Didier Chaudet, Florent Parmentier, Benoit Pélopidas, Imperiul in Oglinda. Strategii de mare putere in Statele Unite si in Rusia, Traducere de Gabriela Siclovan, Editura Cartier, Colectia „Cartier Istoric”, 2008, 338 p.

fragment

DOI NOI ALIATI POLITICI: DREAPTA CRESTINĂ SI NEO-CONSERVATORII DE STÂNGA

         Dar, pentru a te face auzit de catre partidul Republican, nu este suficient sa reprezinti creierul recunoscut al dreptei americane: este nevoie de retele locale mai importante, de militanti numerosi, pentru a difuza punctul de vedere. Or neo-conservatorismul nu dispunea de toate acestea: nou veniti in lumea dreptei americane, ideologii sai, in majoritate burghezi de pe Coasta de Est, nu aveau nicio legatura cu America „profunda”. Si atunci, neputand suscita in mod natural entuziasmul printre militantii republicani, ei au stiut sa-si gaseasca aliati importanti: soimii si dreapta crestina. Daca primii incarneaza o parte din istoria americana, totusi nu dispun de o baza militanta organizata distinct. Pentru a gasi soldati in slujba cauzei neo-conservatoare, a trebuit deci o intoarcere catre dreapta crestina.
         Pentru nasul neo-conservatorismului, Irving Kristol, religia este liantul indispensabil societatii si un factor de ordine de neinlocuit. Asta i-a condus pe straussieni la adoptarea unor puncte de vedere foarte apropiate de ale crestinilor celor mai integristi si aceasta inca de la aparitia lor ca miscare distincta a stangii guvernamentale. La fel ca si neo-conservatorii, religiosii s-au opus evolutiei culturale din anii 1960 si 1970. De altfel, ei au urmat o traiectorie similara si in relatia  cu partidul Democrat: dupa ce si-au pus toate sperantele intr-un candidat care parea puternic marcat de religie, Carter, ei au fost repede deceptionati de acest presedinte partizan al unui spirit liberal, care respecta diferitele stiluri de viata. Alaturi de neo-conservatori, cu care au impartasit o noua deceptie, atunci cand presedintele a adoptat pozitii moderate asupra problemelor familiale si culturale, ei au constituit celalalt mare punct de sustinere fata de candidatura Reagan. Ca urmare, dreapta crestina s-a angajat in politica in favoarea celor mai radicali si s-a opus cu virulenta democratilor, mai cu seama in perioada Clinton. Este, deci, cu totul natural faptul ca, in cursul anilor 1990, legaturile s-au intarit intre grupurile crestine dure si o intelighentia neo-conservatoare extrem de dezamagita de politica externa, timorata in viziunea sa, a presedintelui democrat. Este semnificativ faptul ca, in aceasta perioada, Ralph Reed, aflat la conducerea Coalitiei Crestine, din 1989 pana in 1997, era considerat ca un „religios neo-conservator”, o linie de legatura intre integrismul protestant uneori antisemit si grupul pro-israelian prin excelenta de la Washington (1). Aceasta coalitie demonstreaza succesul popular de care Ralph Reed se bucura in sanul populatiei, jucand un rol primordial cu prilejul victoriei electorale din Congres, din anii 1990. Alianta cu dreapta crestina a adus, in sfarsit, neo-conservatorilor masa ferventa care le lipsea pentru a deveni vocea dominanta in politica americana.
         Astfel, PNAC s-a straduit sa creeze punti de legatura cu personalitatile strategice si cu grupurile crestine precum Empower America, creat, in 1999, de un crestin devenit tovaras de drum al neo-conservatorismului, William Bennett. Neo-conservatori de prim plan, precum Kristol sau Eliott Abrams, au sustinut, de altfel, ideile grupurilor crestine dure pe probleme precum avortul sau sida (2). Acest efort de apropiere da roade pe deplin dupa 11 septembrie: incepand cu acea perioada, grupurile de reflectie si de presiune apartinand dreptei crestine, precum Empower America sau FDOD (Foundation for the Defense of Democracy), precum si predicatorii afiliati acestor grupuri, au reluat intocmai viziunea neo-conservatoare in ceea ce priveste Islamul, terorismul islamist si maniera de a  purta „razboiul impotriva terorismului” (3). Greutatea Crestinilor face deseori ca deciziile presedintelui sa se incline in sensul dorit de neo-conservatori: astfel, atunci cand administratia Bush a criticat tentativa de asasinare de catre Israel a numarului 2 al Hamas, Rantissi, in iunie 2003, neo-conservatorii au protestat, dar cea care a permis o rasturnare de situatie a fost masa crestina. Ca urmare a declaratiilor Casei Albe, a fost expediat un numar important de scrisori de protest, cu acelasi continut: daca Bush continua sa se opuna Israelului, Crestinii nu vor vota pentru el. Impactul a fost real, daca ne referim la reactiile prezidentiale posterioare fata de atentatele tintite: atunci cand au fost eliminati de catre Statul evreu Sheikh Yassine si apoi Rantissi, in martie 2004 si respectiv aprilie 2004, Bush a luat apararea lui Sharon in fata protestelor din lumea intreaga (4).Tocmai acest „grassroots lobbing”, aceasta actiune politica de presiune populara este ceea ce lipsea neo-conservatorilor pentru a-si putea afirma influenta asupra lumii intelectuale a Washingtonului. Astazi, integrismul crestin este cel care le ofera aceasta forta de impact.

         Cat despre locul neo-conservatorilor de stanga in victoria ideologica a curentului, el este mult mai putin cunoscut si mult mai putin evocat, decat alianta cu dreapta crestina. Într-adevar, avem deseori tendinta de a gandi, mai ales in Europa, ca neo-conservatorismul, asa cum indica si numele sau, este un fenomen conservator. În acest context, am putea crede ca partidul Democrat, stanga guvernamentala americana, nu ar fi contaminata de gandirea straussiana, ceea ce explica de ce, pentru multi europeni nitel maniheeni, John Kerry intruchipa o reala alternativa, punand capat cosmarului in care familia Kristol si familia Perle ar domina Washingtonul si ar critica Uniunea Europeana (5). In realitate, seductia neo-conservatoare nu a ocolit partidul Democrat in cursul ultimilor douazeci de ani. Ea apartine unor ganditori si oameni politici supranumiti „neo-liberali” si care, dupa parerea multora, sunt neo-conservatori de stanga (6). Ei s-au constituit intr-un grup distinct putin dupa trecerea neo-conservatorilor stricto sensu de la stanga la dreapta, mai exact dupa victoria totala si umilitoare a lui Reagan impotriva fostului vice-presedinte democrat Mondale, in 1984- republicanul a castigat atunci in toate statele, cu exceptia statului Minnesota. La vremea aceea, neo-conservatorii s-au straduit mult in a-si critica fostul lor partid, care ascultase intotdeauna de ramura sa de stanga si de cei mai radicali, fara a se obosi sa se preocupe de o abordare mai rezonabila, de centru stanga, pe care ei insisi o intruchipasera in trecut. Aceasta argumentare nu a parut lipsita de fundament pentru anumite factiuni din partidul celor invinsi, care s-au reunit, in 1985, in jurul unui grup, creat in particular de Al From, DLC (Democratic Leadership Council). El se distinge curand de stanga afro-americana, de feminism si de toate interesele particulare si de asociatiile radicale, care, dupa parerea membrilor sai si a neo-conservatorilor, impieteaza viziunea politica a partidului. Acest grup intelectual poate fi identificat, din punct de vedere social, cu o factiune precisa a taberei democrate: mai curand alba, intelectuala si liberala in economie, caracteristici specifice neo-conservatorismului la momentul detasarii sale de stanga americana (7). DLC nu-si ascundea dorinta de a-i atrage de partea sa pe cei supranumiti „Democratii lui Reagan”. Acest nume ii desemneza, in epoca, pe democratii care au trecut de partea republicana, pentru a lucra in administratia Reagan, adica pe neo-conservatori. Grupul adopta, de atunci incoace, idei politice in consecinta, respingand orice politica sociala de anvergura si afirmandu-se clar ca militarist si interventionist. Spre exemplu, la fel ca si neo-conservatorii si membrii dreptei dure, ei aplauda retorica reaganiana condamnand „Imperiul Raului”, opunandu-se oricarei negocieri care ar putea conduce la un control al inarmarilor si sustin marile proiecte militare pecum scutul anti-racheta. Pentru a-si institui influenta in cadrul partidului Democrat, ei au continuat sa se inspire din ideile dreptei, lansandu-si propriul think tank, PPI (Progressive Policy Institute), care reia sub multe aspecte organizarea si tonul unui mare think tank de dreapta, Heritage Foudation. Bill Clinton s-a inspirat din plin din ideile lor, ceea ce nu este surprinzator, de vreme ce scopul sau era sa-i reuneasca pe neo-conservatori de partea sa, cu prilejul primei sale campanii electorale (8). El a permis un monopol durabil al neo-conservatorilor de stanga asupra partidului Democrat, ceea ce face ca, astazi, toate marile nume ale stangii guvernamentale sunt asociate DLC: ii regasim, astfel, in randurile lor pe Joe Lieberman, Bob Graham, dar si pe candidatul democrat pentru anul 2004, John Kerry si pe John Edwards (9).
        
Pentru a ne convinge de aceasta intorsatura determinata de neo-conservatorii de dreapta ai partidului Democrat, putem studia campania prezidentiala din 2004. Niciodata alegerile preliminare n-au dovedit, in asa masura, ca filosofia dreptei interventioniste domneste deplin in randurile stangii guvernamentale. Inclusiv in mintea celor pe care-i consideram uneori ca  reprezentanti ai stangii partdului, precum Howard Dean. Omul acesta a fost considerat, in scurta sa perioada de glorie, ca adversarul lui Bush prin excelenta. Si totusi, el e departe de a fi reprezentantul popular al stangii pe care ne asteptam sa-l descoperim: el provine dintr-un mediu socio-economic echivalent cu cel al familiei Bush (10), se dovedeste, din punct de vedere politic, un conservator si apropiat de noul centru-stanga al partidului Democrat. În calitate de guvernator al Vermontului, unul dintre statele americane cele mai de stanga (11), el s-a straduit sa combata ideologic tocmai stanga democrata si cetateneasca, mult mai mult decat dreapta. El s-a aratat mai radical decat multi republicani pe anumite puncte, precum pedeapsa cu moartea. În politica externa, el a avansat o logica totalmente neo-conservatoare: respingere a acordurilor de la Kyoto, critica acerba a Arabiei Saudite, considerata ca un dusman ce trebuie zdrobit, denuntare totalmente neo-conservatoare a „Axei Raului”, in particular a Iranului, sustinere neconditionata fata de Israel si fata de razboiul din Afganistan, la fel ca, in trecut, fata de primul razboi din Golf. Singura deosebire, cea care l-a facut sa fie sustinut tocmai de cei carora li se opunea politic in Vermont, este denuntarea ultimului razboi din Irak. Dar, a-l considera pe Dean doar prin aceasta prisma ca un anti-neo-conservator sau drept dovada ca exista o alternativa la logica centrului-stanga neo-conservator din partidul Democrat inseamna sa refuzi sa examinezi motivatiile democrate pentru respingerea acestui razboi. Interventionist indarjit, el este partizanul atacului preventiv impotriva oricarui „Stat delincvent” care a reusit sau e pe punctul de a reusi sa obtina arme de distrugere in masa. Daca s-a opus lui Bush in problema irakiana, aceasta este mai cu seama pentru ca se pretindea convins ca Irakul nu dispunea de asemenea arme si ca, in consecinta, razboiul nu tintea cel mai important inamic (12). În locul presedintelui Bush, el ar fi pus pe primul plan un atac preventiv contra Iranului (13), pozitie care era, la acea data, aproape mai categorica decat cea a straussienilor de la Washington.
Abordarea lui Kerry a fost si ea marcata de cea a „neo-conservatorilor de stanga”. Asa cum am amintit mai sus, el si colegul sau de lista, Edwards, erau afiliati neo-liberalilor prin intermediul DLC. Si pentru el, Iranul intruchipa raul ce trebuia inlaturat, prin forta, daca era necesar (14), asa cum era, dupa parerea unora si Arabia Saudita, cele doua state reprezentand pentru neo-conservatori dusmanii eterni. În fata unui Dean sustinut de stanga, el a vrut sa se prezinte ca o alternativa de centru, ceea ce l-a apropiat mult de politica lui Bush, inclusiv pe aspectele neo-conservatoare: astfel, el a aprobat o parte a politicii economice a celui de-al 43-lea presedinte si a sustinut al doilea razboi din Irak; el a afirmat in mai multe randuri ca nu respingea executia teroristilor, nici continuarea unei politici mai agresive fata de unele tari ale lumii musulmane, pe care, din punctul sau de vedere, Bush le-ar menaja prea mult (15). Si daca senatorul de Illinois, Barack Obama, a adoptat pozitii foarte clare privind razboiul din Irak, pozitii ce i-au permis sa se delimiteze de o tendinta „neo-conservatoare de stanga”, care pare a-si pierde respiratia in fata altor actori (16), eventuala candidatura a doamnei Hillary Clinton la investitura democrata pentru 2008 reaminteste ca, pe intregul esicher politic american, ideile imperialist-democrate isi pastreaza importanta. Departe de a fi avut doar un impact limitat, in perioada administratiei Bush-Cheney, ele vor continua sa cantareasca greu in dezbaterea politica din Statele Unite, pana sa se iveasca o alternativa intelectuala puternica, bazata desigur pe esecurile neo-conservatoare in razboiul impotriva terorismului islamist.

Astfel, pornind de la un anti-comunism visceral, neo-conservatorii au dezvoltat, treptat, analize care depasesc cu mult cadrul ingust al simpatizantilor lor, pentru a iriga intregul camp politic. Retinem, din traiectoria lor, o preocupare constant afirmata pentru suprematia americana si o suspiciune fata de lumea exterioara, ceea ce-i va conduce la o relegitimare a imperiului ca factor de ordine mondial.

DE LA EURASISM LA NEO-EURASISM,
NOSTALGII IMPERIALE

         La inceput a fost spatiul: in limbajul curent, termenul de Eurasia trimite la numele dat ansamblului constituit din Europa si Asia. În lumea rusa, un curent intelectual, nascut in valtoarea Revolutiei bolsevice, asociaza Eurasia unei idei: cea care face din Rusia o lume aparte, care nu tine nici de Asia, nici de Europa, o putere politica pe care se sprijina destinul lumii. Aceasta modalitate de gandire a spatiului se intalneste, astfel, cu o cautare identitara mai veche, pe care am putea considera ca dateaza cel putin din vremea lui Petru cel Mare. Eurasismul, apoi neo-eurasismul pretind ca Moscova intruchipeaza o civilizatie aparte, care este datoare sa elibereze lumea de influentele romano-germanice, apoi atlantice, si care, in acest scop, mobilizeaza o forma de nationalism imperial.

                            GENEZA INTELECTUALĂ A EURASISMULUI

         Eurasismul face trimitere la o gandire complexa, uneori contradictorie, semanand mai degraba cu o sensibilitate spirituala, decat cu un program politic; el este, pe de-o parte, rodul a numeroase mosteniri ale gandirii ruse si, pe de alta parte, rodul exilului a numerosi intelectuali, ca urmare a Revolutiei din Octombrie 1917.
         Cu precadere incepand din secolul al XIX-lea, intelectualii rusi si-au cautat in imaginea Occidentului (si, in primul rand, a Europei) propria lor identitate. Asa se intampla cu Decembristii (17). Acesti ofiteri tineri si straluciti, animati de idealurile Revolutiei franceze, incearca sa declanseze o revolta impotriva tarului, in decembrie 1825, dar miscarea lor este curand zdrobita, din lipsa de sustinere populara. Înfrangerea lor a inaugurat o noua epoca in gandirea intelighentiei, indepartand-o de problemele politice (in lipsa unei sperante de schimbare), pentru a o reorienta catre mize mai filosofice (18). În acest context, dezbaterea politica majora se centreaza atat pe locul pe care il ocupa Europa in Rusia, cat si pe cel al Rusiei in Europa. Este, oare, Rusia reprezentanta unei culturi particulare, ireductibile la Europa, care trebuie, din acest motiv, sa cultive aceasta diferenta, sau, dimpotriva, ar trebui sa-si accelereze europenizarea, initiata in vremea lui Petru cel Mare?

Petru cel Mare, tarul modernizator si occidentalist

            Petru cel Mare (1672-1725) a marcat profund statul rus, definind doua mari orientari, carora le-a consacrat domnia sa, puterea imperiului si deschiderea europeana. Calatoria sa in Europa occidentala (1697-1698), cunoscuta sub numele de „marea ambasada”, a reusit sa-l convinga sa modernizeze Rusia. Opera sa de transformare interna (inclusiv in termeni de cultura economica si sociala) trebuia sa-i permita, totodata, sa-si realizeze si ambitiile militare: acces la Baltica si la Marea Neagra. El lasa mostenire o opera considerabila, privind crearea unei armate moderne, serviciile statului, puterea publica si autoritatea suveranului.
            Cu toate acestea, bilantul sau nu poate genera o judecata univoca, intrucat el a recurs la violenta pentru a-si moderniza tara de sus in jos (razboaie nesfarsite, foamete, represiuni, exod si munca fortata). Mai mult, daca politica de reforme a putut influenta elitele, populatia a ramas, adesea, departe de reformele sale.
            El se prezinta, totusi, ca un punct de referinta pentru orice proiect politic contemporan. De aceea, curentele conservatoare resping opera sa, considerand ca a incercat sa o rupa cu valorile traditionale ruse, pentru a importa valori straine. Cat despre Decembristi, ei au asupra domniei sale puncte de vedere amestecate, sustinand obiectivele urmarite, dar nu si mijloacele utilizate. Bolsevicii citeaza exemplul sau, pentru a explica faptul ca violenta poate fi legitima, atunci cand ea este exercitata in numele interesului general. Pentru eurasisti, Petru este considerat, in general, cel care a intrerupt, provizoriu sau nu, cursul natural al istoriei eurasiene, in favoarea unui destin european.

         Se pune aici problema de a prezenta eurasismul in contextul emigratiei dintre cele doua razboaie, ceea ce presupune revenirea, in amonte, asupra curentelor de gandire care constituie matricea sa, fara a uita, insa, conditiile geopolitice care au facut posibila cristalizarea sa, precum resuscitarea interesului fata de Extremul Orient, la inceputul secolului al XX-lea, revolutia bolsevica si exilul intelectualilor.
         Eurasismul conduce Rusia la a-si intelege, intr-o noua maniera, alteritatea atat fata de Europa, cat si fata de Asia. Cu toate acestea, paradoxal, acesti intelectuali, care incearca sa explice specificitatea nationala in raport cu Occidentul, se dovedesc, ei insisi, foarte occidentalizati. Dupa ei, a defini identitatea nationala revine, pe de-o parte, la a explica dezvoltarea sa intarziata in raport cu alte natiuni europene si, pe de alta parte, la a afirma caracterul mesianic al rolului mondial pe care Moscova si-l construieste. Doua curente anterioare prezinta o abordare aparte asupra acestor probleme: slavofilismul si panslavismul. Studierea acestor doua curente de gandire, provenind din secolul al XIX-lea, ne permite sa intelem specificitatea eurasismului si dimensiunea sa orientala.
         Slavofilismul, marcat de curentul romantic al epocii si prompt in a repune in cauza mostenirea rationalista a Iluminismului, a permis teoretizarea unei legaturi organice intre natiune, crestinism si filosofia istoriei (19). Sa precizam, intre paranteze, ca romantismul s-a raspandit in Rusia la inceputul secolului al XIX-lea, in special gratie influentei germane, reabilitand rolul religiei crestine, precum si locul acesteia in faptul national. La randul ei, miscarea slavofila se constituie pornind de la un grup de proprietari instruiti, critici ai occidentalizarii, si care predica reintoarcerea la principiile crestine si slave de dinainte de Petru cel Mare. Marele conflict pe care-l percep slavofilii rezida in opozitia, inscrisa in istorie, dintre un Orient religios si un Occident rationalist: Rusiei, deci, ii revine misiunea de a reconcilia cei doi termeni ai acestui antagonism. Ea ar trebui, astfel, sa constituie un fel de „a treia cale”, civilizatia sa punand pe prim plan, fata de individualismul Occidentului, valorile solidaritatii, unanimitatii si comunitatii.
         Panslavismul, miscare din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, i-a inspirat inca si mai mult pe eurasisti; scopul sau consta in a uni toate popoarele slave, dincolo de diferentelor lor, atat in privinta problemelor religioase, cat si a celor lingvistice sau geopolitice. Acesta doctrina se formeaza in timpul domniei lui Alexandru al II-lea (1855-1881) si a lui Alexandru al III-lea (1881-1894), ani marcati de razboiul Crimeei (1856), precum si de razboiul ruso-turc, din 1878. Înfrangerea din Crimeea demonstreaza slabiciunile tarii, intre care armata, presupusa a fi cea mai puternica din Europa, dar care nu a putut apara baza fortificata de la Sevastopol, situata, totusi, pe propriul teritoriu. Venise, deci, vremea de a proceda la reforme interne fundamentale, care sa-i determine pe conducatorii politici sa intreprinda schimbari politice majore (abolirea sclaviei, in 1867) si rusificarea imperiului. In acest context, panslavismul obtine o anume audienta in mediile inaltei intelighente, chiar daca economistii si tehnicienii par mai favorabili unei apropieri fata de puterile europene dezvoltate. Principalul teoretician al curentului, Nikolai Danilevski (20)(1822-1885), incearca sa aseze ideea slava pe fundamente naturaliste si nu, ca mai inainte, pe sentimentalismul mistic al primilor slavofili (21). Abordarea sa se sprijina pe caracterul ciclic al declinului civilizatiilor, reprezentate prin principii care nu pot fi transmise de la un tip la altul; dovada suplimentara ca europenizarea Rusiei este sortita esecului (22).
         Panslavismul furnizeaza, deci, eurasismului numeroase concepte si cadre (23): ideea unei istorii ciclice, a ariilor de civilizatie inchise, a opozitiei intre Europa si Rusia, o gandire geografista, inscrisa intr-un teritoriu... Ceea ce face ca eurasistii ajung destul de repede sa respinga echivalenta intre Civilizatie (in general) si civilizatia europeana, dominata de „cultura romano-germana” (24) . Cu toate acestea, chiar daca pentru panslavisti Moscova ramane centrata exclusiv pe identitatea sa slava, eurasistii o incorporeaza in lumea turco-mongola, conferindu-i o conotatie net mai orientala, originara din lumea stepelor.
         Dincolo de miscarea slavofila si de cea panslavista, care isi pun problema raportului cu Europa, se naste, in imperiul tarist aflat la trecerea spre secolul al XX-lea, un nou val de interes pentru lumea asiatica. Ca si cucerirea Vestului de catre americani, cucerirea Siberiei se sprijina pe o frontiera „deschisa”, fara obstacole majore. Dar extremul-Orient rus constituie, cu mult mai mult decat Far West-ul american, un spatiu de interferenta intre culturi (25). Constructia caii ferate transsiberiene (1894-1903), menita sa lege Moscova de Vladivostok, si deplasarea, intre 1891 si 1914, in aceasta zona, a cinci milioane de tarani demonstreaza si incurajeaza interesul fata de regiune. Aceasta devine, in plus, o miza de dominatie, in special din partea Japoniei, care castiga razboiul din 1904-1905 impotriva trupelor lui Nicolae al II-lea, chiar daca imigrantii japonezi sunt atunci mai putin numerosi comparativ cu coreenii si chinezii. Artistii, administratorii, functionarii si geografii exploreaza Extremul-Orient, Caucazul, Asia Centrala, aceste spatii limitrofe prilejuind o noua reflectie antropologica pe tema identitatii si a alteritatii. Atunci incepe sa incolteasca in constiintele oamenilor tematica „celui de-al treilea continent”. Punte intre Europa si Asia, Rusia se situeaza intr-o pozitie geografica unica pentru o tara europeana.
         Aceste reprezentari novatoare asupra Asiei au permis discursului eurasist sa se dezvolte, justificand, pe de-o parte, unitatea tarii in sanul unui spatiu cultural particular si, pe de alta parte, misiunea pe care aceasta o poate revendica in Asia. Asadar, gandirea asupra Asiei nu decurge, pur si simplu, din mitul „pericolului galben”, prezent in toate tarile occidentale, in acea epoca, ci ilustreaza si o atractie pentru tema orientala. În acest sens, misiunea sa ar consta in a reuni in jurul ei, intr-un climat de fraternitate, toate popoarele spatiului eurasian, care acopera aproximativ frontierele imperiului din 1914 (26).
         Astfel, eurasistii dezvolta o gandire asupra mostenirii centr-asiatice, turaniene (Turanul echivaland cu regiunea Turkestanului rus, in Asia Centrala). Totodata, ei au incercat sa revizuiasca reprezentarea traditionala rusa fata de „jugul tatar”, propunand o intelegere mai pozitiva a aportului lumii stepelor la identitatea nationala: „rolul turanienilor in formarea nationala a caracteristicilor etno-psihologice ale Rusiei [...] este, in general, un rol predominant pozitiv” (27) . Aparut in 1895, termenul de panturanism desemneaza ideea de unificare a popoarelor turaniene, incepand din Finlanda si pana in Manciuria. Contrar majoritatii istoricilor autohtoni, raliati parerii lui Puskin, pentru care nu se poate compara aportul mongolilor in Rusia cu cel al arabilor in Occident, deoarece primii nu au adus nici opera lui Aristotel, nici algebra (28), eurasistii apara urmatoarea viziune: desigur, prezenta mongola a constrans statul rus la izolare, dar aceasta situatie a impus inventarea unor structuri proprii si a unor forme de organizare originale, extra-europene, precum si transformarea tarii intr-o societate  etatizata, politic consolidata si centralizata. Altfel spus, aceasta izolare a influentat in mare masura formarea statului, asa cum se observa incepand cu secolul al XVI-lea, marcat de lunga istorie, de experienta statului mongol si a modelului bizantin.

Rusia si perioada mongola

            In secolul al XIII-lea, cavalerii mongoli patrund in marile campii ale Eurasiei, provocand daune grave. Aceasta ocupatie prelungita va avea consecinte considerabile asupra mentalitatilor, dar si asupra formelor de guvernare. Mai intai, pentru mai bine de doua secole,Rusia inceteaza sa mai existe ca entitate politica, ceea ce incetineste dezvoltarea tarii. În aceste imprejurari, printii locali servesc drept intermediari intre mongoli si populatie, administrand tara sub dominatia Hoardei de aur (29). Acest termen desemneaza statul mongol fondat de nepotul lui Gengis Han in secolul al XIII-lea, stat care se intindea de la Siberia meridionala si pana in sudul Rusiei, traversand Crimeea, pana la caderea sa, in 1502. De altfel, certurile intestine ale printilor rusi, care au impiedicat aparitia unui simt al interesului general, au fost folosite din plin de mongoli pentru a domina. Acestia au determinat reculul unor orase precum Novgorod sau Pskov, in care adunarile populare dispuneau de o reala putere de elaborare a legilor, fiind in masura sa le impuna printilor. În 1480, Ivan al III-lea (1440-1505) proclama oficial suprimarea jugului mongol, ceea ce face din Moscova o adevarata putere internationala, cu o influenta in crestere.

VIATA INTELECTUALA A EURASISMULUI

         Mandra de aceasta mostenire, miscarea eurasista provine din intalnirea, scurta, dar, in  acelasi timp fructuoasa, a unei reflectii identitare ce se intinde pe mai multe decenii cu o situatie de exil in contextul interbelic. Chiar daca provin din orizonturi stiintifice foarte diverse, cea mai mare parte a primilor eurasisti apartine generatiei anilor 1880-1890 si au fost formati in mediul academic liberal de la Sankt Petersburg si de la Moscova. Anii 1910 sunt pentru ei momentul unei mari interogatii asupra lumii asiatice care prefigureaza eurasismul ce se va naste in deceniul urmator. Publicarea, in 1921, la Sofia a volumului Exod catre Occident poate fi utilizata pentru a marca declansarea miscarii. Ea se iveste din intalnirea unor straluciti  tineri intelectuali ai emigratiei, precum lingvistul Roman Jakobson (1896-1982), etnologul Nikolai Trubetkoi (1890-1938), geograful Piotr Savitki (1895-1968) sau istoricul Ghiorghi Vernadski (1887-1973) (30). Numele de eurasist se naste din interesul comun al acestor intelectuali pentru un spatiu geografic dat, dar el nu intruneste totusi unanimitatea, din cauza ambiguitatii sale: in 1921, Trubetkoi ii scrie lui Jakobson ca termenul nu e prea fericit, de vreme ce este potential asimilabil unor finalitati de agitatie politica (31). Cu toate acestea, situatia lor de exilati ii apropie pe acesti intelectuali si le permite sa se confrunte cu  marile curente de reflectie occidentale din perioada interbelica (32). Paradoxal, ei fauresc o gandire asupra dimensiunii „orientale” a identitatii ruse in raportul sau cu Europa.

Emigratia rusa

            Emigratia (33) s-a constituit in perioada Revolutiei din 1917 si dupa aceea. Ea reprezinta intre un milion si doua milioane de persoane si are un caracter predominant elitar. Acest fapt este accentuat prin expulzarile din 1922, decise de Lenin, ale unor intelectuali care erau gata sa ramana in noua Rusie, precum Berdiaev, Bulgakov sau Karsavin. Cu exceptia comunistilor, regasim in cadrul emigratiei aproape toate miscarile politice, de la „Albii” conservatori si favorabili unei restauratii pana la anarhisti, inclusiv Cadetii (din partidul constitutional-democrat), liberalii si socialistii.
            Emigrantii se reunesc in special la Praga, la Berlin si la Paris, dar si in Balcani. Dorinta unei intoarceri rapide in tara, pentru a participa la propasirea ei, sta la baza refuzului, frecvent in randurile acestei diaspora, a unei integrari in Occident, careia ii prefera regruparea in enclave. Cu toate acestea, anii 1930, in care emigratia nu mai dispune de contacte ca urmare a vointei puterii, sunt martorii unei autonomizari mai mult sau mai putin voite a „Rusiei dinafara” in raport cu tara de origine.

         Perioada care urmeaza dupa Revolutia din Octombrie 1917,  precum si sfarsitul Primului Razboi Mondial ii determina pe emigranti sa se intrebe cum s-a putut ca tara lor sa cunoasca un asemenea destin. Intelighentia pastreaza in constiinta deceptiile epocii, in care Moscova nu reuseste pe deplin sa recupereze intarzierea sa fata de Occident. Pe langa pierderea teritoriului national, exilul scoate in evidenta  un dublu impas identitar, cel al emigratiei, precum si cel al URSS pe cale a se naste. Experientele revolutiilor din 1917,  ale Razboiului Civil,  precum si ale exilului au constituit tot atatea conditii de emergenta a eurasismului, singura viziune a emigratiei asupra lumii cu adevarat originala. Aceasta conceptie se considera o „a treia cale”, care sa nu fie nici tarista, nici socialista, nici capitalista, ci, pana la urma, doar mai buna in a redefini frontierele identitatii colective.
         La capatul acestei lungi gestatii, putem distinge trei perioade in viata intelectuala a eurasismului (34). Epoca fondatoare (1921-1925), in esenta pragheza, glorioasa, care continua astfel dezvoltarea intelectuala de la inceputul secolului, miscarea regrupand atunci vreo suta de membri. Faza urmatoare (1926-1929) corespunde unui moment de mare productivitate intelectuala si, deja, de politizare a ideilor. În fine, anii 1930 sunt marcati de o slabire considerabila a miscarii, care ajunge aproape sa dispara.
         Putem considera ca eurasistii aveau, la inceput, prea putine motive de a concepe aparitia URSS ca pe-un fenomen pozitiv. Într-adevar, viziunea lor spiritualista, religioasa se opunea frontal materialismului istoric, ideologiei oficiale a statului sovietic, care predica, de altfel, ateismul. În plus, ei vedeau in Revolutia bolsevica una din consecintele europenizarii Rusiei. Dar, ca printr-un efect de simetrie, ea putea constitui momentul iesirii din cadrul occidental si ar fi putut marca o apropiere fata de puterile orientale: astfel, pentru Trubetkoi,

interesele Rusiei sunt inextricabil legate de interesele Turciei, ale Persiei, ale Afganistanului, ale Indiei, poate si ale Chinei si ale altor tari din Asia. „Orientarea asiatica” devine singura orientare pentru adevaratii nationalisti rusi (35).

Iata de ce, in ciuda opozitiei anumitor membri, eurasismul s-a apropiat progresiv de bolsevism, inteles ca o forma de comunism national. Regimul sovietic constituia baza dezvoltarilor viitoare, cu conditia sa reintroduca totusi o autoritate religioasa, sa inceteze deriva productivista si sa abandoneze cultul dedicat Occidentului. Aceasta explica de ce eurasistii considera Revolutia ca un cataclism izbavitor, ca un val puternic, mai degraba decat ca o lovitura de stat realizata de o minoritate. Ei incearca sa dea un sens filosofic si cultural evenimentului si simt ca Stalin predica un nationalism mult mai anti-european decat cel al lui Lenin, deci mai conform asteptarilor lor. In practicile URSS, insam abia dupa al Doilea Razboi Mondial regasim discursul oriental, in particular sub forma tiermondism-ului sau a criticii imperialismului. Astfel, replierea fostului Imperiu Tarist asupra lui insusi trebuia sa-i permita sa respinga europenizarea si sa se intoarca inspre Orientul sau, in prelungirea curentului populist (36). Revolutia intareste, de asemeni, ideea unei solidaritati a Rusiei cu Asia (evocata cu prilejul Congresului de la Baku, din 1924), care contine, in germene, dezvoltari „eurasiste”. Pe plan cultural, aceasta atractie pentru tematica asiatica si mongola devine in special apanajul scytismului (37).

                                                        Scitismul

            Scytismul desemneaza un nationalism virulent, reducand partea europeana a istoriei nationale in favoarea celei asiatice. Alexandr Blok (1880-1921), celebrul poet liric simbolist favorabil Revolutiei din Octombrie, ilustreaza aceasta inclinatie. Iata primele doua catrene din ultimul sau mare poem, Scitii, din ianuarie 1918:
                                               Scitii suntem noi, noi asiaticii,
                                               Multi, cat nimeni n-a putut vreodata sa numere...
                                               Priviti-ne-n ochi; ochii nostri lacomi si oblici,
                                               Încercati sa ne-nfruntati!
                                               Ceea ce pentru voi sunt secole, pentru noi e o ora,
                                               Ca slugi ale voastre, dar pe pamantul nostru,
                                               Noi suntem zidul de aparare intre cei care se detesta:
                                               Europeanul si Mongolul.
 

         Mentinerea regimului bolsevic determina anumite grupuri, inclusiv de „Albi” favorabili tarului, sa predice reconcilierea, in numele patriotismului. Schisma dintre opozantii si aliatii URSS reuneste, intr-o anume maniera, cele doua tendinte ale eurasismului, una orientata mai mult catre religie si filosofie, in timp ce cealalta se indreapta mai mult spre problemele laice si contemporane. Daca prima tendinta, constituita din moderatii tentati de cariere academice, considera eurasismul ca o miscare pur literara si eseista, a doua, care ar dori o organizare mai ideologica, se compune din radicali mai favorabili URSS. Aceste antagonisme profunde sunt sustinute de oscilatia dintre curent intelectual si partid politic. Astfel, revista Evrazija, etitata la Clamart, in suburbia Parisului, incearca sa impace eurasismul cu marxismul, dintr-o perspectiva pro-sovietica, considerand ca universalitatea Revolutiei din 1917 se afirma in recrearea ordinii naturii. Aceasta revista, care doreste sa creeze un partid politic cu o organizare disciplinata, se vede ostracizata de o buna parte a eurasistilor „istorici” si a emigratiei.
         Dar, dincolo de o eventuala structura partizana, proiectul societatii eurasiste se sprijina, cum am mai spus, pe fundamente spirituale, respectiv pe religia ortodoxa, conceputa ca o mostenire istorica pastrata cu mari sacrificii. Într-adevar, aceasta a avut raporturi dificile cu celelalte religii crestine, in special cu religia catolica, suspectata de prozelitism si de veleitati de convertire fortata a ortodocsilor. O dovedeste cazul lui Aleksandr Nevski (1220-1263), mare erou national, care, invingator al suedezilor (1240) (38), apoi al Cavalerilor teutoni, apoi al Cavalerilor Purtatori de Palos (1242) si al lituanienilor (1245), a luptat alaturi de mongoli tocmai pentru a salva ortodoxia si constiinta nationala rusa (39) . Nu este, asadar intamplator faptul ca eurasistii doresc afirmarea unei culturi ortodoxe, tolerand paganismul popoarelor necrestine ale Eurasiei, la fel cum mongolii tolerau religia ortodoxa. Privilegiind principiul spiritual (duhovnost) in raport cu principiul material si comunitatea (sobornost) in raport cu individul, eurasistii simt ca au mai multe afinitati cu budismul si cu Islamul, decat cu Bisericile crestine occidentale.
         Aspectele spiritualiste ale miscarii suscita multe polemici in cadrul emigratiei, uneori contradictorii intre ele. Astfel, democratii regreta faptul ca miscarea se apropie de o gandire mistica, uneori de extrema-dreapta, si ca nu pare sa creada in democratie. Ei denunta ridicarea spiritualitatii la rang de principiu absolut, ceea ce se dovedeste incompatibil cu modernitatea politica. A contrario, criticile care vin dinspre curentele nationaliste si conservatoare vor pune pe prim plan dimensiunea prea orientala a identitatii ruse, raportul cu religia sau legaturile intre eurasism si URSS. În mediile apropiate Bisericii, eurasismul este acuzat ca nu considera ortodoxia ca principiu spiritual superior, ca o reduce la un fapt antropologic.

         La capatul acestei prime analize, putem spune ca miscarea nu a fost perceputa, in epoca, ca una profund nationala, desi ea viza ca, tocmai pe aceasta baza, sa justifice existenta istorica a imperiului si rolul acestuia in lume. În acest scop, eurasistii au introdus o inovatie considerabila, insistand pe dimensiunea orientala a Moscovei, care apare mai intai prin negarea, pe de o parte, a Europei, pe care nu o asimileaza Rusiei, si, pe de alta parte, a universalitatii valorilor occidentale. Aceasta preocupare pentru teoretizarea respingerii Europei a condus la propunerea unei definitii pozitive a tarii lor si a modalitatilor de realizare a identitatii acesteia, pentru ca aceasta sa poata dispune de instrumentele intelectuale necesare redresarii sale. Anii treizeci aduc declinul miscarii pe plan intelectual, in timp ce retelele de sociabilitate slabesc, sub efectul divizarilor succesive. Principalii interlocutori ai eurasistilor se dovedesc a fi aparatori ai unei „a treia cai”, ai „revolutiei conservatoare”, osciland intre cei doi poli pe care-i reprezinta extrema-stanga pro-sovietica si tematicile de extrema-dreapta. În fine, Al Doilea Razboi Mondial da semnalul stingerii eurasismului ca miscare, principalii sai reprezentanti nemaiavand contacte intre ei (unii plecand in Statele Unite, pentru a continua acolo o cariera universitara, altii intorcandu-se in URSS, pe riscul lor), in vreme ce Trubetkoi si multe alte mari personalitati pier in timpul conflictului.