Alexei Vakulovski

"Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe slabiciunea,
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea, Si apoi incepe groaza."
(Daniil Harms)

"In timpul foametei oamenii nu vorbeau intre ei"
Istina (1919) si Nicolae Coretchi (1921)

Istina Coretchi: In 1945 ne-am insurat cu Colea, iar in 1946 nu s-a facut piinea. Semanasem noi, dar n-a crescut nici papusoiul, nici griul. Am smuls spicele si cioclejii cu miinile. Aveau unde si unde cite un graunte. Atunci l-am nascut pe Timofei, iar Colea s-a dus in Polonia dupa mincare. Asa ziceau atunci, ca se duceau in Polonia, dar de fapt se duceau in Ucraina. A adus Colea oleaca de fasole, putina secara, le-a lasat acasa, a mai luat haine, toluri, ce mai aveam, si a plecat iarasi in Polonia ceea. A adus cartofi, dar inghetati. Caci ei nu calatoreau in vagoane, dar se suiau pe acoperis si era vrajmas de frig acolo. Ce eram sa facem cu cartofii ceea? Trebuia noi sa mincam si sa mai schimbam pe fin pentru vaca, caci aveam o vacuta pe care o tineam in casa cu noi. Ca sa nu inghete ori sa nu ne-o fure cineva. Asa am iernat pina in primavara. In primavara ne dadeau cite o bucatica de piine si ieseam pe deal la lucru. Am pus papusoii cu sapa. Il luam in brate pe Timofei, puneam sapa in spinare si cu un sip de lapte lucram toata ziua. Puneam copilul jos si faceam cuiburi in pamint nearat. Ne-am tinut sufletul, ca daca stateam acasa, muream. Mai des raminea acasa mama cu baiatul. Cind veneam de la lucru, ei ne asteptau la coltul casei. Le aduceam si lor cite o farimatura de piine. In 1947 ploua, era cald si ce am pus in pamint - totul a iesit si era asa de frumos… Toamna am scapat de foame. Ne era mai usor. Lapte aveam. Piine aveam. Ce ne mai trebuia? Am iesit cu zile, dar prin grele zile am trecut. Poate de atita si-a betejit Timofei stomacul, ca de mititel a fost chinuit. Lapte aveam, dar altceva… Greu a fost. Nici pe urma, cind am intrat in colhoz, nu ne-a fost usor. Abia prin 1957 am tinut un ban in mana, iar pina atunci ne multumeam cu te miri ce.
Eu scoici n-am prea mincat. Am incercat o data, m-am imbolnavit si n-am mai pus scoica-n gura. Vaca ne-a scos din nevoi. Caci nici papura, nici ciocleji nu puteam minca. Am mai tinut in iarna ceea o oaie si o gaina. Asta ne era toata gospodaria. Atita aveam. Le dam in casa, incuiam usa si nu ni le-au furat. Am iesit la iarba verde cu vaca si cu gaina, iar oaia a iesit o data din ograda si n-am mai vazut-o.
Noi mincam si buruiene. Le amestecam cu lapte, le presuram cu o mina de bulgur si mincam. Azi si vitelor le dam mincare mai buna, dar atunci… Atunci in Purcari niste femei au mincat doi copii. Ramasesera copiii fara parinti: pe tatal lor l-au dus la puscarie, iar mama le-a murit de foame. Femeile celea au chemat copiii la dinsele si i-au mincat. Le-au gasit mai tirziu capetele si ce a mai ramas din ei. Pe femei le-au dus la puscarie. Doamne fereste… Noi am gustat carne de cal. Ni s-a parut buna.
In timpul foametei oamenii nu vorbeau intre ei. Se uitau unul la altul si mergeau mai departe, daca nu zareau in mina cuiva ceva de mincare. Abia cind incepuse sa apara piinea s-a inviorat lumea. Oamenii au inceput a ride, a glumi.
Colea a venit odata cu cartofi din Polonia prin Nezavertailovka. Ne-a poruncit prin niste oameni sa-l intimpinam. Ne-am dus, am trecut Nistrul si am luat toti cite un tobultoc de cartofi in spate. Dar erau inghetati cartofii ceia. Asa i-am mincat. Ce era sa facem? Colea de trei ori a fost dupa hrana. Primavara asteptam sa fete vaca si nu-l lasam sa plece, dar el mi-a spus ca s-a inteles cu un om de acolo sa-i duca niste cirlige. A luat un sac de cirlige si s-a pornit. S-a suit in tren, iar acolo au navalit niste banditi cu cutitele si i-au luat sacul. Credeau, pe semne, ca-n sac e zestre. Sa fi stiut ca-s niste betisoare de vita-de-vie nu le mai luau cit lumea. Dar asa… Colea s-a dezbracat de izmene (erau noi-noute) si le-a schimbat pe cartofi. Asa a venit acasa: cu vreo zece kilograme de cartofi in spinare si cu pielea in pantaloni. Apoi s-a imbolnavit si a zacut vreo luna de zile. Era slab si nici nu putea vorbi la un timp. Credeam ca-i gata, nu se mai ridica din pat. Se speriase, cum se vede. Vazuse moartea cu ochii. Hotii ceea puneau cutitul in pieptul omului, ii luau sacul si-l aruncau din tren, apoi sareau si ei, caci mergea incet trenul prin locurile celea; aveau, cum se vede, legatura cu masinistii. Prin multe am trecut noi, dar am avut zile si am ajuns azi la 80 de ani. Azi alte griji avem.
Nicolae Coretchi: Da, de trei ori am fost in Polonia. Ne suiam ori pe acoperisul vagonului, ori ne ingropam in carbuni. Ca sa nu inghetam. Ingropam si sacii in carbuni, caci prin paduri ieseau tilharii cu cangile, le legau cu funii de copaci si le azvirleau in noi. Trageau ce le cadea: om, sac - nu se uitau. Eu m-am inteles cu un om sa-i duc niste cirlige. Ne stia limba omul ascela. M-am pornit cu un sac de cirlige, dar mi le-au furat. Trebuia sa nu le pun in sac. Dar cind ai s-o tragi - o tragi. Dar tot am ajuns la omul cu care m-am inteles. Am lucrat putin timp la el si m-am pornit spre casa. Daca mai stateam acolo vreo trei zile, Timofei avea sa moara. Nu aveau nimic de mincare. Vaca inca nu ne fatase, iar piinea se terminase toata. Era greu de noi, dar am adus citeva kilograme de cartofi si ne-am tinut in viata. Da.
Istina Coretchi: Cind ne-a fatat vaca, am scapat de grija cea mare. Nu ma mai temeam ca o sa-mi moara copilul. El traia cu mult mai bine ca noi. Macar grija hranei nu avea. Venise atunci la noi un cumnat din Olanesti, s-a uitat cum traim, iar cind s-a dus acasa i-a spus surorii mele:
- Ei n-au cu ce trai, dar cresc un baiat gros si voinic!
Cu lapte l-am tinut. Noi cu lapte numai ne pazeam sufletul, iar pentru baiat era o hrana buna laptele.
Nicolae Coretchi: Eu si cu tata am fost in Polonia, si cu mama am fost. Mai des aduceam de acolo secara si cartofi. Chinuri. Ca alde tata traiau greu. Aveau multi copii, dar nu aveau vaca. Nu era batrin tata, daca implinise vreo 45 de ani, dar il asteptau acasa o multime de guri; trebuia sa le hraneasca. Eu eram cel mai mare, eram insurat in timpul foametei. Alde tata au trait mai mult cu papura, cu scoici, cu ciocleji, cu bete de rasarita, cu ierburi, dar i-au tinut pe toti ai nostri vii, n-a murit nimeni. Azi toti is gospodari, toti is la locul lor.
Istina Coretchi: Atunci nu aveam nici chibrituri. Daca vedeam ca la vreo casa iese fum, ne duceam cu o cutie, imprumutam jaratic si aprindeam lemnele din soba noastra. Nici sapun nu era. Puneam niste cenusa in apa, o fierbeam, faceam lesie si ne spalam ori spalam hainele cu lesia ceea. Nu era nici sare, nu era nimic. Asa am trait citiva ani. Apoi au inceput sa aduca prin magazine si sapun, si sare, si chibrituri. Puteam cumpara cite o jumatate de sapun, dar era sapun, nu lesie.
Sa fi trait tata, poate nu mai simteam noi foametea. A fost un om gospodar tata, aveam pamint, aveam de toate, dar munceam ziua intreaga, iar in 1944 l-au arestat rusii pe tata si l-au dus la inchisoarea din Tighina. Cit a fost mama sanatoasa, se ducea la el cu mincare, cu bani - cu ce avea. Dar a dat tifosul in noi, a zacut mama, au zacut surorile mele, am zacut eu si a ramas tata singur in puscaria ceea. Cine stie ce minca, daca minca. Si a murit de foame si de paduchi acolo tata. M-am dus eu cu sora cea mai mare pina la Tighina pe jos, caci nu mergea nici o caruta spre oras, ne-am dus si l-am gasit pe tata in morga, am platit si l-am ingropat in Tighina pe tata. In cimitirul ista de la marginea orasului l-am ingropat, apoi ne-am intors acasa. O saptamina am mers incolo si incoace. Acolo zace si azi tata. Timofei il chema. Asa am ramas numai cu mama, dar nu aveam casa, arsese in timpul razboiului, si traiam la sora mea. Atunci l-am intilnit pe mosneagul meu; acum e mosneag, dar atunci era un flacau chipes. Ne-am intilnit si ne-am luat. Traim impreuna pina azi. Cinci copii am crescut. Si i-am dat la lege pe toti. Au casele lor, au gospodaria lor, au copiii lor si nu ne este rusine de ei. Chiar ne mindrim cu dinsii. Numai foamete sa nu fie. Caci foametea… foametea poate n-ar fi ucis atita lume daca nu ne luau toata piinea din casa. Munceam zi si noapte cu Colea, adunam piinea, iar ei veneau si ne-o luau. Nu dovedeai bine sa harmanesti piinea ca veneau si ti-o luau toata, daca nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea citeva deseatine (1,20 ha) cu griu, l-am strins, l-am adus acasa, dar n-am dovedit sa-l suim in pod caci au venit cei cu luatul si ne-au poruncit sa-l punem in caruta lor. Mama a zis ca griul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gindit biata femeie ca noua au sa ne lase, ca le-a fi jele de tineretea noastra. Ai gasit cui sa le fie jele. Au luat tot griul cela. Noi ascunsesem niste piine intr-un poloboc. Au dat si de ea, au luat-o, dar l-au tirit cu ei si pe Colea; l-au tinut inchis la Olanesti trei luni de zile, apoi l-au eliberat, ca nu era omul vinovat. Ei pe mama o tineau de culac si cum auzea vreo veste rea sireaca mama se ascundea ani la rind. Cind i-au ridicat pe cei vazuti ca culaci, mama se ascundea la noi, dar au gasit-o si au luat-o, au inchis-o, apoi i-au dat drumul acasa, caci nu avea ea nimic, numai sufletul; cu ce aveau sa se procopseasca de la ea? Sa fi avut avere, poate o duceau in Siberia. Dar asa a ramas acasa mama. A trait la noi pina a murit. Din spaima ceea i se trage si moartea, caci a tras o frica mare, i s-a ridicat tensiunea si a murit. Am tras noi mari greutati.
Am muncit. Am muncit, cu calciiele crapate lucram, caci nu prea aveam incaltaminte si nici haine. In timpul razboiului am ascuns tot ce aveam in vreo sapte locuri. Si in pod am ascuns o lada, si-n sarai am facut o groapa, si-n alte parti. Dar a ars casa noastra si a ars si zestrea. Ramasese ceva ingropat langa casa, dar a putrezit si am ramas goi. Greu, greu am trait.
Iata am ajuns si la batrinete, dar tot goi suntem. Am adunat ani la rind bani, i-am dus la banca, dar ni i-au furat si pe aceia. In loc de o mie de ruble ne-au intors un leu prapadit. Batjocura. Caci noi de moarte ii tineam, nu pentru baluri. Dar ne-or ingropa copiii. Ce sa faca? Or pune mina la mina si ne-or ingropa.
Atunci, in timpul foametei, daca nu aveam vaca, ne murea baiatul. Timofei e nascut atunci, in 1946. Mama zicea:
- Are sa moara baiatul ista.
- Si ce daca are sa moara? ii raspundeam. Si eu am sa mor. Toti vom muri.
Eram satui de viata. Nu ne pasa de nimic. Vroiam sa scapam mai repede de chinuri. Dar a inceput vacuta noastra sa deie lapte si am inceput a prinde la puteri. Ne-am salvat. Si Colea venise din straini cu putina piine. Mare bucurie aveam atunci. Tin minte cum odata, in simbata Pastelui, am venit de la deal cu o mina de graunte. Semanam atunci graunte de papusoi in pamint, dar si la gura duceam. Erau pe cimp multe cutii de conserve goale ramase din timpul razboiului si noi puneam grauntele in cutiile celea si le prajeam la foc. Mincare gustoasa. Dar le mincam si crude. Ca nu erau otravite. Atunci, in sarbatoarea Pastelui, o mina de graunte am mincat. Trebuia sa traim.
Timofei Coretchi (1946): Eu cu fatul vacii am iesit din foamete, cum mi-au povestit parintii. Laptele m-a salvat si astazi putem sta de vorba. Cresteam eu, crestea si vitica ceea. Am tinut-o la casa mai mult de zece ani, mi se pare. Eu o pasteam. Dar o data am hranit-o prea mult, s-a umflat vaca si murea. Parintii au fost nevoiti s-o taie. Au taiat-o si au impartit-o pe suflete, n-am prea inteles noi multe din carnea ceea. A nimerit la stat. Dar pina la nenorocirea ceea ea ne-a fost satul casei. Vreau sa va povestesc ceva si despre bunica Maria. Dupa cum v-a spus mama, ea a trait pina la moarte cu noi. Eu lucram in Saratov, in Rusia. Ma pornisem dupa noroc in lume, iar bunica nu putea muri fara sa ma vada. Totdeauna intreba daca n-am venit eu acasa. Cind m-am intors acasa, ea m-a vazut, a lacrimat si in aceeasi zi a decedat. Se tinea pe lumea asta bunica numai cu gindul sa ma vada. Cind m-a zarit, nimic n-o mai retinea pe pamint.
Istina Coretchi: Va povesteam ca in ziua de Pasti am mincat numai o mina de graunte. Ne uitam unul la altul si ne aminteam alte sarbatori, dinaintea foametei, cind aveam ceva mai mult pe masa decit o mina de graunte. A venit atunci la noi o verisoara de-a mea si ne-a adus o oala de lapte cald si o hrinca de maliga. Asta ne-a fost masa de sarbatori. I-am multumit, ne-am infruptat din bunatatile aduse, iar dimineata am iesit la lucru. Of, Doamne, Doamne. Mincam papusoi cruzi, caci aveam dinti sanatosi atunci. Papusoiul e piine, nu papura. Ne-am tinut cum am putut, nu ne-a inghitit foametea. Traim si azi impreuna. Am avut zile, dar citi au murit…Chiar un frate de-al mamei, in 1947, s-a dus la cantina, a mincat doua portii si in doua zile a murit. Dupa atita post, era periculos si sa maninci pe saturate. Nu rezista organismul.
Nicolae Coretchi: Lucram pe la oameni cind am fost in Polonia. Noi paiele le harmaneam cu caii, iar ei le puneau in snopi si acopereau casele cu ele. Traia bine lumea acolo. Aveau cai, vaci, oi, carute. Ca si noi inaintea foametei. Dar griu n-aveau. Ii intrebam de ce nu se face griul la ei si ne raspundeau ca nu dovedeste sa se pirguiasca. Pamintul lor e nisipos. Dar secara se facea. Aveau multa secara. Si mori aveau ca la noi. Am intilnit acolo un mosneag de 110 ani. Era voinic inca. Fuma, bea rachiu din sfecla de zahar, suduia. Stia limba noastra mosneagul. Facuse cindva armata la Cetatea Alba, mi se pare ca-n timpul lui Neculai. La noi a facut armata. Traiau oamenii. Foametea nu se lasase peste dinsii. Dar n-a durat zece ani si a inceput a veni polonezii ceea la noi dupa mincare. Ramasesera si ei fara piine. I-am ajutat. Cum altfel?