu cuvant. Ia uite ce scria micul bursier pe cand eu stateam in puscarie, cat pe ce sa fiu spanzurat! A naibii dracovenie plina de rahat, imi iesi din fund ca sa ma manjesti! Ptiu, anus de Cain, ce vrei tu, in fond? Sa fiu desfiintat, nu incape nici o indoiala! Ia fa-te-ncoace sa te strivesc!... Ma uit la fotografia lui, cu ochii aia umflati… cu nasul ala ca un carlig... cu gura aia ca o ventuza baloasa... ce vierme! Ce n-ar inventa monstrul asta ca sa ma nenoroceasca! Nici n-am iesit bine din cacao, poftim, ca vine asta si ma toarna! Si culmea, la pagina 451 are tupeul sa ne mai si previna: «Un om care gaseste ca e firesc sa denunte alti oameni nu poate avea conceptia noastra despre virtute, chiar si pe cei carora le face bine el nu ii vede cu ochii nostri, generozitatea si bunavointa lui nu sunt asemenea indulgentei si generozitatii noastre, patima nu poate fi localizata.»
Din adancul fundului meu, unde sta el acum, nu i se poate cere lui Jean-Baptiste Sartre nici sa vada cu claritate, nici sa se exprime limpede, totusi se pare ca Jean-Baptiste Sartre a prevazut posibilitatea solitudinii si a intunericului din anusul meu… Desigur, Jean-Baptiste Sartre vorbeste despre el insusi atunci cand scrie, la pagina 451: «Acestui om ii este frica de orice fel de singuratate, si de singuratatea geniului si de singuratatea asasinului.» Ia uite ce va sa zica sa dai din gura… Pentru ca asa zic revistele, Jean-Baptiste Sartre se considera nici mai mult nici mai putin decat un geniu. În ceea ce ma priveste, si luandu-ma dupa propriile lui texte, nu pot sa-l consider pe Jean-Baptiste Sartre altceva decat un asasin, ba mai mult, un turnator, un nemernic hidos, un bisnitar agasant, un magar cu ochelari. Na, ca m-am inflacarat! La varsta mea si in starea in care ma gasesc... Trebuia sa pun capat aici... scarbit... Asta e... Stau si ma gandesc: si asasin si genial? Au mai fost cazuri… La urma urmei… Sa fie si cazul lui Sartre? Asasin e – ar vrea el sa fie, se intelege –, dar genial? Un cacatel la fundul meu genial? Hm... Ramane de vazut… sigur, poate inflori acolo… poate fi declarat… Dar Jean-Baptiste Sartre? Cu ochii aia de fœtus? Cu umerii aia meschini?... Si cu burtica… Tenie, ce mai, o tenie de om, si stiti unde sta tenia... Pe deasupra si filozof!... E cam mult… Dupa cate se pare, a eliberat Parisul pe bicicleta, s-a jucat si pe la... teatru, la oras, cu ororile vremii, cu razboiul, cu supliciile, cu lanturile, cu focul. Numai ca vremurile se schimba – si uite-l cum creste, cum se umfla fara masura, Jean-Baptiste Sartre! Nu-si mai cunoaste masura... nu se mai recunoaste pe sine… din embrionul care este se straduieste sa devina creatura... Ciclul... Gata cu joaca, destul cu gainariile… Acum alearga dupa adevaratele incercari… inchisoarea, chinurile rascumpararii, bataia – si cea mai crunta dintre pedepse, plutonul de executie… Soarta il incearca pe Jean-Baptiste Sartre!... Furiile! Gata cu frivolitatile… Vrea sa treaca drept monstru, netam-nesam se ia si de de Gaulle!
Ce mai metode! Ăsta vrea sa comita ireparabilul! Tine neaparat sa o faca! Stihiile il vor innebuni, daca le-a starnit, acuma nu ii vor mai da pace... Tenie de fecale, imitatie de mormoloc, o sa inghiti matraguna! O sa te transformi in sucub! Boala de a fi blestemat evolueaza la Sartre… Boala veche, veche de cand lumea si de care toata literatura e infestata… Jean-Baptiste Sartre, nu te grabi sa comiti erori fara intoarcere!... Aduna-te. Gandeste-te ca oroarea nu inseamna nimic fara Vis, fara Muzica… Tenie stiu bine ca esti, dar cobra, nici vorba… habar n-ai de flaut! Macbeth nu este decat o sperietoare de zile negre, ciudata (4) , lipsita de muzica, de visare… Tu insa esti rau, murdar, ingrat, hain, prost si incapatanat – si inca nu te-am descris pe de-a-ntregul. Toate acestea nu sunt suficiente… Trebuie sa mai si dansezi!... Desigur, tare as vrea sa ma insel… Sunt de acord… În fine, odata ajuns monstru veritabil si dupa ce le vei fi platit duhurilor rele pretul pe care trebuie sa-l platesti ca sa te preschimbe, sa te arate lumii ca pe un adevarat fenomen, voi veni sa te aplaud. Tenie care canta la flaut.
Mult te-ai mai rugat de mine, ba mi-ai mai trimis si prin Dullin (5) si Denoël (6) rugaminti ca sa catadicsesc sa ma cobor si sa te aplaud, mult m-ai mai implorat «sub ocupatie»! Nu imi pareai nici dansand, nici suav, teribil viciu, dupa mintea mea, recunosc… Dar sa uitam toate lucrurile astea! Sa nu ne mai gandim decat la viitor. Fa ca demonii care te bantuie sa te invete arta flautului! Flautul, mai inainte de toate! Lasa-l incolo pe Shakespeare, liceene! Trei patrimi flaut, o patrime sange… O patrime ajunge, iti spun eu... Dar din al tau, inaintea sangelui altora! Alchimia isi are legile ei… «Sangele celorlalti» nu e pe placul Muzelor… Ia sa vedem… Ai avut un oarecare succes la Théatre de Sarah [Bernard] cu Mustele (7) tale, sub ocupatie... De ce sa nu incropesti tu cu prilejul asta, repede-repede, vreo trei acte, asa, din volé: Turnatorii? Scheciuri retrospective... Am putea sa te remarcam in plina actiune, tu si amicii tai, cum ii trimiteti la ocna, in fata plutonului de executie sau in exil, pe detestatii confrati... Ar fi suficient de comic? Bineinteles, pentru ca tu ai scris textul, vei juca rolul principal... tenia flegmatica si filozoafa... Nu e greu deloc sa imaginezi o suta de lovituri de teatru, intamplari neprevazute si reveniri spectaculoase dintre cele mai burlesti, intr-o astfel de feerie… apoi tabloul final, «Masacrul General», care sa scuture intreaga Europa de nebuna-i futilitate. (Era si timpul!) Ăl mai fericit [masacru] din calendarul revolutionar! Ca se vor pisa pe el – o vor face si la a cinci suta reprezentatie!... Si chiar in vecii vecilor! (În vecii vecilor, ha! ha !) Asasinarea «Semnatarilor» (9) intre ei!... Tu omorat de Cassou (10) … Ălalalt de catre Eluard, altul ucis de nevasta-sa si de Mauriac! Si tot asa pana la ultimul... Îti dai seama? Ce masacru apoteotic! Dar sa nu uitam, desigur, carnita. Parada mare de fete superbe, goale, dand sublime din fund… Taraful marelui Tabarin (11) … Jazz-ul «Constructorilor marelui Zid***»… «Atlantist Boys***»… Concurs garantat… Si marea orgie a fantomelor in devalmasie… Doua sute de mii de asasinati, ocnasi, nenorociti, abjecti… si tunsi! Hai la sarba! Galeria cerului! Corul «Calailor din Nuremberg» (12) … Pe tonul asta, va dati seama cum suna mai mult decat existenta, imediatist, masacrist... Ambianta cu sughituri de agonie, ragait de colici, suspine, fiare... «Ajutor!»… Drept fond sonor, masini de strigat «Ura!»... Cum ti se pare? Iar ca punct culminant, in pauza dintre acte, licitatie de catuse plus un paharel de sange la tejghea. Barul futurist absolut! Sange adevarat, la tap, de vita nobila, cu patalama de la spital, proaspat de dimineata, atat si nimic mai mult... Sange de aorta, sange de foetus, sange de himen, sange de impuscat... Pe toate gusturile. Ah, ce vremuri vin, Jean-Baptiste Sartre! Ce minuni o sa mai faci tu cand o sa fii un Adevarat Monstru! Parca te vad gata spalat de cacat, mai-mai ca te vad cantand la flaut, la fluieras! Admirabil!... Deja parca un mic artist! Al naibii Jean-Baptiste Sartre.
Extras din Cahiers de l'Herne, 1972, p. 36-38.
Traducere de Claudiu Soare
(1) Scriitorul fusese inchis vreme de trei ani in Danemarca, din 1945 pina in 1947 inclusiv, pentru «tradare de patrie»... În momentul in care, posesor al unui pasaport german, Céline, impreuna cu sotia, Lucette, si cu motanul Bébert sunt retinuti de politia daneza, in decembrie 1945, autoritatile franceze emisesera deja un mandat de arestare pe numele lui inca din aprilie 1945.
(2) Piesa de Molière.
(3) În secolul al XVII-lea european, o adevarata manie a lalelei (floare originara din Anatolia, se pare) a pus stapanire pe iubitorii de flori si de... speculatii financiare. Laleaua devenise un simbol al bogatiei. Un bulb de lalea valora in anumite cazuri cat o casa (la Amsterdam) sau chiar putea suplini dota unei fete de maritat. Mania lalelei a cucerit repede si Franta, prilej pentru moralistul La Bruyère sa inchipuie un portret interesant al «Amatorului de lalele» in Caracterele sale.
(4) «Macbeth n'est que du Grand-Guignol», suna textul original. Grand-Guignol era numele unui teatru fondat in 1897 si specializat la vremea respectiva in melodrame terifiante. Mai circula astazi doar expresia «grand-guignolesque», care indica trasaturile extremei orori ale unui fapt, eveniment etc.
(5) Charles Dullin (1885-1949), regizor si actor de teatru francez care in 1943 a montat in scena piesa Mustele, a lui Sartre.
(6) Robert Denoël (1902-1945), editor al lui Céline, singurul editor asasinat in momentul tulbure al eliberarii Frantei de sub fascisti.
(7) Prima piesa de teatru oferita publicului de Sartre si a carei premiera a avut loc la 3 iunie 1943 la Teatrul Sarah Bernard, teatru arianizat de nemti sub numele de Théatre de la Cité.
(8) Noiembrie 1932: Academia Goncourt este pe punctul de a consacra (prin celebrul premiu omonim) Calatorie la capatul noptii, romanul unui obscur medic de dispensar, in varsta de treizeci si opt de ani, Louis-Ferdinand Destouches zis Céline. Dupa zile intregi de absurde ezitari, juriul il incoroneaza pe Guy Mazeline – campion pe atunci al editurii Gallimard, autor astazi completamente uitat –, pentru romanul Lupii (Les loups), saga clasica a unei dinastii de industriasi. Mauriac, Maurois, Chamson, Nizan, Cassou, Bernanos, Gorki, Daudet, Bataille, Lévi-Strauss, Trotski... figureaza printre semnatarii celor peste saptezeci de articole consacrate intre 1932 si 1935 romanului célinian, articole in care se care denunta, printre altele, ceea ce si astazi poarta numele in Franta de «afacerea premiului Goncourt».
(9) Jean Cassou (1897-1986), scriitor, critic de arta si poet francez, printre altele numit comisar al republicii, la Toulouse, in 1943.
(10) Pe numele sau adevarat Antoine Girard, Tabarin (1584-1626), «sarlatanul de pe Pont-Neuf in vremea lui Henri IV», cum l-a numit Voltaire in Dictionarul lui filozofic, si-a castigat renumele de pamfletar incisiv, de poet si de filozof voios (dar si de escroc care vindea elixiruri fantasmagorice) in strada, unde reprezentatiile sale faceau deliciul multimii. Influenta lui asupra lui Molière si a lui La Fontaine este astazi dezbatuta in manualele de literatura franceza.
(11) Desigur, o aluzie mai mult decat transparenta la Tribunalul din Nuremberg, unde au fost judecati principalii capi ai nazistilor.
|
.jpg)
