Parintele protopop Feodor Orlov, un barbat frumos si bine hranit, cam de cincizeci de ani, ca intotdeauna impozant si sever, cu obisnuita expresie de demnitate care nu-i disparea niciodata de pe fata, insa peste masura de obosit, umbla din colt in colt prin mica sa camera de oaspeti si se gindea cu incordare la un singur lucru: cind, in sfirsit, va pleca oaspetele sau? Acest gind il apasa si nu-l slabea nici pentru o clipa. Oaspetele, parintele Anastasie, preot in unul din satele din suburbie, venit la el de vreo trei ore pentru problema sa, foarte neplacuta si plictisitoare, intrecuse masura si acum, sprijinindu-si cotul pe cartea groasa de conturi, statea in colt la masuta rotunda si se pare ca nu se gindea sa plece, desi de acum era ora noua seara.
Nu fiecare poate sa taca sau sa plece la timp. Nu arareori se intimpla ca pina si oamenii bine educati lumeste si chiar politicienii sa nu observe cum prezenta lor incepe sa trezeasca in fata obosita a stapinului un sentiment asemanator cu ura si cum acest sentiment este ascuns cu multe eforturi si se acopera prin minciuna. Însa parintele Anastasie vedea si intelegea foarte bine ca prezenta lui era apasatoare si nepotrivita, ca protopopul, care a slujit noaptea utrenia, iar dimineata liturghia, este obosit si vrea sa se odihneasca; in orice clipa el se hotara sa se ridice si sa plece, dar nu se ridica, statea si parca astepta ceva. Acesta era un mosneag cam de 65 de ani, slabanogit mai mult decit ii era virsta, costeliv si adus din spete, cu o fata intunecata si uscata, cu pleoape rosii si o spinare lunga ca de peste; era imbracat cu o rasa de un violet spalacit, mult prea larga pe el (pe care i-a daruit-o vaduva unui preot tinar mort de curind), intr-un caftan de postav incins cu un briu lat de piele si incaltat in niste cizme haioase a caror marime si culoare vorbeau clar despre faptul ca parintele Anastasie nu folosea galosi. Necatind la rangul si anii inaintati, ceva jalnic, infundat si injositor strabatea din ochii lui rosii si tulburi, din cositele carunte cu nuante verzui de pe ceafa, din omoplatii mari pe spatele slab… El tacea, nu se misca si tusea cu mare grija, de parca se temea ca de la zgomotul tusei prezenta lui sa nu devina mai vizibila.
La protopot batrinul a venit cu treaba. De vreo doua luni lui i s-a interzis sa mai slujeasca pina va fi dezlegat si a fost pus sub urmarire. Pe seama lui se numarau multe pacate. El ducea o viata netreaza, nu se intelegea cu clerul si cu lumea, era dezordonat in codicile bisericesti si darile de seama – aceasta era invinuirea formala, dar in afara de aceasta despre el circulau zvonuri cum ca savirsea pentru bani cununii nepermise si vindea functionarilor si ofiterilor care veneau la el din oras hirtii doveditoare cum ca au postit. Aceste zvonuri se raspindeau si mai mult deoarece era sarac si avea copii noua suflete care traiau pe spatele lui, toti la fel de ghinionisti ca si el insusi. Fiii erau necarturari, alintati si stateau fara treaba, iar fiicele urite nu reuseau sa se marite.
Neavind puteri sa fie sincer, protopopul se plimba din colt in colt, tacea sau vorbea cu subintelesuri.
– Sa inteleg ca dumneavoastra nu veti pleca astazi acasa? – a intrebat el oprindu-se linga geamul intunecat si strecurind degetul mic spre papagalul somnoros si umflat.
– Parintele Anastasie s-a scuturat, a tusit cu grija si a raspuns foarte repede:
– Acasa? Dumnezeu cu ea, nu voi pleca, Feodor Ilici. Stiti si dumneavoastra, sa slujesc n-am voie, ce sa fac acolo? Eu inadins am plecat, ca sa nu dau ochii cu oamenii. Stiti si singur, e o rusine sa nu slujesti. Dar mai am si o treaba aici, Feodor Ilici. Vreau miine, dupa dezlegarea postului, sa vorbesc cum se cuvine cu parintele inspector.
– Asa… – a cascat protopopul. – Dar dumneavoastra la cine v-ati oprit?
– La Zeavkin.
Parintele Anastasie dintr-odata si-a amintit ca peste vreo doua ore parintele protopop trebuia sa slujeasca utrenia pashala si lui i s-a facut atit de rusine de prezenta lui neplacuta si apasatoare incit a hotarit sa plece indata si sa-l lase pe omul obosit sa se odihneasca. Batrinul s-a ridicat pentru a pleca, dar inainte de a incepe sa-si ia ramas bun, el o minuta a tusit si, cu aceeasi expresie de asteptare incordata, privea iscoditor la spatele protopopului; pe fata lui au inflorit rusinea, sfiala si un ris jalnic si fortat cu care rid oamenii care nu se respecta pe sine. Fluturind hotarit din mina, el a rostit printre risul suierator si scuturat:
– Parinte Feodor, aratati milostivirea dumneavoastra pina la capat, porunciti la despartire sa mi se dea… un paharut de vodkulita!
– Nu este timpul pentru vodka, – a zis protopopul cu asprime. – Rusine trebuie sa avem.
Parintele Anastasie s-a tulburat si mai mult, a inceput sa rida si, uitind de hotarirea sa de a pleca acasa, s-a lasat pe scaun. Protopopul s-a uitat la fata lui pierduta si stupefiata, la trupul incovoiat si i s-a facut mila de mosneag.
– Va da Dumnezeu si vom bea miine, – a zis el, incercind sa inmoaie refuzul sau sever. – Toate bune la vremea lor.
Protopopul credea in indreptarea oamenilor, dar acum, cind in el a inceput sa se aprinda sentimentul milei, i se parea ca acest batrin condamnat, betiv si acoperit de pacate e pierdut pentru viata ireversibil, ca pe pamint nu exista o putere care ar putea sa-i indrepte spatele lui girbovit, sa-i redea ochilor limpezimea, sa-i retina risul neplacut si stingher cu care el ridea inadins pentru a atenua macar putin impresia respingatoare pe care o exercita asupra oamenilor.
Batrinul ii parea de acum lui parintele Feodor nu vinovat si pacatos, ci injosit, jignit si nefericit; si-a amintit protopopul de preoteasa lui, de cei noua copii, de asternuturile murdare si sarace ale lui Zeavkin, si-a amintit nu se stie de ce de oamenii care se bucura sa vada preoti beti si conducatori batjocoriti si s-a gindit ca cel mai bun lucru pe care ar putea sa-l faca acum parintele Anastasie este sa moara cit mai degraba, sa plece din aceasta lume.
S-au auzit pasi.
– Parinte Feodor, nu va odihniti? – a intrebat un bas din hol.
– Nu, diacone, intra.
În camera a intrat impreuna-slujitorul lui Orlov, diaconul Liubimov, un om batrin, chel pe tot crestetul, dar inca virtos, cu parul negru si cu sprincene dese ca de gruzin. El s-a inchinat lui Anastasie si s-a asezat.
– Ce ne spui bun? – a intrebat protopopul.
– Ce bun? – a raspuns diaconul si, tacind putin, a continuat zimbind: – copii mici – necazuri mici, copii mari – necazuri mari. Aici e asa o poveste, parinte Feodor, ca nu-mi pot veni nicicum in fire. Comedie, nu alta.
El a mai tacut putin, pe urma a zimbit larg si a zis:
– De curind s-a intors Nicolai Matveici din Harkov. Mi-a povestit despre Petru al meu. Zice ca a fost la el de vreo doua ori.
– Si ce ti-a povestit?
– M-a tulburat, Dumnezeu cu dinsul. A vrut sa ma bucure, dar dupa cum gindesc eu, e putina bucurie aici. Ar trebui sa ma necajesc, nu sa ma bucur… "Petruska al tau, zice, o duce bine, nu-l poti ajunge cu mina". Ei, slava Domnului, zic. "Eu, zice, am prinzit la el si i-am vazut modul de viata. Traieste, zice, boiereste, mai bine nici nu-i trebuie". Eu, se intelege, sint curios, de aceea il si intreb: dar ce s-a servit la el la masa? "Mai intii, zice, peste, in maniera de zeama, pe urma limba cu mazare, pe urma, zice, curcan fript". În post curcan? E buna, zic, bucuria. În Postul Mare curcan? A?
– Nu e nimic de mirare – a zis protopopul cascind in deridere ochii.
Si, indesindu-si degetele mari de la amindoua miinile dupa briu, el si-a indreptat spatele si a inceput sa vorbeasca pe tonul cu care tinea de obicei predicile sau explica elevilor in scoala comunala Legea Domnului:
– Oamenii care nu respecta posturile se impart in doua categorii distincte: unii nu le respecta din nepasare, iar altii din necredinta. Petru al tau nu le respecta din necredinta. Da.
Diaconul a privit sfios la fata severa a parintelui Feodor si a zis:
– Cu cit mai departe, cu atit mai rau… Au mai stat de vorba, s-au mai sfatuit, de una, de alta si s-a dovedit ca feciorasul meu necredila traieste cu o madama oarecare, nevasta altuia. Ea in casa lui tine loc de nevasta si de gospodina, toarna ceaiul, primeste oaspetii si celelalte, ca una cununata. E al treilea an de cind a intrat in hora cu vipera asta. Comedie, nu alta. De trei ani traiesc, dar copii nu au.
– Înseamna ca traiesc in feciorie! – a chicotit parintele Anastasie tusind suierator. – Au copii, parinte diacon, numai ca nu-i tin acasa! Îi dau la casele de educatie! He, he, he… (Anastasie a inceput sa tuseasca).
– Nu va bagati, parinte Anastasie – a zis cu asprime protopopul.
– Nicolai Matveici il intreaba: cine e madama care toarna supa la masa dumneavoastra? – continua diaconul, cercetind incruntat trupul indoit al lui Anastasie. – Iar el: aceasta, zice, e nevasta mea. Iar acela il intreaba: "Demult v-ati cununat?" Petru ii raspunde: noi ne-am cununat in cofetarie la Kulicov.
Ochii protopopului s-au aprins de minie si pe timplele lui a aparut rosata. Dincolo de pacatosenia lui, Petru ii era antipatic ca om. Parintele Feodor avea, cum se spune, un dinte impotriva lui. El si-l aminteste inca de pe cind era baietel de gimnaziu, foarte bine si-l aminteste, deoarece inca de pe atunci i se parea ca el nu-i normal. Petruska gimnazistul se rusina sa ajute la treaba in altar, se supara cind i se spunea "tu", cind intra intr-o camera nu-si facea cruce si, ceea ce isi aminteste cel mai bine, ii placea sa vorbeasca mult si inflacarat, iar, dupa parerea parintelui Feodor, multa vorbire este nepotrivita si chiar daunatoare pentru copii; in afara de aceasta, Petruska avea o atitudine defaimatoare si critica fata de pescuitul pe care protopopul si diaconul il practicau cu multa insufletire. În ce-l priveste pe studentul Petru, acesta nu mergea deloc la biserica, dormea pina la amiaza, privea oamenii de sus si avea o deosebita placere sa puna intrebari iscoditoare si de nedezlegat.
– Ce mai vrei? – a intrebat protopopul apropiindu-se de diacon si privindu-l suparat. – Ce mai vrei? Trebuia sa te astepti la asta! Eu am stiut intotdeauna si am fost convins ca din Petru al tau nu va iesi nimic bun! Ti-am zis-o si ti-o mai zic. Ce-ai semanat, aceea culegi! Culege!
– Dar ce am semanat, parinte Feodor? – a intrebat diaconul incetisor, privindu-l pe protopop de jos in sus.
– Dar cine e vinovat, daca nu tu? Tu esti parintele, a ta e odrasla! Tu a trebuit sa-l inveti, sa-i insufli frica lui Dumnezeu. Trebuia sa-l inveti! De nascut nasteti, dar de educat nu-i educati. Asta e pacat! Nu-i bine! Rusine!
Protopopul a uitat de oboseala sa, marsaluia si continua sa vorbeasca. Crestetul chel si fruntea diaconului s-au acoperit de picaturi mici. El si-a ridicat ochii vinovati spre protopot si a zis:
– Dar oare eu nu l-am invatat, parinte Feodor? Doamne, miluieste, oare eu nu sint parinte copilului meu? Stiti si singur ca eu nu am jelit nimic pentru dinsul, toata viata m-am straduit si L-am rugat pe Dumnezeu ca sa-i dau o educatie adevarata. L-am dat si la gimnaziu, i-am platit si repetitori, a absolvit si universitatea. Dar ce sa fac daca eu nu am putut sa-i indrept mintea, nu-i asa, judecati si dumneavoastra, eu nu am posibilitatea asta! Se intimpla ca in studentie sa vina pe aici si eu incercam sa-i spun ale mele, dar el nu ma asculta. Îi zici: "du-te la biserica", iar el: "de ce sa ma duc?" Începi sa-i explici, dar el: "pentru ce? la ce bun?" Sau ma bate pe umar si-mi zice: "Toate in lumea asta sint relative, aproximative si conditionate. Nici eu nu stiu nimic, nici tu nu stii nimic, tataie".
Parintele Anastasie a pufnit in ris, a inceput sa tuseasca si a ridicat degetul ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva. Protopolul s-a uitat la el si a zis cu asprime:
– Nu va bagati, parinte Anastasie.
Batrinul ridea, radia si, dupa cum se vede, il asculta cu placere pe diacon, de parca s-ar fi bucurat ca pe lume, inafara de el, mai exista si alti oameni pacatosi. Diaconul vorbea sincer, cu inima infrinta, incit i-au dat lacrimile. Parintelui Feodor i s-a facut mila de el.
– Esti vinovat, diacone, vinovat – a zis el, insa de acum nu atit de aspru si de inflacarat. – Ai stiut sa-l nasti, trebuie sa stii si sa-l educi. Trebuia sa-l educi in copilarie, dar pe student du-te de-l mai indreapta acum!
S-a lasat tacere. Diaconul a plesnit din palme si a zis oftind:
– Doar eu va trebui sa dau raspuns pentru el!
– Aici e baiul!
Dupa ce a tacut putin, protopopul a cascat si a oftat in acelasi timp, apoi a intrebat:
– Cine citeste Faptele?
– Eustratie. Întotdeauna Eustratie citeste. – Diaconul s-a ridicat si, privindu-l rugator pe protopop, a intrebat: – Parinte Feodor, dar eu ce ma fac acum?
– Fa ce vrei. Nu eu sint tatal, ci tu. Tu trebuie sa stii mai bine.
– Nu stiu nimic, parinte Feodor! Învatati-ma, fie-va mila! Credeti-ma, mi-a obosit sufletul! Nu mai pot nici sa dorm, nici sa stau linistit si nici sarbatoarea nu e sarbatoare. Învatati-ma, parinte Feodor!
– Scrie-i o scrisoare.
– Dar ce sa-i scriu in ea?
– Scrie-i ca asa nu se poate. Scrie-i scurt, dar aspru si convingator, fara sa-i usurezi sau sa-i micsorezi vina. Aceasta este datoria ta de parinte. Daca o sa-i scrii, o sa-ti faci datoria si o sa te linistesti.
– Asa este, dar ce sa-i scriu? În ce termeni? Eu o sa-i scriu, iar el o sa-mi raspunda: "pentru ce? la ce bun? de ce e pacat?"
Parintele Anastasie iarasi a pufnit in ris si a ridicat degetul.
– Pentru ce? La ce bun? De ce e pacat? – a rostit el suierind. – Îl spovedesc eu odata pe un domn si ii spun ca prea marea incredere in mila lui Dumnezeu este pacat, iar el ma intreaba: de ce? Vreau sa-i raspund dar aici – Anastasie s-a lovit cu mina peste frunte – aici nu am nimic! Hi-i-he-he-he…
Cuvintele lui Anastasie, risul lui suierator si scuturat asupra unui subiect care nu este deloc de ris au actionat neplacut asupra protopopului si diaconului. Protopopul ar fi vrut sa-i spuna mosneagului "nu va bagati", insa nu a zis, ci doar s-a incruntat.
– Nu pot sa-i scriu! – a oftat diaconul.
– Daca tu nu poti, atunci cine poate?
– Parinte Feodor! – a zis diaconul plecindu-si capul pe o parte si punind mina pe inima. – Eu sint un om neinvatat, slab de minte, pe cind pe dumneavoastra Dumnezeu v-a inzestrat cu inteligenta si intelepciune. Dumnevoastra le stiti si le intelegeti pe toate, pe toate le cuprindeti cu mintea, iar eu nu ma pot exprima in cuvinte. Fiti marinimos, invatati-ma tilcul scrisorii! Învatati-ma cum si ce…
– Ce-i de invatat aici? Nimic de invatat. Te pui si scrii.
– Nu, fie-va mila, parinte paroh! Va rog. Eu stiu ca de scrisoarea dumneavoastra el se va teme si va asculta, caci nu degeaba sinteti invatat. Fiti atit de bun! Eu ma asez, iar dumneavoastra dictati-mi. Miine e pacat sa scrii, iar astazi e cel mai potrivit, asa o sa ma linistesc si eu.
Protopopul s-a uitat la fata rugatoare a diaconului, si-a adus aminte de antipaticul Petru si a acceptat sa scrie. El l-a asezat pe diacon la masa sa si a inceput:
– Ei, scrie… Hristos a inviat, iubite fiule… semnul exclamarii. Au ajuns pina la mine, tatal tau, zvonuri… in continuare paranteze… iar din ce fel de surse, nu te priveste… paranteza… Ai scris?… ca tu duci o viata nepotrivita nici cu legile Dumnezeiesti si nici cu cele omenesti. Nici comfortul, nici lumeasca bunastare, nici studiile cu care tu te acoperi pe dinafara nu pot sa ascunda chipul tau pagin. Cu numele tu esti crestin, dar in esenta ta esti pagin, la fel de jalnic si de nenorocit ca toti paginii, chiar mai jalnic, caci aceia, fiind pagini ce nu-L cunosc pe Hristos, pier in nestire, pe cind tu pieri pentru ca, desi ai o comoara, nu o pretuiesti. Nu voi insirui aici pacatele tale, pe care tu si asa le cunosti, voi spune doar ca pricina pieirii tale eu o vad in necredinta ta. Tu te socotesti a fi intelept, te lauzi cu studiul stiintelor, dar nu vrei sa cunosti ca stiinta fara credinta nu doar ca nu-l inalta pe om, ci chiar il coboara pe treapta celui mai de jos dobitoc, deoarece…
Întreaga scrisoare era in genul acesta. Terminind de scris, diaconul a citit-o cu voce tare, s-a inseninat si a saltat.
– Darul lui Dumnezeu, cu adevarat dar! – a zis el, privind triumfator spre protopop si plesnind cu palmele. – Ah, sa ai un asemenea dar de la Dumnezeu! A? Maica Împarateasa! Într-o suta de ani nu as fi compus o asemenea scrisoare! Dumnezeu sa va mintuiasca!
Parintele Anastasie era si el incintat.
– Fara dar nu scrii asa ceva! – a zis el ridicindu-se si miscind din degete. – Nu scrii! Aici e asa o ritorica, incit oricarui filozof poti sa-i pui virgula si sa i-o bagi in nas. Minte! Minte luminoasa! Daca nu v-ati fi casatorit, parinte Feodor, demult erati arhiereu, adevarat, erati!
Varsindu-si toata minia in scris, protopopul a simtit o usurare. La el s-au intors oboseala si imprastierea. Diaconul era om de-al casei si protopopul nu s-a sfiit sa-i spuna:
– Ei, diacone, mergi cu Dumnezeu. Eu o sa ma intind jumatate de ora pe divan, trebuie sa ma odihnesc.
Diaconul a plecat si l-a luat cu sine pe Anastasie. Cum se intimpla intotdeauna in ajunul Zilei Luminate, afara era intuneric, dar tot cerul stralucea de stele scinteietoare.
Aerul linistit si nemiscat mirosea a primavara si a sarbatoare.
– Cit timp a dictat el? – se mira diaconul. – Vreo zece minute, nu mai mult! Altul nici intr-o luna n-ar fi scris o scrisoare ca asta. A? Ce minte! Asa o minte, ca eu nici nu stiu ce sa spun! Minune! Adevarata minune!
– Studiile! – a oftat Anastasie, ridicindu-si pina la briu poalele rasei la trecerea peste strada murdara. – N-avem ce ne compara cu el. Noi sintem din citeti, iar el a studiat stiintele. Da. Un om adevarat, ce sa mai vorbim.
– Dar dumneavoastra sa auziti cum va citi el azi la liturghie Evanghelia pe latineste! Stie si latineste, si greceste… Eh, Petruha, Petruha! – si-a amintit dintr-odata diaconul. – Eh, acum el o sa se scarpine! O sa-si muste limba! O s-o vada pe mama focului! Acum n-o sa mai intrebe: de ce? Eh, si-a gasit ac de cojoc! Ha-ha-ha!
Diaconul a inceput sa rida tare si cu pofta. Dupa ce scrisoarea catre Petru a fost scrisa, el a devenit vesel si s-a linistit. Constiinta datoriei parintesti implinite si credinta in puterea scrisorii i-au intors si buna dispozitie si marinimia obisnuita.
– Petru in traducere inseamna piatra – zicea el apropiindu-se de casa. – Iar Petru al meu nu e piatra, ci cirpa. Vipera si-a facut cuib in capul lui, iar el o dadaceste, nu poate sa o azvirla. Tfu! Exista, Doamne iarta-ma, astfel de femei! A? Unde e rusinea ei? A pus mina pe baiat, s-a lipit si-l tine linga fusta… vedea-o-as la tirgul mascaricilor!
– Dar poate ca nu ea pe el, ci el pe ea o tine?
– Oricum, chiar si asa, este o nerusinata! Dar pe Petru eu nu-l apar… El o s-o pateasca… O sa citeasca scrisoarea si o sa se scarpine la ceafa! O sa arda de rusine!
– Scrisoarea e minunata, atita doar ca… sa n-o trimiti, parinte diacon. Dumnezeu cu dinsul!
– Cum asa? – s-a speriat diaconul.
– Uite asa! N-o trimite, diacone! Ce folos? Tu o trimiti, el o citeste, dar… mai departe? O sa-l tulburi, nimic mai mult. Iarta-l, Dumnezeu cu el!
Diaconul a privit mirat la fata intunecata a lui Anastasie, la rasa lui descheiata, care semana in intuneric cu niste aripi, si a ridicat din umeri.
– Cum asa sa-l iert? – a intrebat el. – Doar eu o sa raspund pentru el in fata lui Dumnezeu!
– Chiar daca e asa, totusi iarta-l. Chiar asa! Iar Dumnezeu pentru bunatatea ta te va ierta si pe tine.
– Dar oare el nu e fiul meu? Oare nu se cade ca eu sa-l educ?
– Sa-l educi? De ce sa nu-l educi? Sa-l educi se poate, dar de ce sa-l numesti pagin? Asa, diacone, il mihnesti…
Diaconul era vaduv si traia intr-o casa mica cu trei geamuri. De gospodarie avea grija sora lui mai mare, fata batrina, care cu vreo trei ani in urma si-a pierdut picioarele si de aceea nu cobora din pat; el se temea de ea, o asculta si nu facea nimic fara sfatul ei. Parintele Anastasie a intrat la el. Vazind masa de acum incarcata cu cozonaci si oua rosii el, nu se stie de ce, probabil pentru ca si-a adus aminte de casa, a inceput sa plinga, dar, ca sa prefaca lacrimile in gluma, in aceeasi clipa a izbucnit in ris.
– Eh, acus se dezleaga postul – a zis el. – Da… Poate ca nici acum n-ar strica, diacone… sa bem un paharut. Se poate? Eu o sa beau asa – a soptit el chiorindu-se spre usa – ca baba n-o sa auda… nimic…
Diaconul i-a impins in tacere carafa si paharul, a desfacut scrisoarea si a inceput sa citeasca cu voce tare. Si de aceasta data scrisoare i-a placut la fel de tare ca si atunci cind i-o dicta protopopul. El s-a luminat de placere si, ca si cum ar fi gustat ceva foarte dulce, si-a rotit capul.
– Eh, ce scrisoare-e-e! – a zis el. – Nici n-a visat Petruha asemenea scrisoare. Una de asta ii trebuia lui, ca sa-l arunce in fierbinteala… uh!
– Stii ce, diacone, mai bine n-o trimite! – a zis Anastasie, turnind ca si cum nu ar baga de seama, al doilea pahar. – Iarta-l, Dumnezeu cu el! Ti-as spune eu… dumneavoastra. Daca nici parintele lui nu-l va ierta, cine-l va ierta? Înseamna ca va trai asa, fara iertare? Dar tu, diacone, judeca: cei ce pedepsesc se gasesc si fara tine, iar tu pentru propriul tau fiu mai bine i-ai cauta pe cei ce iarta! Iar eu, parinte… o sa mai beau… Ultimul… Chiar asa, asaza-te si scrie-i: te iert pe tine, Petre! El va intele-e-ge! Va si-i-mti! Eu, frate, diacone… stiu asta dupa mine insumi. Cind traiam ca oamenii, n-aveam necazuri, iar acum, cind am pierdut chipul si asemanarea, un singur lucru imi doresc, ca oamenii de treaba sa ma ierte. Judeca si asta, ca nu pe drepti trebuie sa-i iertam, ci pe pacatosi. Pentru ce sa o mai ierti pe baba ta, daca ea nu are pacate? Nu, tu iarta pe unul la care pina si sa privesti ti-e scirba… da!
Anastasie si-a sprijinit capul cu mina si a cazut pe ginduri.
– Necaz, diacone – a oftat el, probabil luptindu-se cu dorinta de a bea. – Necaz! Întru pacate m-a nascut maica mea, in pacate am trait si in pacate voi muri… Doamne, iarta-ma pe mine pacatosul! M-am incurcat, diacone! Nu este mintuire pentru mine! Si nu m-am incurcat in timpul vietii, ci la batrinete, chiar in fata mortii… Eu…
Batrinul a dat din mina si a baut iar, pe urma s-a ridicat si s-a mutat pe alt loc. Diaconul, fara sa lase scrisoarea din mina, a inceput sa se plimbe din colt in colt. El se gindea la fiul sau. Supararea, necazul si frica de acum nu-l mai macinau: toate acestea au fost inghitite de scrisoare. Acum el doar si-l inchipuia pe Petru, vedea fata lui, isi amintea anii trecuti in care fiul sau venea la sarbatori. Îi veneau in minte doar lucrurile bune, calde, triste la care te-ai fi putut gindi viata intreaga fara sa obosesti. Facindu-i-se dor de fiu, el a mai citit odata scrisoarea si a privit intrebator la Anastasie.
– N-o trimite! – a zis acela scuturind din mina.
– Nu, totusi… trebuie. Totusi ea lui… asta… ii va baga mintile in cap. Nu strica…
Diaconul a scos din masa scrisoarea, dar inainte de a o pune in plic, s-a asezat la masa, a zimbit si a adaugat de la sine in josul foii: "Iar noua ne-au trimis un nou inspector de sector. Ăsta e mai smecher decit primul. Danseaza si e mare cotcar, cu alte cuvinte, e bun la toate, asa ca fetele de aici sint in cap dupa el. Seful de post Kostiriov, se zice ca degraba o sa demisioneze. E timpul!" Si, foarte multumit, neintelegind ca prin aceasta insemnare de sfirsit el a stricat o scrisoare atit de grava, diaconul a scris adresa si a pus plicul pe cel mai vizibil loc de pe masa.
1887
NOTE: 1. Galosii se incaltau peste cizme pentru a le proteja pe vreme de ploaie.
2. Parintele Anastasie nu era caterisit, ci oprit pentru o vreme de a sluji cele sfinte, masura corectionala prevazuta de canoanele ortodoxe.
3. În Rusia tarista soldatii si functionarii erau obligati sa se spovedeasca si sa posteasca. În acest scop, preotii eliberau hirtii doveditoare.
4. În seara din ajunul Pastelui, dupa tipic, se citeste in biserica toata cartea Faptelor Sfintilor Apostoli. Acesta este un lucru foarte obositor, deoarece trebuie sa se citeasca tare. Un singur citet, pe la jumatatea cartii, de regula, isi pierde vocea. Toata lumea fuge de citirea Apostolului, deoarece sint istoviti dupa post si vor sa se odihneasca inainte de slujba de noapte.
5. Cehov pune aici in discutie un asa-zis pacat paradoxal, cuprins in chestionarele de spovedanie care circulau pe vremea lui si mai circula inca, desi el contrazice viziunea ortodoxa asupra subiectului. Pentru Ioan Scararul, de exemplu, nadejdea nestramutata a pacatosului in mila lui Dumnezeu este focul care il goneste pe diavol.
6. Arhiereii ortodocsi se aleg dintre monahi.
7. La slujba de pasti se citeste evanghelia in mai multe limbi, ca simbol al raspindirii crestinismului la toate neamurile. Cehov este ironic aici, deoarece preotii, de obicei, citesc necunoscind limba si fac o multime de greseli, de vreme ce nici poporul nu intelege. La rusi textul latin si grecesc e scris cu litere rusesti si pronuntia este pe masura.
|
.jpg)
