“Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza.”
(Daniil Harms)
Feodosia Chitic: În timpul foametei am lucrat invatatoare. Si noua ne dau cartele cu ajutorul carora primeam produse alimentare. În scoala venea si un magazin ambulant care vindea piine la un pret mai convenabil. Dar eu nu cumparam niciodata. Mie imi ajungea si ceea ce primeam. Colegii ma chemau sa cumpar piine, caci n-aveam de la cine capata vreun ajutor, dar, cum iti spun, ma multumeam si cu ce aveam. Ne mai dau si cite noua kilograme de faina de cartofi pe luna. Maninca. E clar ca nu te ingrasai, dar nici de foame nu mureai. Se putea de trait. O buna parte de oameni erau intr-o situatie mai defavorabila ca a noastra. Se poate spune ca eram, intr-un fel, privilegiati. Pare-mi-se ca putini invatatori au murit de foame. Si pentru elevi era o cantina. O data in zi copiii erau hraniti la scoala. Din pricina asta ei si veneau acolo, daca ii serveau picioarele. La cantina era supraveghetor mos Carp Barcaru, el controla tot lucrul acolo si ducea o evidenta stricta. Se insurase atunci un invatator, Isae Prisac, si nu avea cu ce hrani sotia acasa, lui ii dau o farfurie de bors cu mazare la scoala, iar acasa sotia se usca. Si el, sarmanul, a ascuns o bucatica de paine, dar l-a observat mos Carp si l-a pirit, momentan a fost convocat consiliul pedagogic unde l-au criticat de parca ar fi fost cel mai mare criminal din lume. Îti era jele sa te uiti la el. A furat o bucatica de piine, a bagat-o sub mineca, s-o duca tinerei sale sotii – iata marea lui crima. Putea s-o manince acolo el singur si nimeni nu i-ar fi zis nimic. Dar asa deveni hot, corsar, gangster in ochii unora. Asa era pe atunci legea… În noiembrie 1946 a murit tatica. A venit fratele Vasile si mi-a spus: “Hai acasa ca a murit tata.” Mai nu tin minte cum l-am ingropat. Printr-o lacrima priveam atunci lumea. Pe tatica l-am pus in sicriu, i-am facut groapa, groapa dumnealui. De ce iti spun asta? Fiindca mai tirziu mortii erau dusi la cimitir fara sicrie si erau ingropati la gramada, unul peste altul; erau ingropati intr-o groapa comuna. Doamne, Doamne! Tatica a suferit de o boala de stomac si a murit inca tinar. Dar nici nu-l puteai salva in timpul cela. Ce fel de tratament avea sa urmeze atunci, daca gandul tuturor era numai la o coaja de piine? S-a dus tatica… Mureau multi atunci. Mureau umflati de foame. Au murit si multi colegi de scoala de ai mei, cu care invatasem. Mureau. Eu nu prea aveam timp sa ma plimb prin sat, caci am lucrat in doua schimburi toata viata. Trebuia sa lucrezi caci n-avea cine sa-ti dea ceva, dar de aici erai nevoit sa traiesti, si vroiai sa traiesti omeneste, frumos sa traiesti. Toti am lucrat. Toti fratii si surorile mele. Munca ne-a scos in lume, ne-a facut oameni stimati, ne-a intarit, ne-a facut demni si cinstiti. Am fost sapte copii cindva, dar am ramas numai eu una. Mi-e dor de ei, uneori ma cheama prin somn, eu ma trezesc si pling. Pling. Unde sunteti mama si tata, surorilor Maria, Grachina, Dusea? Unde sunteti fratilor Simion, Anton si Vasile? Scot fotografiile lor si vorbesc, si vorbesc pina ma satur. Ei ma sfatuiesc, ei ma linistesc, ei imi sterg lacrimile. Nu stiu ce as face fara dinsii. Vezi, ce frumoase nepoate am eu? Sa nu deie Domnul sa treaca si ele prin foamete. E de ajuns cite am indurat noi. Mincam tot ce ni se parea comestibil. Dusea, sora-mea, sta mai mult pe linga casa, o pazea. Dar intr-o zi ii veni si ei pofta sa plece dupa scoici la Nistru. Se duse cu Nina Prisac, o mahaleanca, iar cind se intoarse acasa, gasi zavorul smuls, fereastra rupta, iar in casa – prapad. Citeva zile inainte de asta tatica taiase vaca, sarase carnea si o puse in lazi. Se gindeau ca carnea aceea ii va scoate din iarna, din foamete. O taiase fiindca nu se mulgea. Dar au ramas goi. Prapad. Asa a fost.
Serghei Chitic: Mi-amintesc pur si simplu un caz. Era in 1947, cind inviase oleaca toata populatia. Eu cu ce credeti ca am salvat familia? Spun asta cu toata raspunderea: eu am salvat familia de la foamete. Am avut o pereche de minji si i-am crescut iarna aceea, 1946 – 1947, la Împarateasca. Stii padurea aceea de linga Olanesti? Îi tineam acolo in padure, intr-un canton, le-am facut un ocol si ii hraneam cu stuf, topeam omat si le dam apa. Îi pazeam ca pe ochii din cap. Iar in primavara animalele celea ne-au scos de la nevoie. Erau prapaditi, slabi, dar ne-au salvat. Noaptea ii pasteam, iar ziua trageam cite o brazda-doua. Semanam oleaca de porumb, mai aduceam cite o creanga de foc si cu incetul am inviat si am salvat toata familia. În sfirsit, mai tirziu, cind au inceput sa ne inghesuie in colhoz, nu i-au luat pe caii aceia si s-a terminat cu toata independenta noastra. Dar cind imi amintesc cit am pazit caii aceia… Citi au vrut sa ni-i fure… Erau, de pilda, niste baietani care s-au laudat ca ne lasa fara minzoci, atunci, in timpul foametei. Dar am scos si eu vorba in sat ca mi-am cumparat o pusca de vinatoare si n-au indraznit sa ni-i fure. Colhozul nu s-a temut de pusca mea visata, dar nici nu eram atunci in sat. Greutati au fost. Eu nu aveam timp pentru adinci cugetari. Eram nevoit sa-mi salvez familia de la moarte. Care ma lauda, care ma ura, care ma suferea, care ma blestema, dar i-am scos pe ai mei din foamete. Eu, un baietan. Cind am iesit din foamete aveam o sumedenie de ginduri bune. Visam la fapte mari. Dar azi… Da, da! Azi situatia e grea pentru noi. Ce sa zic? E grea si gata. Nu-mi place. Nu-i ordine.
Feodosia Chitic: Cind satul nostru fusese evacuat, prin 1944, noi stiam ca vom reveni si de aceea tata a ingropat griul si porumbul pe care nu-l puteam lua cu noi. Cind am revenit in sat, am gasit groapa goala, ne-au furat totul. Iar badita Terinte, barbatul surorii Grachina, isi ridicase o casa noua. Îi pusese usi, ferestre, o acoperise. Era o frumusete! Iar cind s-au intors in sat au gasit casa fara usi, fara ferestre; le-au smuls din lut hotii. Unii se imbogateau si din nevoile oamenilor. Nu aveau nici un Dumnezeu. Lor sa le fie bine. În timpul foametei celei mari am mancat de toate. Numai de foame sa nu murim. Un om din satul nostru avea o masina de ales griul de neghina. Pentru o anume plata iti alegea griul, iar neghina o arunca la inceput intr-un sarai apoi o ducea la rapa. Nu se stie de ce in ultimul timp inainte de foamete el lasase neghina in sarai; gramadise multa neghina. Ea a salvat de la moarte si familia acelui om, si pe neamurile lui. Dar sa vezi ce buna-i coaja de maliga prajita ori uscata! Nici nu ai cu ce o compara. Coceam si turte din radacini de papura. Aveau un gust dulceag, pareau unse cu miere. Dar puteai sa maninci toata ziua si nu te saturai. Scoicile aveau sat. Carne-s totusi. Leica Maria avea sapte copii. Stii cu ce i-a salvat badita Parfene? Cu cioroi. Da, mai mult cu cioroi. Se ducea prin sat si ii impusca. Faceau zeama ori ii prajeau. Dar el era nu numai vinator, ci si pescar. Aducea peste, raci, scoici si nu i-a murit nici un copil. De fapt nici nu au suferit de foame ei. Cind o vizitam pe leica Maria, ea imi zicea: “Vina sa te hranesc cu niste prajituri din cele aduse de Parfene.” Odata mincasem prajituri cu pofta si am intrebat-o pe lica Maria de ce nu a pregatit pur si simplu pestele ci i-a prefacut in parjoale si lica Maria mi-a lamurit ca-s din scoici pirjoalele ei; s-a temut sa nu maninc, de aceea mi-a spus ca-s din peste. Ei, nu eram eu mofturoasa. Nu puteam fi mofturoasa. Era foamete. Avea lica o lada pe care o tinea incuiata, fiindca pastra in ea totdeauna cite ceva de ale gurii. Badita se ducea la balta, lica Maria lucra pe linga casa, iar Fedora, fata lor cea mai mare, risnea si risnea. Ce? Ce gaseau. Cind griu, cind papusoi, cind miez de rasarita, cind radacini de papura – ce gaseau, ce aveau. Eu lucram in doua schimburi, nu prea stam acasa. Am zis ca pe copii ii hraneau la scoala. Stii cu ce fel de piine ii hraneau? Cu piine coapta mai mult din faina de mazare. Curgea apa din ea, era cleioasa. Dar n-am prea auzit pe cineva sa se plinga de calitatea ei inferioara. Eu is din 1927. Si Serghei e din acelasi an. El era mai inalt decit toti cei dintr-un an cu dinsul si de aceea toti ii ziceau badea, in gluma desigur.
Serghei Chitic: În timpul foametei noi organizasem o echipa din flacauani mai energici si faceam vizite prin casele oamenilor. Celor slabiti le duceam cite o caldare cu apa, le taiam lemne. Pe morti ii duceam la cimitir, iar pe cei lesinati – la spital. Lesinati erau multi in iarna aceea din 1946 – 1947. Pe multi i-am salvat noi atunci. Acum vreo cincisprezece ani intra in scoala o doamna si spuse ca vrea sa ma vada pe mine. O priveam cu nedumerire. Ea observase lucrul acesta si-mi spuse:
- Nu aveti de unde ma cunoaste. Dumneavoastra m-ati salvat de la moarte. În 1947, iarna. Aveam sase ani. Eram lesinata. M-ati dus la spital… Rostise cuvintele acestea si izbucni in hohote de plins. Abia am tinut-o sa nu cada jos. Fata aceea, dupa tratament, a fost dusa intr-o casa de copii. Devenind matura, ea nici nu stia de unde este. Cu greu a aflat. Pe foaia aceea de hirtie care adeverea cine-i, cineva scrisese cu creionul ca eu am salvat-o. Si ea m-a gasit…
(va urma) |
